Exegeza : Ionut Caragea, Guru amnezic
Ionut Caragea, Guru amnezic, Editura Fides, Iasi, 2009. Cu o Prefată de Constantin Miu si o Postfată de Angela Furtună
Noul volum de versuri al poetului Ionut Caragea, ( n.n din Montreal ) „Guru amnezic”, apărut la Editura Fides, Iasi, 2009 confirmă vocatia de căutător în materia arzătoare a Cuvântului, ca-n izvoarele freatice ale nelinistii, cu ochii mâinilor scormonind prin zăpada în flăcări. Si de data aceasta autorul propune o poetică a meditatiei profunde si a trăirilor lăuntrice obtinută în urma unei purificări spirituale, a unei ablutiuni cu apă lustrală si a unui catharsis la care se poate accede după zile si nopti de luptă cu tine însuti.
La „clipa de linistită durere” – s-au adăugat umbre care „pleacă la drum” cu umerii lăsati, dincolo de portile caselor, departe, lăsând în urmă „umbre/ dragoste/ umbre” (Este o clipă de linistită durere).
Acestei clipe îi răspunde doar „ecoul absurdului” - când poetul ia asupra sa „foamea altora/ durerile si supărările lor/ esecuri deziluzii drumuri neterminate/ sperante rămase datoare trecutului/ apusuri îmbibate de otrava neagră a viselor” (Ecoul absurdului), de aici vocatia sa jertfelnică si în acelasi timp, soteriologică, taumaturgică.
Doar lui îi este proprie acea „singurătate pe patul lui procust” (Ecoul absurdului).
Cu o intuitie extraordinară, doar el, poetul cunoaste „cine suntem cu adevărat” si mai ales, „în acest timp cu ipotecă pe trup/ si datorie pe suflet/ cuvântul, da, cuvântul/ umblă cu ferocitate prin lume / scăpat din lesa divinei tragedii.” (Ferocitatea cuvântului).
În pofida asumării unei responsabilităti enorme, jertfelnice si în felul acesta, mântuitoare, poetul îsi păstrează spatiul însingurării sale intact „departe de orice urmă de îndoială” - în care îsi făureste artizanal, cu reverentă, pradă grimaselor din oglindă, din propria fiintă, amestecul magic de salivă, fibre, sevă si sânge, celule vii si celule moarte, pânza care-l apără, dar care-i serveste totodată drept capcană pentru inoportuni: „pământ/ crisalide si fluturi în plasa/ paingului orb” (Pământ, crisalide si fluturi).
El e agresat si agresor în aceeasi măsură. Consumând hălci întregi din pământul de sine precum vulturul din pulpa lui Făt-Frumos, el se-mplineste cu fiecare muscătură si sorbitură din propriul sânge, din propria sevă ca din apa vie menită să trezească voinicul din moarte si să-i redea puterile slăbite în lupta cu balaurul ori cu hidrele veacului.
E cel putin stranie această capacitate de refacere, de (re)înflorire si rodire din nou după seceta si moleseala inerentă a firii.
De fapt, vlaga îi vine din duh, din spiritul de dăruire după principiul steinhardt-ian după care, cu cât dăruiesti, cu atât vei primi mai mult, principiu cristic, de altfel.
Să fim întelesi, Ionut Caragea nu propovăduieste fuga din lume, mediu neprielnic creatiei, nici izolarea în desertul gândirii si al meditatiei, retragerea în „cercul strâmt”, pentru a zămisli opere durabile, ci, liberul salt în nemărginirea cuvântului pe care-l foloseste drept suport imperios necesar. El practică ca pe-un exercitiu trupesc si mintal, străpungerea cercului, dar păstrarea perceptiei asupra luminii în care omul se învesmântă si cu care se nutreste si bea din ea cu lăcomie ca din fântâna vietii, până suvitele ei i se scurg pe la colturile gurii, spre bărbie. Si asa, leoarcă de luminile lumii care-l aureolează, poetul purifică si-si creează totodată crisalida în care va sălăslui până la stadiul de fluture.
