Alexandru Nemoianu - File dint-un jurnal imaginar
M-am întrebat adeseori, ce-i face pe scriitori sã-si noteze gândurile? Ce nevointã imperioasã îi mânã sã astearnã cuvinte, pe care nu le-ar rosti nimãnui?
Nevoia de ordine, de structurare a ideilor, se stivuire a simtãmintelor pentru a nu se pierde pentru totdeauna…Nevoia si, în acelasi timp neputinta de a comunica deschis, celor din jur, despre ceea ce-i asupreste si-i frãmântã? Oricum, hârtia, iar acum ecranul calculatorului sunt cei mai buni interlocutori. Cu ei faci schimb de pãreri, de iluzii, de afecte, intri în polemici pe care nu le sfârsesti niciodatã, lor le dãruiesti tãcerile tale din nopti feriale ori festive pentru cã stii cã nu te trãdeazã.
Jurnalul interior, chiar dacã nu e asternut pe hârtie ori pe suportul electronic are darul de a-ti dãrui starea aceea propice creatiei, te pregãteste pentru un nou început, pentru un nou capãt de lume si spre o viatã în care intri sfios, descult si cu simturile în alertã, sperând cã vei gãsi rãspunsuri la întrebãrile pe care, poate, nu ti le-ai pus niciodatã… E un tãrâm mirific de cercetat si colindat, de fãcut sãpãturi, în care, la orice pas, poti întâlni…neprevãzutul. Persoane si locuri necunoscute care abia asteaptã sã-ti intre în cãusul inimii si sã se instaleze acolo.
Frânturile de jurnal ale cãrturarului Alexandru Nemoianu, nu fac exceptie. Insertii reale în oniricul recurent, un amestec de meta-întâmplãri cu iz de poveste, personaje care si-au pus amprenta asupra personalitãtii sale, frãmântãri si gânduri care nu-i dau pace, toate acestea învoalate în tulul unduitor al perdelei de fum siniliu, al amintirii… Amintiri prezente, spune autorul….amintiri din viitor, spunem noi, dupã celebra carte omonimã.
Ele au meritul extraordinar cã-l relevã cu fidelitate pe autor, pentru cã, niciunde nu e scriitorul/poetul mai autentic decât în confesiunile de tip jurnalier.
Atemporale si aspatiale (fapt neobisnuit la un Jurnal obisnuit, unde sunt notate cu acribie data, ora, minutul, locul însemnãrilor!) – notatiile lui Alexandru Nemoianu sunt, dupã propria mãrturisire: „Întâmplãrile se petrec în jurul meu, în „locul tãcerii", în amintirea prezentã, în „mlastinã" si aiurea.
Aici sunt lucruri care se întâmplã, s-ar putea întâmpla, s-ar fi putut întâmpla, ar fi trebuit sã se întâmple, sau, care nu s-au întâmplat. Am fost lovit spunând gând de tainã si deci voi spune taina în gând.”
Sã purcedem, asadar, „în jurul” prezentei sale, „în locul tãcerii” si „în amintirea prezentului”, pentru a-l cunoaste asa cum este.
„Mlastina” de care vorbeste Alexandru Nemoianu este lumea înconjurãtoare din care omul doreste sã evadeze, sã se înalte, sã acceadã spre o treaptã nouã a existentei în care sã se simtã liber pe deplin, gata oricând sã ia lumea de la capãt, ori, mai sigur, sã-si pregãteascã zborul cu minutie, spre lumea cea adevãratã, cea care doar în vis e perfectã.
Nu numai locurile sunt neobisnuite, dar si personajele, asa cum mãrturiseste scriitorul: „Sunt felurite personaje: eu, "dihania", "popii" "trogloditul" (un popã), "drãgãlasa" (nevastã-i hâdã), "Chiorusul" (iar un popã), „Tãcãnitul" (alt popã), "câtã" ,"Modestul","Blândul".
Faptul cã persoanele nu au nume, nici comun, nici propriu, ci doar poreclã, aminteste de lumea copilãriei, a meleagului natal, unde, cu totii aveau câte una si erau recunoscuti doar dupã ea si mai putin cu datele din actele oficiale si copiile legalizate.
Autorul manifestã o dexteritate rarã de a muta planurile si personajele, de fapt, întreaga lume e stãpânitã de închipuirea sa (cum altfel?) si sare adeseori (poate într-un picior?) în diferite colturi ale lumii, dupã cum îi dicteazã gândul, care, singur e suveran pe sine. Desfacerea gândului în pãrti componente, mai precis în fãrâme, are darul de a releva amprentele (ori poate stigmatele?) pe care le-au lãsat anumite întâmplãri, zeificate icoane pe scoartã.
Pornind de la faptul cotidian, tintind amãnuntul revelator rãmas în constiinte si inimi, fiecare istorisire, oricât de micã, are o moralã pe care autorul si-o impune drept pildã a întelepciunii cu care s-a cãpãtuit de-a lungul anilor si teritoriilor, mai mult sau mai putin închipuite, strãbãtute, cu sau fãrã însotitori. Pentru cã, persoanele din jur, mai mult încâlcesc gândurile, le tulburã, le amestecã si nu e de mirare cã scriitorul doreste cu disperare singurãtatea, intimitatea gândului rostit sau scris. Acesta e, poate, cel mai de nãdejde prieten.
