Adina Sas-Simoniak – Poezia ca mesager al cerului
Motto: „Plângând, Te-am căutat cu sete de eliberare, / Arzând de dor de Tine ca si un nimb de soare.”
„Sunt pasionată de Domnul, as vrea să-L explorez si să cresc în relatia cu El. Îmi place să citesc Sfânta Scriptură, fiindcă găsesc în ea refugiu si răspuns la dilemele mele. Consider că este un hobby, dar si o responsabilitate să le vorbesc oamenilor despre Domnul”, mărturiseste Adina Sas-Simoniak, autoarea volumului „Perpendiculară pe un colt de nemurire”. „Domnul nu este o religie”, continuă aceasta, „El este o FIINTĂ care ne iubeste, ne ascultă rugăciunea si doreste să comunice cu noi. Aceasta am înteles când am citit Noul Testament si am început pentru prima oară să mă rog sincer si spontan si, asa, m-am apropiat tot mai mult de bratele Lui deschise. Cu cât mă apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atât simteam mai acut nevoia de purificare, fiindcă în lumina sa clară îmi vedeam hainele murdare ale trăirii mele fără El. Grea de păcate, am căzut la picioarele Lui si L-am rugat să mă primească asa cum eram si să îmi steargă păcatele cu Sângele Său. Alegându-L pe El ca Domn si Mântuitor personal, am făcut cea mai bună alegere, fiindcă Domnul a dat gust vietii mele si m-a împlinit.”
Arta ca profesie
Născută într-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, într-un sătuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad, Adina Sas-Simoniak este licentiată în actorie la Academia de Teatru din Târgu Mures. În aprilie 1997, aceasta emigrează împreuna cu sotul ei în Statele Unite.
În publicistică, Adina Sas-Simoniak debutează în revista „Oastea Domnului”, după care continuă să se afirme cu articole în „Flacăra Rusaliilor”, „Cuvântul Adevărului”, „Meridianul Românesc”, „Genesis”. Poeta are de asemenea, sansa să editeze, câtiva ani la rând, revista Televiziunii Crestine Române – „Crestinul în actiune”. În aprilie 2003, vede lumina tiparului prima editie din „Orizont crestin”, revistă publicată de Adina Sas-Simoniak. Probabil singura tipăritură ce reuseste să îi unească pe crestinii de diferite confesiuni - ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini după Evanghelie si adventisti, „Orizont crestin” se distribuie în toată comunitatea română din Chicago si împrejurimi. Construită în jurul unor rubrici precum „Stiati că...?”, „Punct turistic”, „File de istorie”, „De la gospodine... pentru gospodine!”, „Sănătate”, „Coltul de literatură”, „Maxime si cugetări”, rebus etc. Revista îsi asigura finantarea doar din reclame. Nu de mult, „Orizont crestin” si-a întrerupt aparitia, continuȃnd ȋnsă să fie publicat ȋn versiunea online: www.orizontcrestin.org
Adina Sas-Simoniak – scriitoare si consilier spiritual
În anul 2002, iese de sub tipar „Perpendiculară pe un colt de nemurire”, prima carte de versuri ce poartă semnătura Adinei Sas-Simoniak. Pe lângă aceasta, poeta se mai ocupă de editarea a încă două volume – „Semnul vietii” (o plachetă cu stihurile pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si poze realizate de artista-fotograf Lia Deznan din Chicago) si „Picuri din suflet” de Ion Soimosanu. Ca orice iubitor de artă, Adina se hrăneste, la rândul său, cu frumos si se delectează lecturând din John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth sau Jim Cymbala. Pentru viitor, Adina Sas-Simoniak îsi propune ca, pe lângă romanul pe care îl are în lucru, să realizeze si un tom de poezii si eseuri, intitulat „Clepsidra cu sentimente”.
O altă preocupare majoră a Adinei Sas-Simoniak este consilierea spirituală. Stiind că există nenumărate femei singure, neîntelese, în depresie, ce au nevoie de cineva care să le asculte, să nu le condamne, să le pună sub picioare fasciculul de lumină care este credinta si care le conduce la Dumnezeu, aceasta explorează si exploatează si domeniul consilierii spirituale. Ea însăsi mamă si sotie devotata, Adina Sas-Simoniak stie cât de important este să reusesti să „repari” si să readuci echilibrul în viata celor care desi au dorit să se bucure de sansa unei familii împlinite, nu le-a fost dat să trăiască o asemenea fericire. Iată de ce, aceasta a devenit un sprijin pentru sufletele „bolnave”, pe care le ajută să îsi redobândească integritatea fizică si psihică.
