Crăciunul în închisorile sistemului ateu totalitar
“Eram în Dumnezeu si Dumnezeu în noi”.
Athanasie Berzescu
Nasterea Sfântului Prunc înfăsat în dantelăria colindelor, aduse si scrobite de Îngeri, a fost si este slăvită si vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva ulitei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la resedintele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temnite atee.
Detinutii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni si prichindei chiuind cu urături si strigături.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închisi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.
A venit si-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viata mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viata mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl asteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ti mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te asteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ti Lumină.
Cei din închisori
Te asteaptă-n zori.
(Radu Gyr- A venit si-aici Crăciunul)
Detinutii politici, înghetati, flămânzi, zdrentărosi si bătuti, păreau niste stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolati de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufletesti si trupesti. Cu atât mai gravă era povara când în temnită sălăsluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. “Crăciunul anului 1941, când abia împinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detentie pentru minori. Ocupam noi minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiti aproximativ 40 de Frati de Cruce…”Vorbitorul” era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă…Îmi aduc aminte si acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi si suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai,, ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.
Acel Crăciun la 15 ani, mi-a marcat toate aducerile aminte”. (Flor Strejnicu, Cresinismul Miscării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).
Se deschidea fereastra dimineata pentru a pătrunde printre gratiile înghetate toată asprimea gerului. Când se închidea, detinutii îsi puneau doar cămasa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totusi în ajunul Crăciunului, crestinii simteau căldura Nasterii Domnului, ca si cum ar fi fost încălziti de cele nouă cojoace ale Dochiei.
“Iisus a fost totusi prezent în celule: în colindele murmurate, în srânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: “La multi ani!”. Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Nasterii:
“Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc…”
Si la întrebarea: “Cine-i? Cine-I”?
A venit răspunsul soptit: “Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucuresti”. (Părintele Zosim Oancea-Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucuresti, 2004, p. 95).
După momentele sublime de tăcere si de încărcătură emotională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de multumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeasi voce serafică:
O, brad frumos, ce sfânt erai
În altă sărbătoare,
Mă văd copil cu păr bălai
Si ochii de cicoare.
Revăd un alb si sfânt cămin
Si chipul mamei sfinte,
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar si azi ‘nainte.
Un brad cu daruri si lumini
În amintiri s-arată.
Prin vis zâmbeste ca un crin
Copilul de-altădată.
Azi nu mai vine Mos Crăciun
Ca-n noaptea de cenusă,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Să-mi plângă după usă.
Trosneste lacătul de fier,
Se stige câte-o viată,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheată.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Si-mi pare temnita mormânt
Al tineretii mele.
(Radu Gyr- O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).
Nasterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 insemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinta ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinte inchise, ce-si mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temnita Securitătii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Nasterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.
Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat si ultimul lăstun.
Ruginiră plopii si tufanii
Si din temnita ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.
Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul , suferinta, lacrimile si dorul de cei dragi:
“Nu voi uita niciodată, mărturiseste Dumitru Bordeianu, clipele de duiosie si înăltare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui si până la stingere, ocupantele ieseau pe rând la geamul celulei si cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înăltător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toti arestatii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai stiau de ele”. (Dumitru Bordeianu-Mărturisiri din mlastina disperării. Ed. Scara, Bucuresti, 2001, p. 61).
Nasterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.
În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război si legionari, fie dintre cei parasutati din Vestul Europei, fie condamnati ca dusmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care si-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea “ Un legionar dincolo de cercul polar “ , mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, “ Oranki-Amintiri din captivitate “ , sau cele ale profesorului Eugen Ratiu.
“…În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau festile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confectionate din placaj si carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în coltul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Mos Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam si, lângă bradul din colt, la lumina opaitului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Usor, linistit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robitilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămetii si pierim
Fără cruce, fără tară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul tării să-mpletim
Flor de gheată-ntr-o cunună, velerim!”
(Dimirie Bejan-Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucuresti, 1995, p. )
După sfârsiul pedepsei legionarii care au supravietuit au fost repatriati. Numai că la gară nu-i astepta nimeni altii decât securistii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite si tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Ratiu si multi altii, si-au început detentia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile rusesti si din nou acasă (în temnită), în patria pe care au slujit-o cu drag si jertfă.
Crăciunul anului 1949 în închisoarea Pitesti
Cu fulgii de zăpadă înfăsurati în gândurile reci, cu discutiile de nemultumire atârnând ca niste turturi pe dusumeaua glaciară aidoma lespedei de afară multi detinuti îsi trăiau ultimile zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temnite.
“În Ajunul Crăciunului, povesteste Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în teava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot…Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, întelesuri noi se desluseau si cerurile se deschideau uimitor:
O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun si brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file…
În bezna temnitei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Si-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Si-mi pare lespedea momânt
Al tineretii mele…”.
(Ioan Ianolide-Intoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucuresti, 2006, p. 262).
Nasterea Domnului la temnita Copiilor din Târgsor în iarna lui 1949.
Desi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnatilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. “Într-una din cele două camere ale “izolării”, se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, poveseste Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frătiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau peretii despărtitori ai camerelor de “închisoare în închisoare”-izolarea-, asfel încât puteau fin auzite de cei de “afară”. Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese “Plugusorul de la Târgsor”, unicat al productiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temnita.