Sfărâmarea crisalidei si zborul cu aripi jilave, legat de sfoara cuvântului din care s-a zămislit, – e crugul fiecăruia si el poate fi înalt sau pitic, un zbor cu aripi împrumutate ca un cântec sublim îngânat de mâinile copiilor surdo-muti, sau un crug pe o traiectorie proprie.
Despre Ionut Caragea se poate spune orice lucru superfluu, dar nu că si-a ales drumuri bătătorite pe care să peregrineze. Dinadins parcă, drumurile lui sunt virgine si el trebuie să le străbată cu o sabie-n mână, să-si croiască drum printre hârtoape si tărâmuri indigene. El este în felul acesta pionier, deschizător de drumuri nestiute si neumblate, atât de original, atât de inimitabil încât sochează la prima vedere. Îti trebuie timp si curaj precum si aer-de-legătură, ca să te obisnuiesti cu înaltul său rarefiat si tare, în care zboară doar păsări măiestre.
Si până să-l ajungi, îl pierzi din ochi, fiindcă el face orice altceva dar nu stă pe loc, nu te asteaptă si nu se întoarce din cale, n-ai încotro si trebuie să tii pasul.
Ionut Caragea nu cunoaste în calea versului său stăvilare. El năvăleste tumultuos, teribil, grăbit, mânat de o stare de urgentă lirică, înarmat cu abilitate, măiestrie, har, aplomb, impetuozitate. Autorul sustine că „dragostea/ unicul perpetuum mobile” (Perpetuum mobile).
Poezia care dă titlul emblematic al volumului este o parabolă a vietii pândită si primejduită de neînduplecatul timp „traficant de nisip/ în spatiul îngust/ al clepsidrei” – metamorfozat în guru amnezic, ”posesor al secundelor adunate-ntr-o sectă” „ca mortii-n cimitir/ asteptând numărătoarea inversă” (Guru amnezic).
O foarte frumoasă poezie de dragoste este În altă viată am fost râu. Empatia salcie-râu si chiar entropia lor născându-se din nelinistea lacrimei, femeie-bărbat, cele două principii, aceleasi si totusi diferite, care se completează si se îmbină armonios, se atrag si se resping, se caută si se unesc, a căror separare doare fizic si psihic, este grăitoare.
Nimeni nu e de neînlocuit, cu toate acestea, există fiinte, făpturi, pe care nu le putem înlocui cu nimeni si cu nimic – cum ar fi mama si iubirea dintâi – un alt paradox al vietii. Viata curge si totusi stă pe loc, în anumite împrejurări, încremenită, transformată, sărăcită si îmbunătătită în aceeasi măsură, păstrând doar adierea, mireasma imaginii dintâi: „n-am mai privit malurile/ până când o femeie necunoscută/ privind prin mine pietrele/ a vrut să afle rostul pământului/ si s-a lăsat să cadă/ ca o pană de codobatură/ ca o frunză de salcie” (În altă viată am fost râu).
Ionut Caragea uzitează adesea terminologia filozofiilor orientale de tip buddhist si multe versuri iau aspectul unor frânturi din această întelepciune: „viata îsi leapădă karma/ ca o piele de sarpe”
Gândirea poetică panseistă a lui Ionut Caragea îsi are izvorul, desigur, în trăirile sale, fiindcă el scrie o poezie senzuală, genuină si meditativă în acelasi timp, un amestec de sacru si profan, de materie si spirit, de concret si inefabil, lumesc si ceresc se îmbină si se cunună în chip fericit si senzual precum se sărută bolta cu apa la orizont.
Ex. „fericirea e lacrima/ prohibită de zei”; „nu mai contează nimic/ doar legea si ordinea/ chiar dacă sufletul nostru venetic/ cerseste în haosul cărnii” (Îngeri cu maturizare fortată); „inima mea/ pioneză pe harta lumii” (Sensul vietii); „viata/ doar o mirare/ între două ascunderi” (Sensul vietii).
