Crãciunul în închisorile sistemului ateu totalitar
“Eram în Dumnezeu si Dumnezeu în noi”.
Athanasie Berzescu
Nasterea Sfântului Prunc înfãsat în dantelãria colindelor, aduse si scrobite de Îngeri, a fost si este slãvitã si vestitã de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva ulitei la entuziasmul sãlilor de concert, de la coliba sãracului la conacul bogatului, de la chilia umilã a cãlugãrului la somptuoasa catedralã a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la resedintele regale la încremenitele deportãri, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temnite atee.
Detinutii politici ascundeau în ei sufletul copilãriei aninat de stele când la rãspântiile albe se întâlnau cetele de juni si prichindei chiuind cu urãturi si strigãturi.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închisi se aprindeau în miezul lor tainic de luminã, lãcrimând mireasma de colind a Crãciunului.
A venit si-aici Crãciunul,
Sã ne mângâie surghiunul;
cade albã nea
peste viata mea,
peste suflet ninge.
Cade albã nea
peste viata mea
care-aici se stinge.
Tremurã albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curatã
Adã veste minunatã!
Zâmbetul tãu drag,
înfloreascã-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tãu drag
îl asteaptã-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ti mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te asteaptã-n zori,
pieptul lor suspinã,
de sfânta-Ti Luminã.
Cei din închisori
Te asteaptã-n zori.
(Radu Gyr- A venit si-aici Crãciunul)
Detinutii politici, înghetati, flãmânzi, zdrentãrosi si bãtuti, pãreau niste stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolati de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufletesti si trupesti. Cu atât mai gravã era povara când în temnitã sãlãsluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mãrturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnãdie-Sibiu. “Crãciunul anului 1941, când abia împinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detentie pentru minori. Ocupam noi minorii, douã celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiti aproximativ 40 de Frati de Cruce…”Vorbitorul” era o datã pe sãptãmânã, Duminica. Aveam voie sã scriem o datã pe lunã acasã…Îmi aduc aminte si acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crãciunului.
Mamã dragã,
Dintre gratii, printre lacrimi si suspine,
Sãrutând nebun, zãbrele, cred cã te sãrut pe tine;
Dar de-odatã fierul rece-l simt pe buze: vai,, ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.
Acel Crãciun la 15 ani, mi-a marcat toate aducerile aminte”. (Flor Strejnicu, Cresinismul Miscãrii Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).
Se deschidea fereastra dimineata pentru a pãtrunde printre gratiile înghetate toatã asprimea gerului. Când se închidea, detinutii îsi puneau doar cãmasa, permisã, iar peste ea zeghea, ce era atât de rarã cã semãna cu gratiile de la fereastrã. Totusi în ajunul Crãciunului, crestinii simteau cãldura Nasterii Domnului, ca si cum ar fi fost încãlziti de cele nouã cojoace ale Dochiei.
“Iisus a fost totusi prezent în celule: în colindele murmurate, în srânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: “La multi ani!”. Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crãciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la cãminele lor, a început sã rãsune, ca într-o catedralã pravoslavnicã, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Nasterii:
“Îngerii cu pãstorii mãresc,/ iar magii cu steaua cãlãtoresc…”
Si la întrebarea: “Cine-i? Cine-I”?
A venit rãspunsul soptit: “Pãrintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucuresti”. (Pãrintele Zosim Oancea-Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucuresti, 2004, p. 95).
Dupã momentele sublime de tãcere si de încãrcãturã emotionalã pe care s-a urcat ca pe o scarã de mãtase, gândul de multumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeasi voce seraficã:
O, brad frumos, ce sfânt erai
În altã sãrbãtoare,
Mã vãd copil cu pãr bãlai
Si ochii de cicoare.
Revãd un alb si sfânt cãmin
Si chipul mamei sfinte,
Imagini de Crãciun senin
Mi-apar si azi ‘nainte.
Un brad cu daruri si lumini
În amintiri s-aratã.
Prin vis zâmbeste ca un crin
Copilul de-altãdatã.
Azi nu mai vine Mos Crãciun
Ca-n noaptea de cenusã,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Sã-mi plângã dupã usã.
Trosneste lacãtul de fier,
Se stige câte-o viatã,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheatã.
Omãtul spulberat de vânt
Se cerne prin zãbrele
Si-mi pare temnita mormânt
Al tineretii mele.
(Radu Gyr- O, brad frumos, cit. de Pãrintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).
Nasterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 insemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinta ce se adunau toate într-o durere ce strãbãtea pânã-n temelii firavele, plãpândele dar frumoasele fiinte inchise, ce-si mototoleau nãdejdea în voia lui Dumnezeu, în temnita Securitãtii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sãrbãtori Nasterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasã. Colindul fredonat pe rând, la zãbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagãn.
Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat si ultimul lãstun.
Ruginirã plopii si tufanii
Si din temnita ce-i surpã anii,
Nu s-a mai întors tãticul bun.
Toate se împleteau în Sãrbãtoare, Colindul , suferinta, lacrimile si dorul de cei dragi:
“Nu voi uita niciodatã, mãrturiseste Dumitru Bordeianu, clipele de duiosie si înãltare sufleteascã, când, din fiecare celulã de fete, începând cu apusul soarelui si pânã la stingere, ocupantele ieseau pe rând la geamul celulei si cântau. Nu mi s-a pãrut vreodatã un cântec mai dulce, mai suav, mai înãltãtor spre cer, decât vocea acestor privighetori închise dupã gratii. Ceea ce a impresionat pânã la lacrimi pe toti arestatii erau cântecele de leagãn pe care le cântau mamele ai cãror copii nu mai stiau de ele”. (Dumitru Bordeianu-Mãrturisiri din mlastina disperãrii. Ed. Scara, Bucuresti, 2001, p. 61).
Nasterea Sfântului Prunc în lagãrul de prizonieri de la Mãnãstârca din anul 1948.
În lagãrele de muncã rãspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de rãzboi si legionari, fie dintre cei parasutati din Vestul Europei, fie condamnati ca dusmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care si-a scris cutremurãtoarele mãrturii în cartea “ Un legionar dincolo de cercul polar “ , mãrturiile pãrintelui Dimitrie Bejan, “ Oranki-Amintiri din captivitate “ , sau cele ale profesorului Eugen Ratiu.
“…În lagãr la Mãnãstârca, în toate bordeiele ardeau festile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucãrii confectionate din placaj si carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiserã bradul le închinaserã copiilor care, în coltul de sub icoanã, alãturi de mãmica lor, îl implorau pe Mos Crãciun sã-l aducã pe tãticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam si, lângã bradul din colt, la lumina opaitului, cântam colindele Pruncului nãscut în Betleemul Iudeii. Usor, linistit, ca într-o poveste spusã de bunic, se depãna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouã în ochii tuturor robitilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunãm,
Sufletul de altãdatã-l colindãm.
Cad nãmetii si pierim
Fãrã cruce, fãrã tarã, velerim!
Trec în caravanã magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptãtorului.
Brazii ard în vatra vechiului cãtun,
Noi pornim colindul unui nou Crãciun.
Gândul nostru-n gândul tãrii sã-mpletim
Flor de gheatã-ntr-o cununã, velerim!”
(Dimirie Bejan-Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnicã, Bucuresti, 1995, p. )
Dupã sfârsiul pedepsei legionarii care au supravietuit au fost repatriati. Numai cã la garã nu-i astepta nimeni altii decât securistii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite si tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Ratiu si multi altii, si-au început detentia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagãrele naziste, apoi în guberniile rusesti si din nou acasã (în temnitã), în patria pe care au slujit-o cu drag si jertfã.
Crãciunul anului 1949 în închisoarea Pitesti
Cu fulgii de zãpadã înfãsurati în gândurile reci, cu discutiile de nemultumire atârnând ca niste turturi pe dusumeaua glaciarã aidoma lespedei de afarã multi detinuti îsi trãiau ultimile zvârcoliri. În piepturile mai tinere însã, sufletele evadau din temnite.
“În Ajunul Crãciunului, povesteste Ioan Ianolide, mã mãrturisisem, la semnalul dat în teava caloriferului dintr-o celulã unde era un preot…Bucurii mã inundau în cele din adâncuri, întelesuri noi se desluseau si cerurile se deschideau uimitor:
O, brad frumos,
Copil bãlai, Crãciun si brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngãlbenite file…
În bezna temnitei mã frâng
Sub grele lespezi mute,
Si-mpovãrat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.
Omãtul spulberat de vânt
Se cerne prin zãbrele
Si-mi pare lespedea momânt
Al tineretii mele…”.
(Ioan Ianolide-Intoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucuresti, 2006, p. 262).
Nasterea Domnului la temnita Copiilor din Târgsor în iarna lui 1949.