„Perpendiculară pe un colt de nemurire”
Vorbind despre volumul „Perpendiculară pe un colt de nemurire”, Cristian Petru Bălan, membru al Uniunii Scriitorilor din România si membru al Academiei Româno–Americane, afirma: „Recent însă am descoperit că realizările poetice ale Adinei Sas-Simoniak nu sunt câtusi de putin simple încercări comune. Ele epatează nu atât prin originalitate si spontaneitate, cât prin gratia feminitătii, prin nobletea juvenilă, savoarea expresivitătii artistice si supletea registrului ametitoarelor iubiri asezate discret «sub microscopul punctelor de vedere» al fiintei îndrăgite. De aici sinceritatea mesajului... Avem, deci, de a face cu o poezie matură si cu o autoare pe deplin împlinită. Momentul culminant al trăirilor dramatice umane («Pregateste-mă, Doamne, pentru minunata-ntâlnire…») este pentru tânăra autoare întâlnirea în Eternitate cu Isus, eveniment măret si unic ce presupune, încă de pe acum, sacrificii si devotiuni zilnice, foarte obligatorii pentru fiecare din noi.”
„Leg atâtea răni lăuntrice”
Volumul Adinei Sas-Simoniak – „Perpendiculară pe un colt de nemurire” - se detasează prin permanenta unei stări de melancolie impersonală, ce demonstrează faptul că autoarea îsi caută refugiul în lumea cugetării si a poeziei. Ar mai trebui remarcate, de asemenea, bogătia de idei, originalitatea autoarei în ceea ce priveste conceptia si adaptarea formelor de exprimare. În poemele Adinei Sas-Simoniak, sunetul întregeste efectul imaginilor vizuale, iar limbajul este firesc si denotă profunzime sufletească. O notă distinctivă o dă simplitatea cuvintelor, familiare, ce amintesc de clasici. „Îmi vine să zâmbesc de viata-aceasta, / De moartea asta de idei, / Si-uneori mie-un fel de greată / De-ai firii păcătoase zei… / Înot atunci spre tot Înaltul / în care cred că Te-oi găsi, / Si ca un zbor îmi este saltul / Peste iluziile pustii. / În gratia Ta - fior fierbinte, / Găsindu-Te, mă dezrobesc. / Sorbind din nori reflectii sfinte / Cu Tine-n vers mă contopesc.” („În vers”)
Pentru autoare, poezia nu este un simplu exercitiu exterior, ci un mod profund de existentă. Ea întelege pe deplin necesitatea de a avea un ideal înalt, de a realiza o perfectă concordantă între continutul ideatic si forma expresiei poetice, cu atât mai mult cu cât arta este transfigurarea lumii reale într-o lume fictivă. Idealul este în asemenea măsură definitoriu pentru un poet, încât lipsa lui afectează grav creatia. În definirea acestui ideal poetic, Adina Sas-Simoniak rămâne străină de metaforele artificialitătii. Poeta refuză să scrie o poezie de consum, de mimare a sentimentelor, în vederea obtinerii unui succes facil. Creatia ei este rodul simtirii autentice. «Mă-ntrebi de ce nu scriu / versuri care să / abunde de bucurie… / fiindcă tot optimismul / mi-l declansez - ca niste proiectile, / din transeele vietii, / să ating insensibilitatea / celor insensibili. / Leg atâtea răni lăuntrice, / ca o soră de caritate, / încât n-am timp / să-mi vindec rana mea. / Si o dată cu sângele din ea / mă scurg si eu / pe o foaie de hârtie.” („Mă-ntrebi”)
„Sunt decisă să produc simplitate, sinceritate”
În poemul „Rezultat final”, apare dramatic suferinta omului creator, ideea catharsisului, adică a purificării prin artă, enuntată de „Poetica” lui Aristotel, si care, la Adina Sas-Simoniak, este înlocuită de certitudinea transformării realizate de Divinitate. Asistăm la spectacolul unor sentimente generate tocmai de problema menirii poetului confruntat cu propria luciditate, cu propria dramă. Totusi, la Adina Sas-Simoniak, tragicul sfârseste într-o dispozitie jovială, ce denotă legătura puternică a autoarei cu ancestralul, demonstrând o imensă putere de regenerare ce îsi are sursa în atotputernicia nesfârsită a lui Dumnezeu. „Sunt matematic de cerebrală / în seara asta / (m-am oprit din calcule / doar să-mi ascut / creionul roz cu radiera roasă / de incisivii mei ce rumegă idei!), / decizând să sar peste rime si ritm / la matematicele stări / cu dor acut de solutii… / Sunt decisă să produc simplitate, / sinceritate, cuvinte necenzurate / de meticulozitatea mea specifică / ce stă la pândă… / Scriu si iubesc scriind, / si mă împart inocent / celor ce au nevoie, / scăpând astfel de cifra 1 (numită „eu”), / si mă înmultesc apoi cu Tine, / devenind astfel nemuritoare: / rezultatul căutărilor mele / operationale si ecuationale.”