Si cu toate acestea, „între abis si-năltare// sufletul meu/ sarpe de aer strecurându-se/ printre umbre speriate/ umbre răstălmăcind/ necuprinsul”(Sensul vietii).
Si ce chip dă Ionut Caragea mortii:
„gratioasă moartea se plimbă/ ca o lebădă neagră” (Sensul vietii). Ori: „moartea este singurul geniu/ în mânuirea timpului/ bumerang” (Singurul geniu).
Continua căutare a cuvântului potrivit, a miracolului rostit sau scris, este pentru Ionut Caragea expresia plenară a poeziei care uneori ia proportii dramatice: „de ce? De ce m-ai părăsit cuvântule?/ nici un răspuns” (Punctul pe i) iar încrederea în cuvânt este starea sa de gratie si mai ales, garantia că aflându-se în slujba cuvântului, poetul îsi îndeplineste karma: „i a mai apărut o vreme/ doar celor apropiati/ spunându-le să creadă mereu în cuvânt/ si în fiul cuvântului/ si în iubirea/ cu punctul pe i” (Punctul pe i).
De fapt, punctul pe i este pentru toti, iubirea.
Ionut Caragea dă o sumă de definitii mortii, cu toate metaforice, inspirate, pentru a-i sublima astfel grozăvia:
„Viata este doar un sevraj/ între două doze de moarte” - cea mai reusită, de o adâncime profundă (Sevraj între două doze de moarte).
Si poate că are dreptate poetul când spune că moartea este „Singurul geniu”: „moartea este singurul geniu / în mânuirea timpului / bumerang / coasă pe grumazul destinului / semn de întrebare / la sfârsitul unei propozitii / vampir sorbind lumina spatiilor înguste/ si transpira]ia celor înlăntuiti în rut / sfidând gravitatia cu zboruri înalte sau umbre/ filtrând aerul alveolelor pulmonare / si aerul fiecărui cavou / plin de umezeală / si mirosuri apocaliptice (…) /moartea este singurul geniu /în umplerea tuturor spatiilor goale / dintre oameni si îngeri / dintre cer si pământ / dintre stele si râurile negre / dintre toate lucrurile văzute si nevăzute.”
Ionut Caragea cel adevărat se află în poemul „O patrie si un mormânt” – în care îsi dă întreaga măsură a simtământului patriotic care-l animă: O patrie si un mormânt -: „trăiesc durerea unei patrii/ ca într-un sacru legământ;/ printre ventricule si atrii / acelasi sânge curge – sfânt/ trăiesc, privirea mi-e departe,/ spre marea mea, spre răsărit; / trăiesc si în această carte,/ de-atâtea versuri răstignit./ trăiesc aceeasi melodramă / prin vise si prin alte vieti,/ ca plânsul unui dor de mamă,/ ca roua unei dimineti./ trăiesc cu ochii si cu gândul / la tot ce-a fost si ce va fi; / trăiesc, când se termină rândul, / pe firul unei agonii./ trăiesc blestemu-nstrăinării / prin alte lumi rătăcitor;/ necunoscut sau dat uitării…/ pe care limbă vreti să mor?”
Este o superbă poezie patriotică în care răzbate, cum altfel? dorul si înstrăinarea de meleagul în care a văzut lumina. Versul care-l răstigneste este, de fapt, dorul, nelinistea, chemarea rădăcinilor pe care le înteleg si le simt aproape cei plecati departe.
Metafora unui guru întelept oriental, creator de scoală si modelor de discipoli (care si-a pierdut memoria!!!) duce cu gândul la o lume rătăcită, bolnavă, care si-a pierdut reperele morale, reperele de constiintă, a încurcat cărările, se află-n răscruci si orbecăie-n ceată, caută în cu totul altă parte sensul vietii si nu găseste aproape niciodată răspunsul. De aici, angoasa, anxietatea, care duc, inevitabil, la paranoia, la schizofrenie, debusolare, confuzie, rătăcire totală, asa cum trăim azi, îndeobste. Si până la filozofiile orientului, ne-am pierdut sensul crestin al propriei mântuiri.
