In preajma lui Mos Nicolae
Nu stiu de ce, dar luna Decembrie, oriunde m-as afla, îmi aseazã deasupra capului dulcea povarã a copilãriei, atunci când eram un biet guguloi de humã pe ulitele satului de pe malurile Oltului, cum dealtfel simt toti cei care încã mai au o rãdãcinã înfiptã în pãmântul pe care l-au cãlcat, cu tãlpile ametite a cunoastere de lume. Mirosul de cozonac. fumul fuiorit pe cosurile caselor, zumzetul caracteristic sãrbãtorilor de iarnã, nu trebuie sã disparã de sub fruntea niciunui romãn.
La noi pânã si iernile erau si sunt mai frumoase!
Chiar dacã, de multe ori, ne lipsea bradul si cadourile de sub el, ne aveam unii pe altii, familie si prieteni, aveam satul care ne strãjuia de o parte si de alta a copilãriei, iar seva din pãmânturi ne da puterile de care aveam nevoie mai târziu. Cum era si firesc, Domnul le-a lãsat copiilor întâietatea de a se înfrupta din darurile Sale, Mos Nicolae fiind primul sfânt care le aseazã pe crestet dãrnicia Cerului, bunãtatea sufletului, lumina de care au nevoie atunci când trebuie sã strãbatã lungile si întunecoasele labirinturi ale vietii. El tine lãmpasul în mânã, deasupra capului nostru si când suntem oameni mari, chiar dacã timpul si spatiul ne-au cam îndepãratat de cele sfinte. În fiecare an, Mos Nicolae are grijã sã treacã prin gândul nostru ca un porumbel de zãpadã purtând în cioc trei fire de busuioc pe care mama sã le aseze la icoana din peretele dinspre Soare Rasare. Este busuiocul care, mai târziu, se regãseste în aghiasma de la Boboteazã, ce tine loc de leac pentru toatã pâinea din timpul întregului an. Timpul trece si se duce, copiii devin pãrinti, Mosul pregetã sub Cruce, rãutatea face dinti, spatiul s-a mutat în suflet, si rãceala s-a lungit, roua plânge ca un tunet pe pãmântul adormit, nu mai suntem ce eram, dar nici ce am vrea sã fim, nasul l-am uitat pe geam, si-am uitat sã-ntinerim! Parcã-l si vãd pe Mos Nicolae, aievea, în fata copiilor, chiar dacã ei nu-l vãd, desfãcând pachetele aduse de postas, cu bunãtãti de peste mãri si tãri, parcã-i vãd si pe copii, când zic „copii” mã gândesc la toti cei care au rãmas acasã, nu pentru alta, dar sã nu ne fure cineva sãrbãtorile, desfãcând, cu mâinile înfrigurate de emotie, cadourile trimise de tata, de fratele, de...copiii din strãinãtate.
Nu ceea ce gãsesc înãuntru îi bucurã, ci faptul cã s-a pãstrat acea sfântã legãturã sufleteascã, si cum Sãrbãtorile de Iarnã la români debuteazã cu a face daruri, totul pare normal. Nu stiu dacã am dreptul sã fac o afirmatie despre ceea ce ar „simti” Mos Nicolae, dar, în ceea ce mã priveste, eu îi vãd pentru a doa oarã tristetea în barbã, prima oarã a fost când eram copil si asteptam sã vinã , dar de fiecare datã mã trecea cu rândul, iar eu mã autopedepseam asteptând ...pânã la anul!
A doua oarã i-o simt acum, în pragul bãtrânetii când vãd si simt copiii care, cu toate cã nu mai cred în „mos”, totusi asteaptã sã le încãlzeascã inimile, nu atât darurile cât semnul cã tata este bine si se gândeste la ei. Cum focului sã nu te gândesti când, aici, la patru mii de km de casã, zâmbetul copilului înfloreste pomii în miez de iarnã, si sparge noaptea-n tãndãri a nesomn?
Anii au trecut precum pãsãrile grãbite spre locuri mai calde, eu am rãmas de strajã ca nu cumva sã treacã si ultimul, doar lumea copilãriei a rãmas aceasi si va rãmâne atâta vreme cât din cer va cãdea zãpadã, ploaie si bunãtate dumnezeiascã. Vrem sã credem sau nu, Mos Nicolae vine, uneori mai vesel, alteori mai trist, depinde de starea în care suntem, el ne gasesste întotdeauna si ne aratã nuiaua destinului de care, uneori, nu tinem cont, dar pentru care dãm socotealã. Este blând, dojenitor, dar nu uitã niciodatã sã ne aducã aminte de ceea ce suntem. El ne aduce la stadiul de copii, mãcar o zi, pentru ca, dupã aceea, sã ne dea prilejul sã continuãm. Dupã cum l-am „vãzut” în ultimii ani, Mos Nicolae a început sã oboseascã de interminabilele povesti lãsate în cizmulitele din ce în ce mai uscate si scâlciate ale copiilor nostri, de ciorapii rosi la degete si cãlcâie de asteptatul unui telefon sau pachetel de la tata din Spania... si de orinde din lumea asta mare. Cineva îmi povestea din tarã, când l-am întrebat dacã cunoaste familii plecate si ai cãror copii au rãmas singuri sau în grija bunicilor, cã s-a pierdut licãrul din ochii acestora, ai copiilor, au îmbãtrânit înainte de a deveni adolescenti, dar ce este mai rãu, este faptul cã au apucat, o parte din ei, drumul pierzaniei lumesti, cu toate relele aferente. Dacã Mos Nicolae ar avea un singur motiv pentru ce sã fie trist, acesta ar fi! Stau si mã întreb, ca Moromete, cu mâna la falcã, oare cui ar trebui sã arate Mosul nuiaua? Pãrintilor care au lãsat totul si au plecat în lume pentru un pic de mai bine, copiilor care nu au putut rezista „ofertelor” asazisei societãti de consum sau altii ar trebui sã fie abonatii permanenti ai mustrãrilor ce par sã nu-i atingã în niciun fel? Oricum, politicul îsi vede de ale lui, alegerile au fost, sunt si vor fi mereu pe primul plan, noi, ceilalti, nu mai ajungem niciodatã sã fim asigurati de ziua de mâine din partea lor.
Dacã ar fi sã-i cer ceva Mosului, acum la bãtrânete, cu toate cã nu i-am cerut nimic nici în copilãrie, singurul lucru ar sã meargã în pãdurile noastre, cât a mai rãmas din ele, si sã caute nuiele de alun cât mai subtiri, apoi sã trecã pe la vlãdica de pe malurile Dâmbovitei si sã le lase în sevietele de pe birouri, cu mesajul” o nuia e
prea putin pentru câte greseli sunt!” Ar rãmâne pãdurile noastre fãrã specia de arbust atât de cântatã de folclorul nostru! Poate, la criza mondialã, mai mult sau mai putin artificialã, se adaugã, in aceste zile, si criza de nuiele, cel putin al cãror adrisant este politicul românesc, binecunoscut pentru bâlbâielile de douãzeci de ani. Dar... e Mos Nicolae, sã-i lãsãm pe politicieni în plata Domnului si a...contribuabilului
Marin Trasca-Madrid
|
Marin Trascã 12/2/2010 |
Contact: |
|
|
