Interpretări : Sistemul România
Nu-mi propun să dezvolt în cele ce voi scrie o analiză politică. Nu, nicidecum. Las aceasta corvoadă în seama specialistilor cu o consistentă profesională specifică.
Nu vreau aici decât să parcurg eseistic filmul esentei unui timp, ce pare a nu se mai regăsi pe sine cu niciun chip. Si nu plec în acest sens de la premisa pesimistă că toate cele câte se petrec sub soarele acestui nou început de mileniu apartin în exclusivitate acestui segment istoric. Nici vorbă. Mi-as raporta, însă, analiza comparativă la secolul al XVIII-lea, “Secolul Luminilor”.
Nimic întâmplător, pentru că acum am ajuns să trăim într-un întuneric, căruia trebuie să ii stabilim cu orice pret, prin teoria similitudinii si prin cea a diferentierilor, o parte dintre sensurile sale strict din punct de vedere rational, iară nu altfel.
Pendularea prin lumea ideilor de forta ale unei anumite epoci ajută, întotdeauna, la o perceptie si, ulterior, la o analiză cât mai corectă a prezentului, pe care ti-e dat să îl trăiesti în mod constient si la foc întetit. Asa că nu îmi propun o lucrare cu ton exhaustiv, pentru simplul motiv că nu ar fi posibil acest lucru. Tin să stabilesc, însă, câteva aspecte de sinteză asupra făgaselor prin care circulă, destul de turbulent, fluidul care distantează astăzi armonia de haos.
Trebuie să schitez, însă, pentru evidentierea acestor lucruri, într-o primă fază, schema generală a sistemului numit România cu parametrii săi specifici de acum.
Din nefericire, patria română a primului deceniu al mileniului trei de după Christos este spatiul vip-urilor fără continut si fără fibră autentică. Este perimetrul generos, unde se amplifică la nivel mental, nestingherit, noul concept al modelului uman de tip vampă sau golan frivol si potent fizico-financiar.
Si unul si celălalt alcătuiesc, din păcate, personajele unei piese de teatru destinic ce se vrea a fi dominanta unei vremi asubstantiale si decadente, fără logica si fără ideal, de un irationalism al gândirii si al faptelor greu de crezut cu câtva timp în urmă că poate fi atins vreodată atât de repede.
Hominizi vremelnici, fără rezerve în a actiona având ca bază lipsa unor notiuni generale din vreun domeniu favorit, văduviti, din păcate, de o gramatică dezvoltată, insii cu rol dominant azi, pozitionati la toate nivelurile scalei vremelnice socio-politice, mutilează si spânzură cu bună voire stiinta, cultura, spiritualitatea, Viata fiecăruia dintre noi în parte, până la urmă, făcând din ceea ce trebuia să fie la ora aceasta spatiul românesc o groapă de cadavre, în care mor cu zile si vor muri si de aici înainte mai abitir generatii si generatii de spirite pure, care vor ciocăni zadarnic la poarta propriei lor evolutii în viitorul nu foarte îndepărtat. Starea de nepăsare a diriguitorilor vremii este aidoma stării de inactivitate psiholocomotorie în care se află un alcoolic notoriu. Nimeni nu vede răul actual profund, dar toată lumea schimbă, chipurile, câte ceva, asasinând tot ceea ce mai era viu în organismul ajuns acum în moarte clinica numit România.
Criza axiologică, în care se zbate societatea confuză de azi, pentru al cărui fundament solid au pus cărămidă lângă cărămidă atâtia si atâtia înaintasi ilustri (nu „celebri”, precum se autodefinesc cei de acum), se adânceste cumplit.
Analfabetismul si subcultura amenintă crunt o tară înecată până peste cap în miros de sărăcie lucie, boală si emisii nocive de bolid importat 4x4. Partea cea mai proastă este aceea că se construieste în mod voit “modelul omului nou” ca fiind referentialul corespunzător de urmat în anii ce vin, total antagonic cu ceea ce defineste esenta superioară si adevărată a umanului din noi.
Tot ceea ce se înfătisează în fata mintii drept rău, grosolan, josnic si mitocănesc înseamna, in actuala parametrizare a timpului „modern”, noua echivalentă a valorii omului de succes contemporan.