Titlul volumului este emblematic pentru lumea de azi si pentru vremurile pe care le trăim si-n care ne afundăm clipă de clipă, ca-n labirintul vegetal plin cu plante ornamentale uriase, estetice si ucigătoare care-si întind tentaculele si ne sugrumă.
O viziune sumbră si lucidă asupra prezentului si în chip deosebit, asupra viitorului, ceea ce sporeste angoasa. Doar luminisul iubirii ne mai poate salva.
Ionut Caragea este un poet de sorginte romantică, dansând pe gheata artificială a luciditătii. El nu are timp de admirat si de pictat peisaje-n cuvinte frumoase. Existenta lui e în continuă stare de urgentă si de legitimitate. El se apără scriind, se apără prin cuvânt de Cuvânt, de monstrii urâtului, de întuneric, de insomnie, de răceală si de frică de moarte, îsi ia gardă de corp tot Cuvântul, si când toate măsurile de precautie au fost luate, constată că e un luptător cu propriul cuvânt care stă la pândă si-i măsoară orice miscare. Toate stihiile sunt răscolite si omul stă singur împotriva lor. E vorba si aici de opera care-si devoră autorul, de personajul care-si ucide creatorul, ca-n atâtea filme de fictiune. Trebuie să stii să stăpânesti la perfectie arta disimulării, a îngenuncherii si supunerii cuvântului care uneori e atât de puternic încât poate da nastere si poate ucide. Se pare că în această înclestare, când poetul când cuvântul ies învingători. Revolta cuvântului împotriva celui care i-a dat nastere este o temă recurentă si foarte ispititoare pentru scriitori.
Între apărare si ofensivă nu prea e timp de gândire. Trebuie actionat cu discernământ si abilitate. Si, în cele din urmă, constati cu surprindere că nici un deznodământ nu s-a produs din pricina cuvântului, nici un dezastru. E doar un semnal de alarmă, că trebuie să închei pactul si să obtii o pace vremelnică cu acesta, să ti-l faci aliat, luptând pe aceeasi baricadă.
Cu toată luciditatea lui, Ionut Caragea se descoperă adeseori asa cum e, când se priveste-n oglindă, nu asa cum îl privesc cei mai multi: el e un romantic cu o aprigă nevoie de tandrete.
Uneori poetul se simte dezarmat în fata cuvintelor care se materializează si tind să-si impună vointa, să-l dirijeze; alteori simte că nu are destule argumente „ca să-mi exprim toată tăcerea, toată lipsa ta”.
Stilul aforistic din poezia Fidelitate duce cu gândul la străfulgerările de blitz nipone sub formă de haiku sau tanka, ori alte forme traditionale de poezie, chiar dacă nu păstrează rigoarea formală:
„merg cu umbra mea/ câine cu limba/ tăiată”;
„nici un cuvânt/ nu ne amenintă dragostea”;
„vântul vorbeste/ cu pietrele/ despre secretul/ apei curgătoare”;
„în amurg/ moartea/ îsi potcoveste/ fiarele” - acestea sunt doar patru secvente de stampe nipone.
Si o inventie, pe cât de nostimă, pe atât de originală în Poezeul cuvântului: „eu creez poezia / mai întâi în imaginatia mea / ruptă din coasta unui gând/ apoi în măruntaiele mele/ amestecată cu sânge si durere / apoi născută pe gură / ca un fluture iesit din stomac / eu / poezeul cuvântului / creez / poezia”.
Despre lupta poetului cu armata cuvintelor, Ionut Caragea dă mărturie că nu e usoară si nu e de scurtă durată, ci e o înclestare pe viată si pe moarte, o luptă surdă, folosind fel de fel de arsenale, tactici si strategii, pe teren deschis, în prima linie a frontului si uneori în acel tinut al nimănui, noland, unde nu se găseste tipenie si unde poti cădea retezat de un glont rătăcit, venind din tabăra adversă. Pentru că la mijloc este o redută greu de câstigat: nemurirea.