Dominant este tonul ironic si adeseori auto-persiflant, care îi e propriu scriitorului. Fãrã humorul sãnãtos, cu gustul dulce-amãrui de migdalã, degajat din ironia acestor întâmplãri, mai mult sau mai putin reale, el s-ar pierde în elucubratii, vorba domniei sale, „sterile”. Doar un fin observator al realitãtii poate surprinde cu atâta acuitate, amãnuntul semnificativ al lucrurilor si evenimentelor care-l asalteazã si-l agreseazã în aceeasi mãsurã. Agresiunea permanentã asupra psihicului se manifestã în cele mai neasteptate împrejurãri si ea se transfigureazã în stãri pe mãsurã, iar dupã ce le preparã alchimic în retortele inimii, le scoate la ivealã.
De ce se simte omul zilelor noastre atât de primejduit în jungla orasului, în marea de oameni în care se trezeste tot mai singur?
Parabola existentei, nevointa cunoasterii ori dependenta de gând si idee, sunt paradigmele omului modern.
Uneori, asuprit, scriitorul devine necrutãtor si în dorinta iesirii din cerc, sparge cu satârul învelisul convenientei, de care oricum nu tinea seamã. E de fapt, o stare de legitimã apãrare, de necesitate si de urgentã, în acelasi timp. Cine sã le înteleagã pe toate? Poate nici el, care se zbate între întelegere-tolerantã si între respingere-înstrãinare.
Adeseori, scriitorul simte nevoia unei guri de aer proaspãt si atunci face o pauzã, îsi ia un rãgaz ca sã-si punã în ordine ideile. El demascã sistemul corupt pe toate treptele dezvoltãrii si accederii umane. Carisma lui e justitia absolutã, care ar trebui sã umble-ncãltatã în conduri de aur si nu în sabotii de lemn, fãcând un zgomot asurzitor pe pardoseala de marmurã crudã a gândului.
„Dar ce e adevãrul?” se întreba Pilat din Pont în fata evidentei lui.
A te ascunde de realitate (pânã când?) e apanajul celor slabi, care nu pot sta drepti în picioare. Cine nu va avea credintã – se spune în Scripturã – nu va putea sta drept în picioare, se va clãtina. Autorul acestui jurnal doreste cu ardoare sã rãmânã drept, sã se aseze stavilã împotriva curentelor înselãtoare si unduitoare care-l învãluiesc pe om din toate pãrtile.
Pentru constiinta autorului, trecerea „probei de foc” – este semn cã omul din fata lui este slujitor al Cuvântului.
Asociatii de idei iscã noi paradigme si noi portrete, de pildã, al celui care
„Umblã aplecat de sale si cu figura severã a celui care nu pricepe nimic si care criticã totul. El confundã temperamentul cu inteligenta si greseste grav.”
Alexandru Nemoianu creioneazã tipologii, caractere, si mai putin personaje reale, chiar dacã pleacã de la exemple cât se poate de autentice.
Unele secvente tip blitz, sunt de un lirism tulburãtor: „La poarta Jaffa se terminã, sau începe, bulevardul Ben Yehuda. Întâlnire între efemer si statornic. Bulevard larg, viu, voios si sofisticat. Cei care au magazine acolo fumeazã tigãri al cãror fum este vertical.”
Autorul descrie locul de tainã al întâlnirilor personajelor în chip ironico-hazos: „Vechea practicã a adunãrii în 'piatã" si vestirii adevãrului se continuã în statul "la poartã" azi trecut în univers electronic. Asemenea "stat la poartã" alcãtuieste "statornicul". Acolo îngãduie el cã fapta sã fie vestitã si reamintitã si acolo face el turn de pazã "locului" si "persoanei". Cei buni agrãiesc cu el într-un gând…”
Cine are darul citirii printre rânduri a acestui limbaj criptat, îsi va da, sigur seama cã e vorba despre întruniri culturale si spirituale, pitoresti, la ceas de tainã, într-o anumitã locatie pentru dezbaterea anumitor idei si probleme care-i frãmântã.
"Locul Tãcerii" s-a întemeiat sub gândul bun al credintei, bunului simt, statorniciei. (…) Atunci când "mlastina" a cãzut sub puterea lemurienilor "locul tãcerii" s-a stiut apãra cu strãsnicie. Ajuns osârduitor al sãu "Stãpânul" a stat neclintit. Nu era vorba de dibãcie era vorba de credintã, nãdejde si dragoste si închinare pânã dincolo de mormânt pentru "loc" si "persoanã". Nici nu putea fi altcum cãci trupul s-a fãcut parte din Trup!”
Din aceastã galerie de personaje devenite arhetipuri, se desprinde figura luminoasã a celui numit „Domnul”: „La îl vãd pe , pe feciorul lui, si pe prieteni ai lor, slãbit fizic, dar nu mental, inspirã tãrie si liniste. La slujire este prezent si . devine tãrâm mântuitor ».
