DE ZIUA CANADEI
Suntem, Românii din Canada, ajunsi aici în diverse perioade politice ale României si din diverse motive. Desigur, cine s-a hotårât så-si påråseascå locul natal, a fåcut-o doar dacå s-a simtit fie frustat, fie gonit de propria lui tarå. Dar nimeni pe lume nu poate neglija si nici nega tara lui de originå ca fåcând parte din trupul si sufletul såu. Si, desi decizia de a påråsi România am luat-o împinsi de motive fie personale, fie politice, fie economice, fiecare dintre noi avem impresia cå o fortå exterioarå ne-a orientat pe drumul acesta al pribegiei si cå noi n-am fåcut decât så urmårim docili directia propuså.
Câti înså dintre noi, o datå prinsi de vârtejul vietii de pe påmântul cel nou, nu au gåsit si aici frustråri si greutåti? Câti nu-si fåcuserå în România o imagine a Canadei pe care vrând s-o suprapunå peste cea realå de aici s-au ciocnit de o realitate diferitå de cea închipuitå? De ziua Canadei înså ar trebui, cred eu, så ne plecåm cu multumiri în fata acestei tåri primitoare în care fiecare si-a gåsit dupå un timp de cåutare si efort un coltisor al såu pe care putini ar fi dispusi så-l mai påråseascå.
Canada, atunci când am hotårât så må stabilesc în ea, era asociatå în imaginatia mea cu culoarea albå. Så fi fost culoarea zåpezii? Sau a luminii nordice? Cine poate sti? Cererea de pasaport din România am fåcut-o pentru a veni la fratele meu, atunci la Montreal, si pentru ca cei doi veri, båitul fratelui si båiatul meu, så fie împreunå. Am primit pasaportul în intervalul record de sase luni, ceea ce a fåcut ca data plecårii så fie stabilitå în luna Ianuarie (a anului 1982). Datoritå asociatiei Canadei cu albul, am luat pentru toti trei paltoane (cojoace) albe, cu care eram îmbråcati la aeroport.
Fiul meu, care avea patru ani, era în acea dimineatå pus pe cântat. Må stråduisem de multe ori fårå succes så-l fac så cânte, iar acum asa, deodatå, fårå så-l roage nimeni, si-a dat drumul. Si nu oricum, ci muzical foarte corect! Asta mi-a mai alungat putin starea mea de fricå de avion. Nu-i vorbå cå nici mai târziu, încercând så-l fac så iubeascå pianul prin lectii timp de trei ani, n-am reusit altceva decât så-l îndrept spre o claviaturå, dar de cu totul alt ordin: cea a computerului! Îi explicasem atunci, ca så nu-i parå råu de jucåriile låsate, cå mergem la unchiul lui, un tip nu doar foarte simpatic, dar si un neîntrecut maestru în materie de strâmbåturi.
Prima oprire, la Viena, a fost nesemnificativå. Ne-au impresionat în aeroport doar vitrinele strålucitoare în care se reflecta albul hainelor noastre. A doua oprire, la New York, unde trebuia så schimbåm aeropoartele, a fost acompaniatå de un moment emotionant. Aveam cu noi ca bagaje niste saci mari confectionati în România de domnul Sacotå, nume parcå predestinat. Se putea ghici usor cå suntem emigranti dupå paloarea fetelor noastre si dupå forma sacilor. La statia de taxi pentru a ne duce la celålalt aeroport, un domn ne-a întrebat într-o englezå de emigrant: “Ati venit ca så tråiti în Statele Unite?” “Am aterizat acuma, dar suntem în drum spre Canada”, i-am råspuns. Ne-a mårturisit cå si el era venit din Europa de Est de câtiva ani si cå din când în când vine la aeroport så vadå noii veniti. Ne-a întins o bancnotå de $100 US, spunând: “Luati-o, o så vå prindå bine, o puteti påstra sau mi-o puteti înnapoia când vreti.” Am refuzat în ciuda insistentelor lui sincere, dar gestul ne-a råmas adânc întipårit în memorie.
Avionul spre Montreal l-am luat seara târziu, båiatul dormea în brate la mine. De unde pânå la New York zburasem cu Tarom-ul, acum fåceam cunostiintå cu Air Canada. La îmbarcare am fost ajutati så ducem copilul si ni s-a dat pentru el un mic puzzle reprezentând un avion Air Canada, puzzle pe care îl avem si aståzi. În timpul zborului ni s-au servit niste sandviciuri triunghiulare fåcute în mai multe straturi din miez de pâine pufoaså, iar de båut ni s-a dat pepsi (era singurul lucru pe care stiam så-l cerem) cu cuburi de ghiatå (hm, ne-am gândit, canadienii consumå ghiatå în Ianuarie!?). Eu, care îl aveam pe pusti dormind în brate, am primit ajutorul amabil al stewardesei pentru a putea gusta din deliciile servite.
Când am ajuns la Dorval, aeroportul Montrealului, am fost primiti prietenos si vesel de cåtre cei de la vamå, care, våzând sacii, s-au gândit cå vom avea nevoie de asistentå drept care i-au permis fratelui så vinå dincoace de barierå så ne ajute. Fratele mi-a povestit ulterior cå atunci când a fost chemat prin megafon de functionarul de la vamå, a våzut trei siluete albe (noi) înconjurate de niste saci imensi. Ne-a oferit un stegulet de måtase al Canadei pe care l-a luat pustiul care, ametit de somn, când a fost luat în brate si pupat cu foc de unchiul såu, primul lucru pe care i l-a spus, cu steguletul ridicat, a fost: “Nene, vrei så-mi arati cum stii tu så te strâmbi?”
Au trecut aproape douåzeci de ani de atunci, iar noi în fiecare an de ziua Canadei ne îmbråcåm în alb, ca la venire, peste care acum adåugåm rosul frunzei de artar si, ancorati cu trup si suflet în realitatea de aici, sårbåtorim împreunå cu ceilalti locuitori ai påmântului lor de adoptiune diversitatea, lumina si prosperitatea primitoarei Canada.
|
Veronica Pavel 8/3/2002 |
Contact: |
|
|