Desi ferestrele celulelor erau astupate cu scândurã, în sufletele mocnite de durere ale condamnatilor fãrã vinã, mai licãrea într-un ungher câte un bob de jar. “Într-una din cele douã camere ale “izolãrii”, se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, poveseste Luca Cãlvãrãsan (arestat ca elev al Frãtiilor de Cruce). Colindele acestuia strãbãteau peretii despãrtitori ai camerelor de “închisoare în închisoare”-izolarea-, asfel încât puteau fin auzite de cei de “afarã”. Rãspunsul celor din urmã n-a întârziat. Grigore Istrate compusese “Plugusorul de la Târgsor”, unicat al productiilor lirice carcerale, care a început sã rãsune peste toatã temnita.
Deosebit de impresionant a fost si faptul cã oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare”. (Luca Cãlvãrãsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgsor si altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).
Sãbãtoarea prin reeducare, a Nasterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Pitesti.
Dacã pânã atunci torturile administrate cu destulã usurintã de venerabilii stãpâni erau “acceptate” , în Ajunul sãrbãtorii, degradarea absolutã a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizãrii. În fiecare celulã persista permanent o putoare dezgustãtoare, de continuã vomã. În Noaptea Albã a Crãciunului, temnicerii asterneau cruzimea beznei lor mârsave peste tot, cu vacarm si loviri. Fiecare detinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasã. Visul sau reveria, n-a durat însã mult…
”În dimineata Crãciunului (mãrturiseste Dumitru Bordeianu), îndatã ce a sunat desteptarea la ora sase, Zaharia, unul din tortionarii-pedagogi ai reeducãrii a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineatã sã luãm pozitie fixã pe prici, iar cei care aveau nevoie sã iasã la urinã si scaun, nu o vor mai face la tinetã, ci în propria lor gamelã pentru mâncare…
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!”
(Dumitru Bordeianu, op. cit. p.198)
Crãciunul la cea mai fioroasã temnitã-Aiud, în anul 1952.
Desi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniti de bolsevicii stãpâni pe tarã, desi întraga Elitã crestinã se afla în închisorile din tarã, totusi ateii comunisti tremurau si ei, cã flacãra crestinã nu numai cã nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfã peste tot în jurui. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sãrbãtorilor, deveneau mai “atenti”: confiscau obiectele cu simboluri crestine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, nãpusteau întunericul peste tot, tocmeau si premiau delatorii, interziceau închinarea si chiar rugãciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crãciunul anului 1952, ne mãrturisese: “…În sfârsit semnalul de colinde s-a dat. Noi toti cei din celulã, patru la numãr, cu expresia fetei din copilãrie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zãbrele, cu ochii aprinsi scânteind în noapte, începem colindul “O, ce Veste minunatã!”, continuând pe aceeasi melodie cu “A venit si-aici Crãciunul, colindul lui Radu Gyr. Gardienii bãteau disperati cu pumnii si cu picioarele în usi, amenintându-ne si ordonându-ne sã încetãm…Populatia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiti colindul, ca la urmã sã cânte si ei cu noi…Am trãit si am simtit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau sã se deschidã usile toate, gardienii sã ne ucidã, cã nouã nu ne mai era fricã de nimic.
Eram în Dumnezeu si Dumnezeu în noi ”.
Numai temnita posacã
a-mpietrit sub promoroacã.
Stãm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osânditi
Îngerii grãbiti
Nu aduc colinde.
(Flor Strjnicu,, op. cit. p.143).
Nasterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952.
Febra pregãtirilor de sãrbãtoare era în toi. Nu, nu-i vorba de crestini-detinuti, ci de gardienii si stãpânii lor: o stare de alarmã prelungitã, perchezitie generalã mult timp si afarã pe ger dezbrãcati la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricati cu lanturi la picioare, hrana mai proastã si mai rarã, carcerã si bãtaie la discretie, noaptea exercitii de alarmã…Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca mãsuri de “prevnire” a manifestãrilor religioase.
“Când am intrat în minã (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniserã prietene, toatã mina a început sã rãsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preotilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumãu, cutremurau galeriile. Când am iesit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangã de brad, împodobitã cu panglici colorate. O puseserã acolo artificierii civili. Pe mãsurã ce detinutii descãrcau corfele, crestea numãrul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumãtate de orã nimeni n-a plecat la locul lui de muncã si s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar si cele cunoscute numai de lumea închisorilor…”.(Ion Ioanid, Inchisoarea noastrã cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucuresti, 1991, p. 118).