Poetul, vesnic treaz, vesnic la datorie, cu arma în mână, luptă corp la corp cu acesti combatanti cât frunză si iarbă, iar ca să se apere nu are decât „mintea la pândă cu rana deschisă”:
„Stau cu mintea la pândă cu rana deschisă/ ca o floare carnivoră/ cuvintele trec prin sângele meu vin la sufletul meu/ să se-mbogătească de sensuri/ iar eu lacom le-nchid printre vintre/ visând nemurirea/ dar cum să rezist cuvintele strigă lovesc/ îsi cer înapoi libertatea / mă lupt cu pretul vietii mă lupt / fie-i pagina usoară poemului/ pe care tocmai l-am ucis” (Visând nemurirea).
Aceasta este o adevărată mărturie de credintă literară despre misiunea poetului si despre jertfa de sine în slujba patriei sale, Poezia, la fel cum odinioară, Nichita Stănescu a spus: „Limba română este patria mea”. „A scrie în limba română este ca o duminică”.
Tema fundamentală a vietii si a mortii, abordată în mai toate poemele, este de natură să-l preocupe cât se poate de serios pe Ionut Caragea si o tratează ca atare, cu cea mai mare responsabilitate: „Niciodată nu luăm moartea în serios: „niciodată nu luăm moartea în serios / această prezentă invizibilă / care ne locuieste în fiecare clipă / oricât de pustii ar fi vietile / ca niste străzi pe care doar praful mai circulă / ne dăm întâlnire cu umbrele / si mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor / ajungem să credem că singura iubire / a fost să ne doară ceva / un semn divin o judecată cu portile sărutului închise / niciodată nu luăm moartea în serios / fiorul acela ce trece prin sira spinării / ca o cădere în gol în propriul vis / în clipa aceea când atingem pământul / si totul se cutremură / chiar si pământul dinăuntru / mergem încolonati oameni si umbre / fiecare ne dorim să fim altceva / într-un final si unii si altii / suntem îngeri si păsări negre / pe cerul din gura unui mort celebru” .
De altfel, temele filozofice si psihologice abundă în lirica acestui poet de exceptie: fiinta, mirarea, teama, dihotomia umbră-lumină, cu accentul pe umbră, vidul si visul si marginea visului, amintirea, materia, timpul s.a.
Întrebarea-paradox pe care si-o pune poetul este: „fragilitatea fiintei mi-o sprijin/ de-un mare semn de-ntrebare:// oare teama de vid / e mai adâncă / decât vidul din mine? (/? poem inspirat din Echilibru de Viorel Zegheru).
Pentru ca în final, după scufundarea în vârful picioarelor în „putul fără fund” în „consistenta materiei”, poetul să constate: „la gura timpului liniar/ sângele meu/ se varsă într-o mare de liniste” (/? Poem inspirat din Echilibru de Viorel Zegheru).
Ionut Caragea îsi închipuie propriul poem ca pe un tren personal „cu locuri la geam” unde urcă oameni si „împart o bucată de vreme” – si coboară zâmbind cu speranta că poate se vor mai întâlni undeva-cândva si pe el însusi ca pe un impegat de miscare schimbând acele la macaz la „poemul meu ca un tren al întoarcerii/ un bătrân întrebând controlorul / de orasul acela mic dintre munti / de prima sa dragoste // poemul meu… î n d e p ă r t â n d u – s e / destin serpuind prin orizontul lacom / si totusi nimic nu este pierdut / mai există trenuri rapide / ce trec prin vămile cerului // si eu cel care unge rotile cuvintelor grele / cel care asează sinele / pe drumuri nestiute de hotii de trenuri // poemul meu ca un tren flămând de timp si distante / accelerează neobosit // si eu cel care se opreste mirat / la tărmul unei eternităti fără trenuri…” (Poemul meu ca un tren).