Nu o datã, autorul pãrãseste tonul persiflant ori autoironic si se confeseazã dureros de sincer interlocutorului imaginar, cititorului virtual : « Încep un nou jurnal sub titlul generic, . Îl încep sub semnul unei profunde depresii. Cauzatã de agitatia, probabil si acuma vãd, exageratã a ultimelor luni, a "grijilor" de care mã las coplesit fãrã rost. Este o depresie enervantã si mai rãu rezultatul unui mod de comportament copilãros si rãzgâiat.”
Fraze scurte si concise, gânduri sincopate, notatii fugare, scot la ivealã simtãmântul puternic religios, încrederea în Divinitate si în Maica Domnului, de fapt, adevãrata ipostazã a omului Alexandru Nemoianu: “Depresia pare sã dea înapoi. Nu am indoialã cã este ajutorul Maicii Domnului cãreia m-am rugat cu lacrimi.”
Permanenta legãturã cu vatra în care si-a scãldat amintirile primilor ani, îl face pe Alexandru Nemoianu sã trãiascã acut evenimentele de acolo, chiar dacã se aflã la mii de kilometri distantã. Persoanje si imagini din locurile sfinte în care si-a dus existenta în prima parte a vietii, stãruie si par mai vii ca oricând. Le cheamã cu gândul, cu închipuirea, cu vorba, cu lacrima si, mai ales glasul credintei în Dumnezeu si în semenul sãu din Banatul montan unde odinioarã a trãit cele mai fericite clipe. Si acum, vesti de acasã îl strãbat direct în fibrele inimii si le trãieste cu cea mai mare acuitate: “Aflu cã a murit mama vecinei din Borloveni Iuliana, pe nume Solomia. O femeie buna si dedicatã familiei ei. La Borloveni si pentru cei care au cunoscut-o, lipsa ei va fi simtitã.”
Insertii filozofice, de tip axiomatic si panseistic rãzbat peste tot în scrierea lui Alexandru Nemoianu: “Adevãrul, în consecinta lui practicã, rostit de învãtati, rãmâne potential si teoretic pânã când este acceptat de popor. Acest accept nu înseamnã o "alegere", un plebiscit, înseamnã trãirea adevãrului si mãrturisirea cã el este viu.” Ori în alt loc: “Sfantul Maxim Marturisitorul spunea: "Învãtãtura cea multã, neplecatã fricii de Dumnezeu, rodeste mândrie”.
Rostul suferintei în lume este de a înnobila si ilumina conditia cãzutã a omului.
Una dintre cele mai penibile ispite omenesti este cea de a "lupta" contra rãului de ieri si de a sta complice la cel de azi.”
Reflectia filozoficã îi este proprie autorului si ea este intarsiatã peste tot în Jurnal, împetitã cu reflectia moralã si cea spiritualã: “Penibilã si pateticã este confuzia dintre "majoritate" si Adevãr. Între aceste douã notiuni nu existã nici o legãturã. Din contra, cel mai adesea "majoritatea" este determinatã în pãreri de modã si de cãtre putere care, tot cel mai adesea, sunt antitetice adevarului. Adevãrul absolut s-a aflat în cea mai criticã "minoritate", foarte adesea si nu a fost vreodatã "minoritate" precum cea a Rãstignirii.”
Autorul creioneazã portretul fizic si spiritual al unui înalt prelat: “Vorbesc mai mult cu bunul Arhiepiscop Nathaniel. Rãbdarea si delicatetea lui sufleteascã sunt coplesitoare. (...) Arhiepiscopul este singular prin credinta ce o are si modul exemplar în care o trãieste.”
Nu arar, Alexandru Nemoianu face referire în însemnãrile sale la politica mondialã, în special la cea americanã. Totodatã, dupã o notitã despre America, face saltul în Tibet: “19 Martie, 2008 - Atacurile împotriva lui Barak Obama devin tot mai virulente. Se foloseste un soi de rasism "ascuns" , dar care rãscoleste si activeazã toate stereotipurile rasiste. Una dintre acuze este în forma "dovedirii negativiului", "loialitatea lui cãtre Israel nu este doveditã".(...)
Economia americanã gâfâie la marginea prãbusirii, dolarul a ajuns valutã de mâna a doua, bursa oscileazã isteric, bãnci cu nume predestinate se prãbusesc.
În acelasi timp rãzboiul din Irak, de care a profitat exclusiv Israelul, continuã demential, prestigiul SUA este în latrinã si armata americanã este desiratã.
Este posibil ca expansiunea americanã sã îsi fi atins limitele si sã se afle pe pantã descendentã. Va fi nevoie ca sistemul sã se .
În Tibet trupele chineze înnãbusesc o revoltã a celei mai pasnice populatii din lume. În nordul Kosovo trupele NATO înnãbusã o revoltã a Sârbilor care, au reusit sistematic sã enerveze pe toatã lumea la punctul de a nu mai avea niciodatã ”.
