Lumea pe dos : Oameni cumsecade
" Lumea asta e pe dos
Toate merg cu capu'n jos" (Ion Creangã)
Am recitit zilele trecute extrase luate, aproape la întâmplare, din articolele numerelor trecute tipãrite ale Observatorului.
Spontan si fãrã vreun efort s-a cristalizat o opinie clarã: oamenii din jurul revistei Observatorul sunt o echipã de oameni cumsecade. Oricine citeste revista realizeazã instantaneu cã de-a lungul celor 20 de ani de existentã pe pãmânt canadian Observatorul si-a impus sã fie cumsecade, nu numai de formã (câti nu se laudã cã sunt cumsecade!), ci de-adevãratelea. Am putea spune cã revista e o anomalie în lumea de astãzi.
Se vede de la o postã cum colaboratorii ei se feresc ca dracu' de tãmâie sã introducã bârfe, pornografie, etalãri de crime, critici fãrã acoperire, înjurãturi, stiri asa-zise senzationale, politicã desãntatã, polemici stupide. Intr-un fel, Observatorul ar putea juca rolul de etalon, de referintã pentru alte ziare si reviste românesti si nu numai.
Intr-o lume pe dos, Observatorul se comportã cu o seninã cumsecãdenie, promovând cultura si educatia, bunul simt si blândetea, ceea ce ar putea face pe unii sã creadã cã oamenii revistei sunt o trupã de profesori pensionari, care încearcã sã-si omoare timpul în mod plãcut.
Noi, care stim exact ce înseamnã "CUM SE CADE" si tragicele sale consecinte, vom spune promt cã Observatorul nu promoveazã cumsecãdenia ca un scop în sine, ci aceasta apare ca o consecintã a programului pe care revista îl urmeazã, mai mult sau mai putin bine, cum îl tin puterile.
Observatorul are în vedere elemente fundamentale:
1. Credinta în Dumnezeu
2. Respectul fatã de Adevãr
3. Iubirea de tarã
4. Recunostintã pentru Canada, tara de adoptiune
Revista noastrã considerã cã rugãciunea si credinta în Dumnezeu, astãzi, în lumea noastrã pe dos, sunt mai necesare ca oricând. Si nu e vorba aici de bigotism sau mai stiu eu de ce alte "isme". Asa cum nu e vorba de o credintã teoreticã si o rugãciune formalã.
Considerãm cã Existenta nu are "cãderea de a fi" fãrã principiul sãu unic, Dumnezeu, si vom promova traditia crestinã, cu speranta cã si cei care rãtãcesc în lume, înselati de "realizãrile stiintei" (care existã, incontestabil, în domeniul pur grosier si material), vor deschide ochii.
Sperãm în acest sens cã slujitorii bisericii se vor lupta sã infirme vechiul proverb românesc de "a face ce spune popa, nu ce face popa", cãci ne este imposibil sã întelegem ca vreun preot sã transmitã cuvintele lui Hristos, în bisericã, si sã considere aceasta doar un job.
Asa cum nu credem cã Biserica trebuie sã facã vreun compromis cu lumea modernã. Ideea de a încerca, de pildã, de a împãca "creationismul" cu "darwinismul" este ridicolã fiindcã nu existã mãsurã comunã. Pentru cei care înteleg metafizica producerii Existentei, este caraghios a încerca sã raportezi douã ordine diferite ale realitãtii.
Considerãm cã smerenia si rugãciunea prin care tãiem avântul egoului si înfumurãrii atât de caracteristice zilelor noastre (priviti în jur!), duc la acea aparentã de cumsecãdenie de care vorbeam.
Observatorul are un respect deosebit pentru adevãr.
A fi onest si a spune lucrurilor pe nume, fãrã patimã, fãrã injurii, înseamnã a avea stimã pentru cititori, dar mai ales pentru adevãr. Nu dorim sã inventãm evenimente, dar dacã ele se întâmplã, oricât de dureros ar fi pentru egoul unora, e bine ca ele sã fie spuse, cãci altfel cum am putea îndrepta si ce rost ar mai avea revista noastrã?