Ceea ce e, cu adevărat, bun, cinstit, cult si, încă, plin de demnitate a ajuns să reprezinte nimic altceva decat sinonimia Prostiei personale.
Cum să mai vrei să marsezi acum pe asemenea date iluministe fundamentale, când „a nu fura” la ora actuală a devenit sloganul omului depăsit de vremuri, de un nonconformism tâmp, care nu poate decât să îl aducă pe acesta în pragul sărăciei lucii, a marginalizării sociale si a desconsiderării generale din partea celor din jurul lui. Sau, dacă vreti, este un soi de autopedepsire voită, nu impusă, la o foame bine articulată stomacal într-o lume a iluziilor ieftine vândute pe bani grei de către “moralistii” seci ai unui timp, care ni se întinde cu un trup cadaveric si descompus în fată.
În 1989, societatea românească tipa din trei motive principale: frigul, nemâncarea si lipsa de libertate. Astăzi, motivele pentru care urlă, nu tipă, s-au înmultit dramatic. Nimeni nu le aude. Nimeni nu le vede. Si asta se întâmplă doar din cauza faptului că aceia care ar trebui să le audă si să le si vadă nu mai pot nici privi si nici vedea în jurul lor nimic.
Cursa contracronometru a îmbogătirii prin orice mijloace e singurul lor scop funciar în viată. Elena Ceausescu îsi denumea propriul popor “adunătură de viermi”. Cei din ziua de azi privesc altfel, la un nivel mult “superior”, am putea spune, pe scara evolutiei speciilor, poporul – cel care le alimentează, de altfel, prin suferinta proprie si cumplită, averile -, încadrându-l în rândul faunistico-vertebrat, denumit, ironic, turmă.
Una care cere prea multe în mod continuu si care nu-i incomodează cu mirosul ei de câine nespălat de tipul lui Saric din piesa de teatru „Inimă de câine” a lui Mihail Bulgakov decât o singură dată la un anumit număr iterativ de ani. Atât. În rest, poporul?! Simple numere de statistică sociologică inexpresivă, din păcate… O reductie pe cât de ignobilă si de asimetrică, pe atât de dăunatoare fiintei sale puternic spiritualizate.
Ecuatia decadentei accentuate si a lipsei cronice de sperantă în pespectiva concretă si pozitivă a zilei de mâine e o egalitate matematică greu rezolvabilă în plan existential astăzi. Dar nu imposibil.
Chiar dacă principiul evolutiei omului prin cultură si prin propria sa ratiune promovat cu asiduitate de către promotorii Iluminismului european al secolului al XVIII-lea – Rousseau, Diderot, Voltaire, Herder s.a. – a încetat să mai existe în momentul actual, reactivarea lui nu este una întepenită între niste zăgazuri ruginite din memorialistica istoriei trecute a omenirii.
Desi ne despart aproape trei sute de ani din momentul nasterii epocii Luminilor, timpul calendaristic scurs de atunci încoace nu a facut decât erori după erori, pe care si le-a ascuns, mai apoi, cu cinism si cu trufie sub presul unei istorii truncate, la diferite comenzi, în fel si chip.
Cocleala abnormă în care s-a ajuns să se vietuiască azi nu ar fi trebuit să fie reprezentativă pentru matricea unui popor, care îsi tot caută un vector al directiei sale orientat înspre un orizont, unde lumina să pâlpâie măcar a opaiet, dacă nu mai mult de atât, pentru că „nici un om cu mintea întreagă nu poate fi de acord că s-a degradat în chip atât de barbar caracterul genului din care facem parte.”, asa cum scria, în urma cu două secole si jumătate, marele spirit iluminist al omenirii Johann Gottfried Herder.
Si Herder avea mare dreptate. Ceata de pe ochii omului contemporan nici nu ar trebui să existe, iar teama pentru ziua de mâine nici măcar experimentată la nivel psihanalitic cu atâta fluviu de gândire solidă în spate.
Fiindcă referentialul său de raportare, indubitabil, e necesar ca să fie trecutul cu formele lui de spirit superioare si profunde, tocmai pentru pentru a remodela traiectoria hăita a unui prezent care nu se mai sprijină, în temelia sa, pe nimic moral.
Decât doar pe falsitatea plină de fard a superficialitătii sale nefiresti…
|
Magdalena Albu 12/10/2009 |
Contact: |
|
|