Totodatã are si observatii teologice pertinente legate de Bisericã si de functia ei spiritualã si socialã, dar mai ales de importanta Sfintei Liturgii si a Sfintei Scripturi: “În viata ortodoxã, Sfânta Liturghie a avut si are loc principal. În momentele de crizã acolo au alergat pentru îndemn si nãdejde credinciosii si nicicând nu au fãcut-o în zadar.
Sfânta Scriptura este izvor de viatã. Fiecare cuvânt cuprinde adâncuri de întelegere fãrã sfârsit, din neam în neam si din veci în veci”.
Totodatã, autorul nu se fereste sã facã observatii personale în legãturã cu economia S.U.A. si, în general, cu soarta politicã si economicã a lumii: “Economia SUA este în zdrente. Ne apropiem de fascism pe fatã.”
Alexandru Nemoianu nu rãmâne nicicum indiferent la situatia românilor din America, în chip deosebit, al celor pãstrãtori ai modelului existential românesc, printre care, se aflã, fãrã îndoialã si domnia sa:
“Citesc cu atentie comunicatul dat la capãtul vizitei în Bucuresti a unei comisii de "dialog" condusã de Arhiepiscopul Nathaniel si scrisoare lãmuritoare. Vizita si-a atins scopul: relatii cuvincioase între Episcopia "Vatra" si Patriarhia Românã dar rãspicatã afirmare a identitãtii si mersului istoric al comunitãtii Românilor-Americani, parte a Lumii Noi dar pãstrãtori ai modelului existential românesc”.
În sprijinul afirmatiei sale, are urmãtoarea notatie: “Lucrez la adunarea de materiale pentru viitoare "Buletine Informative". Caut sã adun materiale care promoveazã informatii de bazã si identitate Româno-Americanã.
Rostul "Buletinului" este de seamã mai ales în conditiile în care existã o crizã de "personalitãti" în cadrul comunitãtii.”
Insertii de bun simt cu caracter teologic, strãbat lucrarea si dovedesc, o datã în plus cã Alexandru Nemoianu este un bun cunoscãtor al Bisericii din care face parte: “În Epistola catre Romani a Apostolului Pavel, capitol 9, multi cred cã se vorbeste despre predestinarea, "alegerea" , cutãrui neam. Nimic mai gresit. O asemenea întelegere este o amãgire efectiv pânã la iad pentru cei care ar crede în “predestinarea" cutãrui neam. Sfântul Apostol face o dezvãluire despre Lucrarea Dumnezeieascã, din si în vesnicie, lucrare întotdeauna desãvârsitã întru Iisus. În acea Lucrare, de nepãtruns în Prea Sfânta ei desãvârsire, trebuie sã nãdãjduim. În special este arãtat cã mântuirea nu este din injunctii ale fariseilor sau din lucrãrile "legii", ea este din credinta în Iisus si mila lui Dumnezeu.
(27 martie 2008)
În Sfintele Taine lucrurile materiale, apa, vin, pâine, sunt mijloacele de arãtare ale Duhului. În acest chip Sfintele Taine ne lãmuresc Întruparea, prin care Hristos s-a îmbrãcat în trup spre a vãdi Dumnezeirea si ele (Sfintele Taine) ne vestesc mântuirea si slava ce o vor primi cele vãzute în desãvârsire,"apoctastasis".
Sfintele Taine, la fel ca si Biserica, au chip vãzut si nevãzut. În fiecare Tainã se aflã un chip vãzut si un dar duhovnicesc nevãzut.
Sfintele Taine sunt întotdeauna "personale" si în "comuniune", arãtând iubirea desãvârsitã a lui Dumnezeu pentru toate si pentru fiecare.”
Istorie, culturã, religie, filozofie, politicã, artã – un univers complex care nu i-a rãmas strãin autorului si de care este legat în scrierile sale: “Întocmesc împreunã cu David O. numarul Aprilie-Iunie, 2008 al Buletinului Informativ. Este un numar care adreseazã anul 1848 si personalitatea lui Avram Iancu, semnificatia lor pentru Românii Americani.” Poate cã trãsãtura cea mai pregnantã de caracter a lui Alexandru Nemoianu este Iubirea de neam si de Istorie, cinstirea Limbii române si pãstrarea identitãtii nationale, asa cum a învãtat de la strãbunii lui din Banatul Montan. El n-a uitat nici o clipã de pe ce meleaguri a plecat si legãtura strânsã cu cei rãmasi îi face onoare: “În Borloveni se pune la cale întemeierea unui grup cultural care sã poarte numele bunicului meu matern, "Romulus Boldea". Mã bucurã enorm vestea.”
Dovadã cã nu stã nepãsãtor la suferintele neamului, sunt aceste cuvinte, scrise cu durerea celui care încearcã sã schimbe mentalitãti, dar, acestea sunt prea înrãdãcinate si se rostogolesc o datã cu tãvãlugul istoriei: “Permanenta tragedie a Neamului Românesc a fost si a rãmas forma fãrã fond. Mai exact încã prãpastia între Neam si suprastructura politicã si de "conducere".
