Sublinieri < Animalul Inimii - Herztier > de Herta Müller
Sigur că auzisem de Herta Műller ! Dar auzisem despre o sumedenie de scriitori ; unii « trecând pe lângă mine » cu bună stiintă, altii inaccesibili prin conjunctura nord americană, câtiva « oprindu-mă » în paginile lor fie din simplă curiozitate fie provocându-mă ori ancorându-mă chiar fără putintă de scăpare.
« Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim ridicoli », asa începe romanul Hertei Műller – « Animalul Inimii » - pe care l-am citit săptămâna aceasta, pe internet, în două zile năucitoare, uitând de tot si toate, prinsă în acel fantastic « web » al maestriei artistice, când mânuirea cuvântului transformă realul imediat în permanentă si când ceea ce consideri a sti se dovedeste o superficială survolare memorică si atât.
Îmi închipui că subiectul romanului, lumea din care « răsar » personajele lui, consumul existential specific, directionarea ideilor, conceptualizarea vietii într-un anumit moment istoric – dictatorialul ceausist – au un rol indiscutabil în acordarea premiului Nobel pentru literatură, de fapt, nu-mi închipui, e logic în conjunctura actuală când politizarea – cu multiplele ei fatete – este determinanta selectiei, dar cât de discutabilă este procedura aceasta nu intră în atentia expunerii mele.
Pentru că dacă subiectul poate fi « haunting », vii si morti intersectându-se în zbateri halucinante, rostogolindu-se în îmbrătisările nefiresti ale cosmarului cotidian, aruncându-ne în arena durerilor pe lângă care trecem indiferenti ori chiar inconstienti, modalitatea structurării formale, strunirea cuvântului, mânuirea limbii, dezvălue substantialitate scriitoricească, talent în ofensivă, mână de maestru pentru care verbul există ca să-l slujească.
Ca în ori ce carte « mare » subiectul poate fi rezumat într-o singură frază : momente din viata unor tineri svabi din Banat în epoca ceausistă, consumate conflictual de ideologie si finalizate în emigratie sau moarte.
Scurt si cuprinzător !
Da, dar zice unul din eroi, Edgar : »când tăcem suntem dezagreabili….. »
si tăcerile se înscriu într-o suită de sucombări existentiale către care scriitoarea ne conduce fără descrieri, fără povestioare lacrimogene, nici chiar dramatice, sugerând numai printr-o suită de simboluri întreaga vinovătie a tăcerii în care ne-am aciuit, dezgustătoare, « dezagreabilă » conditie a tăcerii ; fie că este vorba de « bărbatii » Lolei, eleva care se spânzură în dulapul de haine de la internat, fie că sunt « foarfecele frizerului », devenite în timp inutile, ori « pruna » de sub bratul Terezei, marcă inconfundabilă a ceea ce va veni.
Tăcerea e un mod de a fi de care, evident, nu putem fi mâ,ndri !
…. »si când vorbim devenim ridicoli » asa încât nici furiile care zac într-o coclită, paralizantă oboseală, nici refulările incapabile de finalizare, nici durerile năvălite afară, nici lasitătile, nici iubirile, nimic, deci, nu poate elimina neputinta, singura soluttie fiind eschivarea si, în ultimă instantă, fuga.
E o fugă continuă, nefirească, asa ca cea a « bărbatilor » Lolei, pe care nu-i cunoastem, îi intuim numai, asa ca cea din contrabanda maruntă a croitoresei care aduce aur ascuns în părtile intime, asa ca refuzul Terezei de a se duce la doctor, asa ca « spânzurarea » lui Kurt ori « sinuciderea » lui Georg, asa ca plicurile din care nu putea să lipsească firul de păr, o rătăcire, de fapt, într-un labirint absurd din care posibilitătile de iesire se îngustează cu fiecare pas.
Vorbirea e doar o trapă , deschiderea ei e totdeauna plină de surprize.
Catastrofale !
E firesc, romanul Hertei Műller m-a dus cu gândul la Kafka, în special la « Das Schloss – Castelul », pentru că, dincolo de pasionata respingere a realitătii trăite, autoarea este consumată, ca si eroul lui Kafka de dorinta de a întelege, de rationa în favoarea posibiluli în imposibil, poate pentru a-si motiva existenta, sensurile ei, care evident îi scapă :
« Îbracărea, spuse căpitanul Piele.
Aveam senzatia că mă îmbrac cu ce era scris pe foaie si că foaia se golea dupa ce îmi îmbrăcam toate lucrurile,.mi-am luat ceasul de pe masă, apoi cerceii. Am reusit să închid imediat cureaua cesului si găurile din urechi le-am găsit fără oglindă. Căpitanul Piele mergea prin fata ferestrei, în sus si în jos. Voiam să mai stau o clipă goală. Cred că nu se uita la mine. Se uita pe stradă. Pe cer, printre copaci, putea să-si imagineze mai bine cum arăt când sunt moartâ »
« Stop cadru » memorabil în confruntarea cu lumea închisă, rigidă, inumană a securitătii dictatoriale.
Romanul este intitulat în germană Herztier, m-am uitat în dictionar abia după ce l-am citit în traducerea, excelentă altfel, a Norei Iuga si m-au cutremurat sensurile profunde ale acestui unic cuvânt, pe care autoarea îl aruncă în gura unui erou, a unei bunici chiar, în clipa în care inima se înscrie în bătălia confruntării fie cu iubirea, fie cu ura, fie cu tristetea.
Animalul inimii e o fiară ascunsă doar să sfâsie.
Ma opresc aici, pentru că vorbele mele sunt inexpresive în raport cu ceea ce cartea aceasta poate oferi.
Cititi-o !
Maria Cecilia Nicu / Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 12/21/2009 |
Contact: |
|
|
