Eu - Tu ( Identitatea, diferenta în a fi si etc-ul )
Mã învârt încoace, încolo, în timp si spatiu, si, cu sau fãrã voia mea, câtã vreme, cu toatã stiinta modernitãtii, întrebãrile kantiene sunt la fel de actuale, ca acum, aproape 250 de ani, pe vremea gânditorului german, mã tot întreb, asemenea lui, „ce este omul?” Mã tot întreb si mã frãmânt si pentru faptul cã expresia de pe templul de la Delphi, de peste 2500 de ani, („Cunoaste-te pe tine însuti!”), este mai actualã ca oricând! Fireste, contextual, mai ales când, pusi sus, pe un piedestal, (de cele mai multe ori de partidul din care facem parte!), credem cã tot ce a gândit omenirea ne stã în buricul degetului arãtãtor si afirmãm transant, în vãzul lumii: „lumea sunt eu!” – cã tot tine de propagandã, în termenii actuali, de comunicarea politicã.
În altã situatie, când neuronul îsi face treaba (admit cã întelepciunea e greu de atins!), ne consolãm cu maxima poetului intratã, deja, în folclor: „lumea este, asa cum este, si ca lumea suntem noi.” Iar de aici si pânã a privi în cel de lângã tine (evident, empatic, nu ca vitelul la poarta nouã!), nu e decât un pas. Si vedem sau întelegem ce? Rãspunsul: un EU-TU, luat în sensul comun al expresiei, adicã, la prima vedere, un EU multiplicat în miliardele de suflete, pe douã picioare. Idee cum nu se poate mai periculoasã, de altfel experimentatã de regimul (comunist!!!!) care, tocmai a cãlcat în picioare (mai ales în partea asta, a noastrã de lume!), tot ce i-a stat în cale, fãrã a tine cont de faptul cã, doar la nastere (si poate nici atunci!), avem, doar, sanse egale.
În realitate, un EU-TU, cãruia i-am ratat specificitatea, (adicã i-am dat la o parte ceea ce are el, celãlalt, singular si nerepetabil). Iar ceea ce tine de neasemãnãtor, fie ti-e dat (doar când vrea Dumnezeu!), fie ai câstigat cu sudoare, îndurând si arsita si gheturile vietii etc. E, astea toate, inclusiv etc-ul, adãugat de mine, nu doar ca sã mã aflu în treabã, ci din constiinta complexitãtii, ce tine de universal si necuprindere cu mintea umanã, cuoaguleazã si structureazã, repet, contextual, spre facere si desfacere, adicã spre cunoasterea noastrã, omul: EU-TU - frumosul, fericirea, adevãrul, libertatea si iar, un etc. Toate bune si la locul lor! – am zice, simplificând lucrurile, dupã principiul lui Brâncusi, idee aparentã si ea, cã altfel Maestrul nu ar fi înãltat stâlpul din pridvorul casei oltenesti spre cer, ca sã reazeme infinitul, zicându-i „Coloana fãrã de finit”. La îndemânã i-ar fi stat sã spunã: „Coloana lui Brîncusi”, cã doar nu-l oprea nimeni! Numai cã Maestrul nu fusese împins de nu stiu cine, pe nu stiu ce... iar, în plus, El era, deja, însusi EL, sprijin cerului românesc, era Maestrul cãruia etc-ul îi dispãruse precum coada fructului copt si parfumat, spre înmiresmarea noastrã, a tuturor. Brâncusi era, asemenea lui Eminescu, si încã vreo alti câtiva, geniul românesc. Iar el, geniul, asemenea sfântului, îsi are locul sãu. Cu prisosintã! Si în cer si pe pãmânt! Si acum, si-n toate timpurile! Cine e însã baba Floarea, care încã mai pune degetul pe cuponul de pensie (ce-i aduce 10 000 lei vechi, adicã un leu), lunã de lunã, la venirea postasului, si îngenuncheazã, cu smerenie, în fata altarului, avându-si în minte si neamul si pe Dumnezeu? Cine este cel aflat în nu stiu care colt al lumii frânt de dorul locului în care s-a nãscut? Cine e copilul care abia a vãzut lumina zilei si, cine a fost sufletul ce, o clipã, mai înainte, si-a luat rãmas bun?
Sau, cine e, de pildã, Roxana Ionescu? Prezentatoare de stiri de la postul de televizune Acces TV, postul asezat pe aceeeasi axã a lui Brâncusi, pusã, parcã, acolo, sã aminteascã de „Cina cea de tainã” la „Masa tãcerii” si de faptul cã, fãrã dragoste, fãrã iubire, sãrutul la „Poarta sufletului” rãmâne simplu gest si nu imanentã pe pajistea din jurul Coloanei, spre înãltare la cer? Cine, când, în aparentã, pare a fi încã o pustoaicã, în realitate, un om matur, profund, frãmântatã, pânã mai ieri, de cuprinderea gândului în vers si a versului în gând, iar astãzi, de faptul cã lumea nu e poezie si cã pãmântul nu merge chiar pe un perfect rotund? Cine? Cine e ea, cine sunt eu si cine esti tu? Ce este omul? Omul , acest EU – TU, cu, sau fãrã etc-ul, pomenit ceva mai sus?
|