Un frumos poem despre gramatica vietii este scris în stil clasic si relevă, din nou, crezul artistic al poetului care emite supozitii „cu sânge de poet”: e viata si subiect si predicat / e punctul o cădere de cortină /si noi suntem cuvinte de duzină /mergând pe-un curs firesc… premeditat / e viata si adverb si complement /e verbu-n care cercul se închide / si noi suntem mirarea ce desfide / fatalitatea timpului prezent /e viata substantiv si atribut /e numeral, pronume si articol /si noi suntem în viată… ce ridicol! /le ducem grija celor ce-au trecut /e viata adjectiv si epitet / conjunctii, interjectii, prepozitii… /iar noi suntem pe pagini supozitii /ce se emit cu sânge de poet” (Supozitii).
Nostalgia indusă de amintirea orasului copilăriei e prezentă în poemul Abadonat: „ofrandă e gândul acesta viu/ într-un ritual al uitării”.
Singurătatea e si ea o temă predilectă în lirica lui Ionut Caragea si atunci, până si cuvintele par de prisos si poetul le-ar înlocui cu puritatea unei lacrimi de copil.
„vine o vreme când zeul singurătătii / coboară din paradisul cuvintelor suspendate / răsfoieste cărtile ca si cum ar avea nevoie de suflet // si mai vine o vreme/ când vrei să dai foc tuturor cărtilor / să privesti o lacrimă cum curge pe obrazul/ unui copil si să-i oferi sufletul tău / ca o batistă curată” (Alfabetul de oase al mortii) – Excelent spus! Subscriem.
Trăirile autentice ale lui Ionut Caragea sunt atât de adânci si pilduitoare încât s-ar putea aplica oricăruia dintre noi. Si cu toate că sunt personale, în ele te regăsesti si asta-ti face bine, te motivează în continuare, stiind că altcineva îti trăieste propriile stări si tu le trăiesti pe-ale altcuiva. E o empatie firească, un fel de feed-back care se verifică între poet-cititor-poet si iar cititor.
Si aceasta pentru că adevărurile rostite sunt foarte simple si în inima lor se regăseste miezul inimii noastre:
„timpul se măsoară de la un cuvânt la altul / între cuvinte viata este la fel ca mortarul/ astfel se înaltă zidul dintre omul singur si restul lumii / din când în când se ridică poarta grea / si trec caravanele foamei // o atmosferă apăsătoare / ca si cum cineva ar pune impozit pe suflet / respiratii din ce în ce mai greu de plătit / sângele trimis să inspecteze terenul / umbra ajunsă cu cutitul la os” (Umbră ajunsă cu cutitul la os).
E cel putin ciudat cum Umbra îsi află loc preponderent în lirica lui Ionut Caragea, în mai mare măsură decât Lumina si aceasta pentru că Lumina se poate dobândi cu mult mai greu si e de aceea, mai jinduită. El le-a ridicat umbrelor un monument, e vorba desigur, de statui, de monumente, de chipuri de piatră, dar iată că, spune poetul: „nimeni nu varsă o lacrimă / la monumentul umbrelor” (Monumentul umbrelor).
Un poem admirabil este si Casa cuvintelor, care merită citat integral pentru dezvăluirea tainicului laborator de creatie al autorului:
„numai poetul stie câtă singurătate si câtă tristete /este în casa cuvintelor sale /doar moartea suflă prin crăpăturile peretilor / scrâsneste când poetul păseste pe scări /sau când deschide vreo usă /în timp ce chipuri mint în oglinzi si femei /îmbătrânesc în portrete pe holuri întunecoase / numai poetul stie când frigul pătrunde /în casa cuvintelor sale / când inima i se strânge într-o poemă si-asteaptă /sosirea primăverii / odată cu cel mai vestit cititor /doar moartea albă scrâsneste sub tălpile celor curiosi / grăbiti să vadă chipul celui ce doarme /în marmura crucii /numai poetul stie câtă dragoste /este în casa cuvintelor sale / când crengile bat în ferestre si razele / soarelui timid înaintează prin istoria prafului /acolo din acel sâmbure de lumină / încolteste iluzia / numai poetul stie câtă sperantă / este în casa cuvintelor sale/când zeii coboară prin vise cu dansuri /confeti si măsti /acolo în carnavalul fericirii /si moartea poartă o mască surâzătoare”.