Deosebit de impresionant a fost si faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare”. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgsor si altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).
Săbătoarea prin reeducare, a Nasterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Pitesti.
Dacă până atunci torturile administrate cu destulă usurintă de venerabilii stăpâni erau “acceptate” , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii asterneau cruzimea beznei lor mârsave peste tot, cu vacarm si loviri. Fiecare detinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult…
”În dimineata Crăciunului (mărturiseste Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat desteptarea la ora sase, Zaharia, unul din tortionarii-pedagogi ai reeducării a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineată să luăm pozitie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină si scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare…
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!”
(Dumitru Bordeianu, op. cit. p.198)
Crăciunul la cea mai fioroasă temnită-Aiud, în anul 1952.
Desi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniti de bolsevicii stăpâni pe tară, desi întraga Elită crestină se afla în închisorile din tară, totusi ateii comunisti tremurau si ei, că flacăra crestină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în jurui. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbătorilor, deveneau mai “atenti”: confiscau obiectele cu simboluri crestine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau si premiau delatorii, interziceau închinarea si chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturisese: “…În sfârsit semnalul de colinde s-a dat. Noi toti cei din celulă, patru la număr, cu expresia fetei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinsi scânteind în noapte, începem colindul “O, ce Veste minunată!”, continuând pe aceeasi melodie cu “A venit si-aici Crăciunul, colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperati cu pumnii si cu picioarele în usi, amenintându-ne si ordonându-ne să încetăm…Populatia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiti colindul, ca la urmă să cânte si ei cu noi…Am trăit si am simtit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă usile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu si Dumnezeu în noi ”.
Numai temnita posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osânditi
Îngerii grăbiti
Nu aduc colinde.
(Flor Strjnicu,, op. cit. p.143).
Nasterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952.
Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de crestini-detinuti, ci de gardienii si stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, perchezitie generală mult timp si afară pe ger dezbrăcati la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricati cu lanturi la picioare, hrana mai proastă si mai rară, carceră si bătaie la discretie, noaptea exercitii de alarmă…Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de “prevnire” a manifestărilor religioase.
“Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preotilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am iesit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce detinutii descărcau corfele, crestea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă si s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar si cele cunoscute numai de lumea închisorilor…”.(Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucuresti, 1991, p. 118).
Crăciunul exilului
La initiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilati în Spania au găsit mijlocul de a atrage atentia celorlalte tări asupra atrocitătilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având acelasi tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondentă alături de timbrele oficiale ale tării de unde se făcea expeditia, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, apartinând pictoritei românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare si silueta unui detinut cu lanturi si greutăti la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea si ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătusat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere detinutul rememorează traditiile românesti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stă scris în română, engleză, franceză si spaniolă, “Crăciunul 1963 în Europa de Est”…(Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din
Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).
Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană Lenuta Faina.
Elena Lenuta Faina a fost Liderul de necontestat al Miscării Feminine de Rezistentă. Curajul, devotamentul, iscusinta, bărbătia as-i putea spune cu care făcea fată oricărei situatii, groaza răspândită în rândul Securitătii, de a-i scăpa mereu printre degete a făcut-o celebră si de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat si vrednică de cinstire.
“Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturiseste Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelas pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar si ea brunetă cu părul împletit în două codite, semăna mult cu mine. Când usa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu si stia unde mă ascundeam. Mic de statură si cam slăbut avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în fată cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că că nu stiau pe care s-a someze si le-am spus” “Eu sunt Elena Faina”.(Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)
Nasterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.
“Ea o iarnă linistită,- îsi va aminti mi târziu Ioan Ianolide- cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încăruntiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor si ne uneam cu ei si cu toată suflarea crestină într-o rugăciune mută. Este cu neputintă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încoltiti între moarte si tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ si cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta si pentru sufletele acelea mari si credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci asezati, printre altii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu si fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Pitesti, care era foarte bolnav. Pe parta dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion si părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic si, după pravila de rugăciune obisnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simtit si a deschis ochii mari, negri, adânci:
-Ai venit?...Mă bucur…Eram departe, în locuri de verdeată, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferintă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Si acesta e un dar al Domnului. Nu stiu cum să-I multumesc…Nu stiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie…
S-a oprit putin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj… “
Din acea camera 4 a Penitenciarului Tirgu Ocna a pornit catre noi Colindul celui ce avea sa dea marturie Neamului sau cel nemuritor intru Nasterea Sfântului Prunc :
Pe malul Trotusului
Cântă robii Domnului,
Înjugati la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferintă multă
Si-i cu lacrimi împletită.
În inima robului,
Domnu-Si face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Si din flori picură rouă.
Stă un copilas în zare
Si priveste cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilas
S-a oprit un îngeras,
Ce-i sopteste drăgălas:
“Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemnitat”.
Si copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.
(Valeriu Gafencu-Colind, citat de Monahul Moise în Sfântul închisorilor. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.304).
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 12/22/2009 |
Contact: |
|
|