Crãciunul exilului
La initiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilati în Spania au gãsit mijlocul de a atrage atentia celorlalte tãri asupra atrocitãtilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având acelasi tematicã-obiectivã: lupta anticomunistã. Aceste vignete circulau pe corespondentã alãturi de timbrele oficiale ale tãrii de unde se fãcea expeditia, din 10 Mai 1954 pânã-n 25 Decembrie 1969. Desenul, apartinând pictoritei românce Olga Vasilovschi, reprezintã o celulã de închisoare si silueta unui detinut cu lanturi si greutãti la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea si ciocanul. Ansamblul înruchipeazã neamul românesc încãtusat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoarã lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere detinutul rememoreazã traditiile românesti ale Crãciunului de altãdatã. Pe fiecare vignetã stã scris în românã, englezã, francezã si spaniolã, “Crãciunul 1963 în Europa de Est”…(Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din
Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).
Noaptea de Crãciun pentru cea mai viteazã partizanã Lenuta Faina.
Elena Lenuta Faina a fost Liderul de necontestat al Miscãrii Feminine de Rezistentã. Curajul, devotamentul, iscusinta, bãrbãtia as-i putea spune cu care fãcea fatã oricãrei situatii, groaza rãspânditã în rândul Securitãtii, de a-i scãpa mereu printre degete a fãcut-o celebrã si de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a fãcut-o demnã de admirat si vrednicã de cinstire.
“Era în anul 1952. În Ajunul Crãciunului (mãrturiseste Eroina noastrã), la ora 12 noaptea a venit Securitatea sã mã aresteze. Dormeam în acelas pat cu fata bãdiei Oancea. Aceasta era mai tânãrã decât mine, dar si ea brunetã cu pãrul împletit în douã codite, semãna mult cu mine. Când usa s-a deschis cu zgomot mare, a apãrut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu si stia unde mã ascundeam. Mic de staturã si cam slãbut avea în spatele lui trei cãpitani voinici. Le era fricã sã nu trag în ei cu vreo armã automatã. S-au pomenit în fatã cu douã fete asemãnãtoare. Mi-am dat seama cã cã nu stiau pe care s-a someze si le-am spus” “Eu sunt Elena Faina”.(Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)
Nasterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.
“Ea o iarnã linistitã,- îsi va aminti mi târziu Ioan Ianolide- cu zãpadã, fãrã ger. Dealurile dimprejur încãruntiserã. Clopotele de la Schit ne vesteau rugãciunile cãlugãrilor si ne uneam cu ei si cu toatã suflarea crestinã într-o rugãciune mutã. Este cu neputintã ca rugile tãcute revãrsate în vãzduh de oamenii aceia încoltiti între moarte si torturã sã nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pãmânt si cred cã Dumnezeu se va milostivi de lumea asta si pentru sufletele acelea mari si credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci asezati, printre altii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângã el un evreu si fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Pitesti, care era foarte bolnav. Pe parta dreaptã a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion si pãrintele Gherasim se gãseau în stare gravã. Valeriu se refãcuse un pic si, dupã pravila de rugãciune obisnuitã, se concentra acum sã compunã câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta sã alcãtuiascã un colind special pentru Târgu-Ocna.
Cu sfialã m-am apropiat de pãrintele Gherasim ca sã vãd cum îi este. M-a simtit si a deschis ochii mari, negri, adânci:
-Ai venit?...Mã bucur…Eram departe, în locuri de verdeatã, de cântec de mireasmã, fãurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferintã prin contrastul dintre cele douã lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crãciun. Si acesta e un dar al Domnului. Nu stiu cum sã-I multumesc…Nu stiu cum sã-i fac pe oameni sã-L trãiascã pe Dumnezeu, deplina bucurie…
S-a oprit putin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj… “
Din acea camera 4 a Penitenciarului Tirgu Ocna a pornit catre noi Colindul celui ce avea sa dea marturie Neamului sau cel nemuritor intru Nasterea Sfântului Prunc :
Pe malul Trotusului
Cântã robii Domnului,
Înjugati la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mutã,
Cã-i din suferintã multã
Si-i cu lacrimi împletitã.
În inima robului,
Domnu-Si face ieslea Lui,
În noaptea Crãciunului.
Flori de crin din ceruri plouã
Peste ieslea Lui cea nouã
Si din flori picurã rouã.
Stã un copilas în zare
Si priveste cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângã micul copilas
S-a oprit un îngeras,
Ce-i sopteste drãgãlas:
“Azi Crãciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemnitat”.
Si copilul cel din zare
A venit la închisoare
Sã trãiascã praznic mare.
(Valeriu Gafencu-Colind, citat de Monahul Moise în Sfântul închisorilor. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.304).
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 12/22/2009 |
Contact: |
|
|