Suprastructura conducãtoare, de aproape douã mii de ani, a însemnat aproape întotdeauna, stãpânire strãinã, de neam si întotdeauna de duh.
Aceste stãpâniri fãrã suflet si vocatie au mutilat locul si oamenii. Acestor nevrednice stãpâniri le-au stat în sprijin mereu cãrturari care au fãcut din fripturism si oportunism virtuti. "Elita de mahala", entitate eminamente bugetoforã si parazitarã, a fost prin necesitate retrogradã, a tras înapoi miscarea istoricã fireascã. "Elita de mahala", intelectualitatea vândutã "stãpânirilor" din spatiul românesc, este poate cel mai trist exemplu de suprastucturã nationalã care a lucrat împotriva rostului existential al Neamului cãruia îi apartine.”
Fie cã se referã la neamul românesc în general, fie la zona în care au locuit strãmosii sãi si al cãror stindard îl poartã cu mândrie, Alexandru Nemoianu dovedeste cã Neamul constituie una din averile sale de pret, pe care nu le-ar înlocui cu nici o alta. “În spatiul românesc, nobilimea autenticã, cea mai veche si mai rezistentã, s-au dovedit a fi "neamurile", comunitãtile sãtesti libere. Aceste comunitãti reprezintã în fapt, familii lãrgite care trãiesc încã si încã mai au amintirea valorii sacre a obârsiei. În rând cu boierimea, aceastã parte a Neamului Românesc garanteazã continuitatea, modelul arhetipal si împreunã, boierimea si comunitãtile libere, fac cu putintã viitorul.”
Cu toate acestea, Alexandru Nemoianu este încrezãtor în destinul neamului, pentru cã el este încercat de-a lungul vremurilor si va rãzbi peste toate furtunile: “Dar dincolo de toate cele pomenite, Neamul Românesc îsi continuã drumul asezat din veci. Cel care se uitã cu dragoste la istoria acestui Neam sau întoarce fie si o filã a ei, cu duh de dragoste, mereu va fi întâmpinat de un singur adevãr si învãtãturã care, poate, si sunt rostul existential al acestui Neam, cã "apa trece si pietrele rãmân".
Si: “Populatia îmbãtatã si intoxicatã de "modã" devine gloatã fãrã chip, hidra cu multe capete gata sã rãcneasca: "Rãstigneste-L". Nu este legãturã între aceasta gloatã si Neam. Neamul este majoritatea întotdeauna semnificativã, modestã, elegantã, tãcutã, peste care stã Darul lui Dumnezeu si prin care se face Voia lui Dumnezeu.”
Cert este cã, oriunde s-ar afla, aceastã personalitate universalã cinsteste istoria neamului sãu, traditia, cultura, datinile si numele de român. Totodatã, adevãruri teologice de necontestat, îi stau permanent pe buze acestui ilustru om de spirit si filozof al culturii: “În vremea Liturghiei, Sfânta Jertfã nu este repetatã, comemoratã sau continuatã cãci, s-a sãvârsit o datã pentru totdeauna.
Sfânta Jertfã devine prezentã deorece, în vremea sãvârsirii ei, vremile se contopesc si devenim trãitori si martori vii ale celor pe care le pomenim.”
Autorul nu se fereste sã facã anumite consideratii morale despre virtutile crestine, în chip deosebit, despre milã, dar si asupra unor personalitãti culturale mondiale: “Întregul nostru rost existential stã sub semnul milei.
Suntem adusi în lume goi si plecam goi, fizic. Vietuim în lumea asta prin mila si nãdãjduim la milã pentru mântuire. La rândul nostru putem face o diferentã, în bine, arãtând, dupã putere, milã semenului nostru.
Isaac Bashevis Singer, poate cel mai de seamã scriitor în "idisch", este un titan al scrisului. În acelasi timp el nu a putut trece peste prejudecãtile rasiale si religioase si în scrisul sãu este exprimat limpede dispretul si ostilitatea, la limita unei uri active, împotriva Crestinilor.”
În alt loc, aceste principii morale sunt dublate de virtutea patriotismului:
“Prin mijloacele de informare sunt trimise, direct si indirect, mesaje vãtãmãtoare si stricãcioase. Aceste mesaje, mai cu seamã cautã sã surpe cãile traditionale, valorile fundamentale, despre Credintã, Familie, Neam. De multe ori, aceste otrãvuri sunt învãluite în sentimentalism ieftin si drapate în falsa "dragoste", "tolerantã" si "întelegere". Cã asa este, stã dovedit de împrejurarea cã, în contrast, cãile traditionale sunt înfãtisate ca brutalitate obscurantistã, fanatism si intransigentã. Cel mai lamurit se vede asta în modul desãntat, agresiv în care este promovatã homosexualitatea si în care este atacat nationalismul.”
Sau consideratii cu privire la Credintã: “Vârsta amurgului trebuie sã fie a ascultãrii si a acceptarii, a deschiderii cãtre rostul fiintial, a credintei cu dinadinsul. "Adevãr, adevãr zic tie: Când erai tânãr, te încingeai singur si umblai unde voiai; iar când vei îmbãtrâni vei întinde mâinile tale si altul te va încinge si te va duce unde nu voiesti." (Ioan 21,18).”