Timpul si asteptarea – alte două personaje principale ale poemelor lui Ionut Caragea si în poemul Vânzătorul de ceasuri poetul încearcă să explice cum „Negociem cu nimicul si devenim pietre / e si asta o afacere până la urmă” (…) Ceasul biologic merge la fix / nu degeaba am spus că fiecare om / este o rotită din pântecul marelui timp / acolo unde timpul timp / acolo unde timp / acolo unde / unde” - si acest rafinat joc repetitiv cu accentul pe ultimul vers, sporeste emotia.
Ionut Caragea – lucidul romantic si teribil nu se poate ascunde printre movilele de cuvinte ca niste ochi străbătând întunericul „de dragul jocului / de-a v-ati ascunselea / printre absente cu strigăte disperate / cu ecoul întemnitat într-o bătaie de inimă” (Extemporal).
Si iată ce ne dezvăluie poetul:
„în copacul sângelui meu înfloreste o inimă / fructul dă în pârg / asteaptă să fie muscat / nimicul îsi croieste drum ca un vierme / prin carnea fragedă / femeile dorm / în cele patru morminte” (În copacul sângelui meu…)
Si în final, o declaratie socantă în poemul Anticipez o miscare:
„scrisul este impredictibil si rece / se hrăneste cu timp si cunoastere / îl privesc serpuind prin infinitul alb / si-mi cobor urmăritorul condei // dacă încerc să anticipez o miscare / se-naltă si îsi scuipă veninul / drept în ochii mei / orbindu-mă pentru o vreme”.
Nu e deloc adevărat, asa cum afirmă autorul, că scrisul său este impredictibil si rece. E mai degrabă vorba despre terapie prin scris împotriva mortii, mici fragmente autobiografice dintr-un eseu despre autocunoastere.
Ideatica sa este îmbogătită de exercitiu si experientă personală, de rafinament stilistic, pe care, fără parcimonie, poetul o împărtăseste. Sinceritatea este apanajul universului său liric, o sinceritate uneori crudă, frustă, care face bine ca un dus rece, vivifică si înviorează. Ea scoate din lâncezeală trupurile si sufletele molcute, le scutură si le trimite în recunoastere pentru a reconstitui lumea, asa cum el a cunoscut-o si nu asa cum a devenit acum în fata privirilor si a simturilor noastre.
Limbajul metaforic elevat si subtil, propriu scrierilor sale, are darul de a uimi si a stârni controverse. Uneori ai senzatia că asisti la o dedublare, că poetul operează asupra lui însusi incizii pe masa de vivisectie si totodată descrie cu minutie toate stările prin care trece, la fel cum scriitorul maghiar Karinthy Frigyes si-a radiografiat maladia din creier si si-a descris toate stările si operatia pe creier în cartea: „Călătorie în jurul craniului meu”. Si face acest lucru pentru a-si exorciza propria temere de finalul implacabil, în felul acesta trăind scanat pe computer, apoi pe calc în oglindă propriul sfârsit, pentru a se obisnui cu ideea nefiintei, a nemiscării.
Oricum ar fi, poemele volumului Guru amnezic oferă o perspectivă lirică specială, de exceptie asupra vietii, cu intrări si iesiri provizorii, dintr-un labirint vegetal numit existentă, spre luminisul de unde survine fiinta, acelasi în care, la timp potrivit, ne vom întoarce.
Intensitatea trăirilor sale, dublată sau nu de o imagistică pe măsură, e de natură să ne confere o temă de meditatie, un răgaz al gândirii si o stare de confort interior pe care doar poezia de calitate ti-l pot dărui.
Dar câte meandre stilistice sunt necesare pentru a construi acest pod de imagini care traversează o apă, doar poetul poate spune, sau nici el.
Mai curând, să lăsăm inefabilul să vorbească în locul nostru…
De multă vreme n-am mai avut privilegiul de a lectura o carte atât de complexă, de întreagă, de originală si într-un cuvânt: remarcabilă!
|
Cezarina Adamescu 12/20/2009 |
Contact: |
|
|