Cumsecãdenia de dragul cumsecãdeniei e literã moartã. De aceea suntem oricând gata de a transmite opiniile cititorilor si a relata evenimente, fãrã mãguliri sau atacuri inutile.
A respecta adevãrul nu înseamnã ceartã la colt de stradã, cãci punctele de vedere sunt variate si noi le prezentãm ca atare, ci înseamnã a ne mentine la un standard care sã poatã fi referintã pentru altii.
Iubirea de tarã promovatã de Observatorul nu are nimic în comun cu laudele patriotarde si demagogice, nici cu criticile agresive si vindicative.
Noi întelegem foarte bine cã tara, adicã acel pãmânt la nord de Dunãre, a existat cu mii si mii de ani înainte de a fi noi si va exista si dupã noi. tara a fost si va fi acolo mereu. Dar ceea ce face aceastã tarã vie este populatia care o umple si o foloseste. Or, stim prea bine cã, la ora actualã, aceastã populatie trece prin clipe grele.
Sã ne întelegem bine. Nu e vorba atât de bunãstarea materialã, chiar dacã sunt multi sãraci, ci de sufletul natiei.
Si Observatorul are datoria, cu slabele sale puteri, cu cumsecãdenia sa, sã nu ocoleascã adevãrul, si cu ajutorul lui Dumnezeu sã încerce sã reclãdeascã sufletul românesc. Nu este o chestiune de eficientã; nu e vorba de a ne pune întrebarea dacã are vreun rost, dacã va avea un efect.
Nu e pentru noi sã judecãm aceste lucruri. Noi avem datoria sã ne concentrãm cumsecãdenia în a denunta minciuna si rãutatea, ticãlosia si coruptia, si a pune în loc ceea ce a mentinut sufletul românesc peste veacuri. Stim cã marele Caragiale, dupã multiple încercãri, a renuntat dezamãgit sã mai reformeze mentalitatea contemporanilor sãi, dar aceasta nu schimbã cu nimic datoria noastrã.
Ni se pare însã foarte important ca sã nu ne limitãm la criticã. A critica e usor.
De aceea, Observatorul e convins cã nu demolarea ci constructia este ceea ce conteazã.
In fine, e bine sã apreciem tara de adoptiune, desi unii, prea obisnuiti numai cu critica, preferã sã se creadã importanti si sã-si imagineze cã, fãrã ei, Canada nu ar putea exista.
Acestia ar fi bine sã-si imagineze o situatie similarã în România si sã se gândeascã cât de mâniosi ar fi românii sã vadã strãinii venind la ei acasã, vorbind pocit româneste si luându-le locurile de muncã etc.
Poate cã programul prezentat pare pretentios. Nu este.
El exprimã ceea ce orice om obisnuit ar trebui sã urmeze în viata de zi cu zi.
Sunt unii care cred cã a fi crestin înseamnã a merge duminica la bisericã, dupã care putem pãcãtui dupã plac. Sunt unii care cred cã din când în când pot sã ia o vacantã de la datoria de a fi oameni. Sunt atâtia care îti bat joc de fiinta lor, care este o minune de realizare.
Pe vremuri am studiat zile în sir, din "curiozitate stiintificã" modul cum functioneazã miscare bratului omenesc. E o minune, la fel ca darul vorbirii sau al vederii.
Si totusi câti nu îsi bat joc de ele, folosind bratul pentru a produce rãul, vorbirea pentru a rãspândi minciuna si ochii pentru a vedea numai banul.
Suntem în secolul XXI, plin de rãzboaie, calamitãti si virusi.
Observatorul si cenaclul sãu împlinesc in 2010 o vârstã importantã. Si nu ne-a fost usor.
Dar pentru noi este un mod de a lupta împotriva acestor rele si sã sperãm cã binele iesi învingãtor.
|
Mircea Tãmas 1/23/2010 |
Contact: |
|
|