Acestea se îmbinã în chip fericit cu meditatii si reflectii despre Viatã si despre sensul ei, despre vârstele spiritului si vârstele biologice: “Anii bãtrânetii au o texturã proprie si nu sunt cu nimic mai putin interesanti decât ceilalti ani ai vietii. Poate principala deosebire o reprezintã mult mai marea experientã care îndeamnã la prudentã. O prudentã care poate însemna negativitate prosteascã sau îndraznealã vie, ziditoare. Manifestarea liberei vointe si obligatia de a o exercita, rãmân în locul lor, modul de manifestare devine altul.”
Nu lipsesc amintirile din copilãrie bucuresteanã sau de cele din vremea liceului ale lui Alexandru Nemoianu, care nu pot sã nu emotioneze: “Îmi aduc aminte de strada "Putul lui Zamfir" pe care o strãbãteam dus si întors, zilnic, mergând la scoalã (liceul Caragiale). O stradã care pãstra caracteristicele zonei de margine de Bucuresti. În mijlocul strãzii mai era încã un semi bordei, locuinta tipicã a Bãrãganului, cu o curte curatã si grãdinã de zarzavat si siruri de porumb. Nu departe, într-o altã curte, dimineata vedeam o pisicã în zgardã. Totdeauna m-am întrebat de ce.”
Foarte ades, firea poeticã a autorului iese la luminã si se manifestã cu o delicatete de nespus: “Doi "robins" (prihori?) îsi au cuibul într-un cot al unui burlan de la clãdirea "Centrului". Din zori si pâna în noapte cei doi trudesc la grija cuibului si a ouãlor asezate în el. Se comportã cu o elegantã si tandrete emotionantã, fãrã sentimentalisme, fãrã dulcegãrie, unul cãtre altul. Sunt exemplari!” Si altã oarã, cu aceeasi emotie îi priveste si noteazã: “Robinii (prihorii) care s-au cuibãrit lângã cladirea Centrului, lucreazã neobosit, de dimineata din zori si pânã se întunecã. Dimineata devreme îi vãd trebãluind pe lângã cuib si apoi continuã la fel pânã dupã apusul soarelui, pânã când se întunecã. Ieri au curãtat cuibul. Aruncau afarã din cuib dejectiile, depuse pe iarba ce cãptusea cuibul si aduceau iarbã proaspãtã, uscatã, nu umedã si în pericol de a mucegãi. Întelepciunea lor si tenacitatea de a-si împlini rostul sunt exemplare, mobilizatoare si emotionante.”
Iubitor de naturã si de viatã, Alexandru Nemoianu nu poate sã nu facã remarci asupra frumusetii din jur: “Zile de Primãvarã târzie însotite de ploi tomnatece, luminã linã si perioade de negurã umedã si rece, strãpunse de raze de soare arzãtoare. Toate schimbãrile se petrec fulgerãtor. În jur este o împãrãtie a animalelor mici si a pãsãrilor de tot felul care, din clipa diminetii si pânã noaptea, cântã voios si lucreazã neobosit. Unele dintre ele sunt de o frumusete incredibilã si toate au gingãsie si hotãrâre fãrã hotar.”
Informatia culturalã îl captiveazã în aceeasi mãsurã si, chiar dacã este temporar situat în alt loc, el nu rãmâne indiferent la tot ce se întâmplã în lumea culturalã româneascã: “În România se înfiinteaza o "Ligã a Scriitorilor Români" cu menirea de a aduna la un loc pe acei slujitori ai condeiului marginalizati, persecutati si ignorati de structurile scriitoricesti care slujesc "stãpânirea". Este o mãsurã înteleaptã si un pas curajos. Este vremea ca structurile slujind puterea sã fie ocolite si aruncate la gunoi. Este si asta parte a "rãzboiului asimetric". Stãpânirea, care controleazã totul, nu poate fi confruntatã frontal si mai ales nu pe temeiul "regulilor" pe care singurã le-a scris, si pe care, incidental, le respectã selectiv, ci în "alt" chip. Dacã noile structuri vor acredita ideea cã se poate actiona si "altfel" atunci stãpânirea a pierdut.”
Firul rosu al acestor însemnãri, însã, este prietenia de neuitat pe care a legat-o cu profesorul Artur Silvestri, sentiment foarte puternic care a rãmas precum Lumina de la capãtul drumului, strãbãtut pe ploaie, ninsoare, întuneric, înghet, vânt, intemperii de tot felul, dar stii cã, dincolo de toate acestea, poti fi fericit pentru cã ai gãsit un suflet geamãn cãruia poti sã-i încredintezi cu încredere, propriul suflet. Crâmpeie din aceastã prietenie sunt prezente pe tot parcursul Jurnalului, datat cu minutie si bazat pe fapte reale:
« În Vara lui 2004 am primit o scrisoare de la Artur Silvestri.
Era un soi de circularã în care se prezenta pe sine si invita pe cei dornici sã se alãture unui program având de scop perpetuarea esentei românesti vesnice. Era întâia datã când aflam de el.
Am rãspuns si apoi a început o relatie absolut unicã.
Instantaneu am devenit un duh. Suspicios si paranoic cum sunt, lui Artur Silvestri i-am deschis toate tainitele sufletului meu si toate gândurile si îndoielile ce le aveam. Rãspunsul primit a fost absolut uluitor.
Cu Artur Silvestri am reusit sã merg înainte sã îmi aflu un drum si poate, un rost în scris. Laudele sale, arãtând frumusetea si generozitatea sufletului sãu mã umileau, smereau si obligau.
Oricum mãcar ceva din "România Tainicã" (tulburãtorul, coplesitorul concept pivot al gândirii lui Artur Silvestri) s-a întãrit prin lucrarea comunã, a lui si a mea, în "Banatul muntos".
I-am auzit glasul în trei rânduri si nu l-am întâlnit niciodatã.
Pe cheltuialã proprie mi-a tiparit cãrti. În Octombrie 2008 i-am auzit glasul din clinica din Viena unde se gãsea; era o voce calmã, împãcatã si fãrã îndoieli. Câteva zile mai târziu a trecut "dincolo".
11 Martie, 2008
Astãzi am expediat prin postã electronicã textul jurnalului "Iluminãri" lui Artur Silvestri care a avut enorma generozitate de a initia publicarea lui.
12 martie 2009
Primesc încurajãri si emotionante manifestari de dragoste din partea lui Artur Silvestri, Aurel Cojocaru si bãtrânul meu prieten Pupu (Ion Bârsan).
14 Martie, 2008
Trimit lui Artur Silvestri articole scrise în 2007-2008, ce vor fi incluse în volumul "Iluminari". Publicarea lui este un dar de o generozitate fãrã seamãn ce mi-l face acest om bun când împlinesc saizeci de ani.
17 Martie, 2008
Trimit articole suplimentare pentru volumul "Iluminari", în curs de aparitie prin generozitatea lui Artur Silvestri.
Primesc un superb mesaj de la Costel Voicu din Mehadia. Un om de mare caracter si animator cultural si de viatã româneascã bãnãteanã.
28 Martie, 2008
Schimb de mesaje cu Artur Silvestri.
Pare ostenit, pe bunã dreptate dupã munca giganticã pe care o duce. În acest context aflu cu totul emotionant si mã simt profund smerit de insistenta cu care acest om bun se sileste sã termine spre publicare volumul meu "Iluminãri" mai înainte de 28 Aprilie când împlinesc saizeci de ani.
Lucrez la definitivarea textelor ce urmeazã a fi cuprinse în volumul pomenit.
31 Martie, 2008
Artur Silvestri îmi spune cã a decis sã plece într-o vacantã. Cred cã a fost o hotãrâre înteleaptã. Volumul de muncã era coplesitor.
Unul dintre adevãrurile legate de cele considerate "inevitabile" este cã arareori ele se dovedesc adevãrate.
22 Aprilie, 2008
Prin mijlocirea lui Artur Silvestri aflu de comentarii emotionante fãcute pe marginea unor texte ale mele de catre Aurel Anghel din Shanghai.
Comentariile, exagerat elogioase, mã umilesc si înduioseazã.
La 28 Aprilie primesc macheta cãrtii "Înteleptul din America", alcãtuitã de bunul Artur Silvestri si care cuprinde eseuri despre 'opera" mea.
6 mai 2008
Trimit articolul despre jalnica ispitã a "luptei" împotriva rãului de ieri la publicatiile electronice (Artur Silvestri), "Meridianul Românesc" si, însotit de o scrisoare, IPSS Nicolae al Banatului.
9 aprilie 2009
Dar dincolo de toate cele pomenite, Neamul Românesc îsi continuã drumul asezat din veci.
Cel care se uitã cu dragoste la istoria acestui Neam sau întoarce fie si o filã a ei, cu duh de dragoste, mereu va fi întâmpinat de un singur adevãr si învãtãturã care, poate, si sunt rostul existential al acestui Neam, cã .
Jurnalul continuã cu o amintire de neuitat: o vacantã petrecutã în pãrtile unde strãmosii lui îsi aflã odihna de veci: « Cea mai mare parte a vacantei "românesti" 2009 am petrecut-o în satul strãbunilor mei, Borlovenii-Vechi, din Valea Almãjului, în Banatul muntos. Reîntâlnirea cu acel loc, pentru mine sacru, a fost ca de fiecare datã coplesitoare emotional.Este întâlnirea cu vesnicia totdeauna egalã siesi, ieri, astãzi, întotdeauna. Nu este vorba de stagnare sterilã, este vorba de crestere necontenitã în duh, din genune în genune si de înãltare constantã într-un rost pentru totdeauna.
Reîntâlnirea cu prietenii si fratii de suflet, Ion Banus, Iuliana si Ianas Samption, Pãrintele Gheorghe Vlasie, Gheorghitã si Sofica Boambã, Gavrilã si Gheni Ianga, Pavel Garjoaba, copilasul Mihãitã si de fapt, cu toti si toate din Borloveni, inclusiv cu Cioanca, a însemnat si în 2009 bucurie si prilej de a învãta. Datoritã devotatilor almãjeni, a profesorilor, dar mai ales prietenilor: Pavel Panduru, Iosif Bãcilã, Diacon Dr. Petrica Zamela în Toamna 2009 am avut cinstea sã fiu parte din mai multe actvitãti culturale, conferinte si simpozioane, în Mehadia (unde am revãzut pe vrednicul Primar Iancu Panduru, pe Costel Vlaicu, Iulica Lalescu si multi altii), Borloveni, Prigor, Bozovici, Rudãria (unde am întâlnit corpul profesoral si pe Directorul Ioan Popovici si unde strasnica doamnã Iustina Tunea ne-a omenit cu o exceptionalã masã de prânz; un adevãrat praznic) si sã fiu parte la o întâlnire cu Viorel Roman în Baile Heerculane. Aceste manifestãri culturale au arãtat cã în Almaj vibreazã si rodesc gând si statornicie, dragoste de Neam si de lege româneascã. Dar mai ales am vãzut cã în Almaj oamenii cresc în pricepere si cã, pãstrând identitatea si mândria cnezialã neschimbate, sunt gata sã intre, de la egal la egal, în veacul al XXI-lea. Iar acest lucru mi-a fost ilustrat de întâlnirea, care a fost poate bucuria vacantei românesti 2009, cu "maistorii" Nicolae si Calina Mercea din Rudãria. Cei doi "maistori", cu exemplar profesionalism, au fãcut anume adausuri necesare la "casa Boldea", casa strãbunilor mei din Borloveni. Dar acesti doi oameni admirabili s-au dovedit nu numai "maistori" priceputi, pe mãsura veacului XXI, ci si Almãjeni exemplari. Ei pãstreazã o gospodãrie prosperã si sunt fruntasi ai mândrei comene Rudaria (Eftimie Murgu). De la Calina am aflat cã 'Rudãrenii nu merg la piatã cu produse". O emotionantã dovadã a constiintei nobiliare, cneziale, a locuitorilor. În mai toate felurile aceastã vacantã almãjanã 2009, într-o Toamnã superbã si într-un belsug al culesului exceptional, a fost pentru mine o bucurie binecuvântatã si o nouã descoperire a "vãii miracolelor".
Jurnalul lui Alexandru Nemoianu reprezintã o lecturã plãcutã, instructivã, agreabilã, plinã de informatii notabile, necesare oricãrui om care se respectã. A-l putea parcurge a însemnat pentru mine o bucurie continuã, o bucurie izvorâtã din nevointa cunoasterii unor spirite înalte, cu care sã comunic pe cãi freatice, asa cum comunicã prin imagini oamenii de artã, asa cum comunicã prin vers, atunci când îi atinge îngerul, iubitorii de Poezie, de frumos si de Adevãr, în aceastã lume, tot mai întunecatã si cu spirite tot mai înghetate.
N.O.
Alexandru Nemoianu s-a născut la Bucureşti, ca cel de-al treilea fiu al avocatului Virgil Kamil Nemoianu şi al Victoriei Nemoianu, născută Boldea. A urmat şcoala elementară şi apoi Liceul Ion Luca Caragiale din capitală. În 1971, după susţinerea examenului de licenţă, devine absolvent al Facultăţii de istorie a Universităţii Bucureşti. În perioada 1971 - 1981 a lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Istorie. A publicat diverse studii şi rapoarte arheologice în publicaţiile de specialitate "Revista de Istorie", "Muzeul Naţional" şi "Mitropolia Banatului". A fost, de asemenea, unul din colaboratorii distinsului istoric român-american Radu Florescu.
În 1982, se refugiează pe motive politice în Statele Unite, motiv care l-a făcut, printre altele, să piardă serviciul şi dreptul la semnătură. Începând cu 1984 lucrează întâi ca arhivist şi apoi ca istoric, la Centrul de studii şi documentare "Valerian D. Trifa" (în engleză, The Romanian - American Heritage Center) din Jackson, Michigan.
Publică eseuri culturale, articole istorice, respectiv variate analize politice la diferite reviste şi publicaţii
Cărţi şi publicaţii
History of the ‘United Romanian Society’ (bilingvă, în română şi engleză, în colaborare cu Eugen Raica)
1997 - 1999 -- Cuvinte despre românii americani, I-II, eseuri, Cluj-Napoca
1999 -Borloveni, memorialistică, Cluj-Napoca, Bucureşti
2000 - Puccini 4 şi împrejurimi, memorialistică, Cluj-Napoca
2001 - În America la Vatra Românescă, eseuri, Bucureşti
2002 - Întâmplări şi vise, eseuri, Cluj-Napoca
2003 - Tărâmuri, eseuri, Cluj-Napoca
2004 - Acum, Cluj-Napoca
2005 - Semnele vremii, Bucureşti
2005 - Treziri, Cluj-Napoca
2007 - Fragmente din vremea persecuţiilor, Bucureşti
|
Cezarina Adamescu 4/29/2010 |
Contact: |
|
|