„Perpendiculară pe cer, din iubire”
Comentând versurile Adinei Sas-Simoniak, Cristian Petru Bălan spunea: „Dialogul cu Providenta este amplificat de un amplu diapazon emotiv, a cărui esentă este rugăciunea - mai exact, o rugăciune autocritică - lansată ca o necesitate a purificării si sfinteniei sau chiar ca o măreată ancoră spirituală aruncată ispăsitor spre cer: «Mă regăsesc cu rusine în Iuda si plâng / Si-atâtia alti Iuda suflarea Ti-o frâng…». Sau: «(…) M-asez pe traiectoria / Care-mi dă victoria / si care esti Tu, perpendiculară pe cer, din iubire.» În acest registru tematic se încadrează si poemul „Moarte de mine”, în care autoarea întelege că ea însăsi este copia imperfectă a unui prototip. Prototipul este Marele Eu Sunt, iar contemplarea Crucii o ajută pe poetă să constientizeze că eruditia seacă si inutilă, cunoasterea artificială nu îsi au rostul atunci când vine vorba despre un poet crestin. Contemplarea Golgotei devine la Adina Sas-Simoniak un îndemn la trăirea autentică, sursa adevăratei cunoasteri. «Luminând Crucea sfântă înfiptă-n Calvar. / Încep să-nteleg si s-accept ca pe-un dar / Moartea de mine ce nu-i în zadar. / Trebuie să mor ca să pot viată primi, / Firea-mi să moară si starea de gri, / Pe cruce să mor-apocaliptica zi… / Eu trebuie să mor, trăind printre vii.»”
în „Baladă”, poezie ce aminteste de simbolismul versurilor lui Bacovia, elanul sufletesc al poetei este „temperat” de multitudinea instantelor memorative ce rezultă din sugerarea ideii de curgere ireparabilă a timpului. Este interesantă evocarea timpului pământesc, finit, în care autoarea înregistrează pasiv anumite stări de constiintă predominate de afect. Poemul se detasează tocmai prin talentul cu care poeta reuseste să comunice emotia. „Frunzele plouă / în cadenta timpului / se astern / pe mantia pământului / si mor / uitând de zbor… / Sufletu-mi plouă / în tic-tac-ul vremii / se asterne / fără teamă / cu-n zâmbet de mirare / pe palmele Tale…”
„Numai Tu esti”
Vorbind despre cheia succesului spiritual, Adina Sas-Simoniak declară: „Îmi amintesc acum o rugăciune a lui Oswald J. Smith si care sună astfel: „Doamne, iată mâinile mele. Ti le consacru. Ajută-mă să nu ating nimic cu ele care nu este pe placul Tău! Si aici sunt picioarele mele. Ti le dăruiesc Tie. Nu le lăsa să alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lăsa să privească la lucruri care pot întrista Duhul Sfânt! Urechile mele să n-asculte ceea ce Te dezonorează pe Tine! Gura mea să nu rostească niciodată cuvinte pe care Tu nu vrei să le auzi! Mintea mea să nu retină niciun gând si nicio imagine care nu este curată! Iar inima mea să nu iubească altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta înseamnă dependenta de Domnul, dăruire totală, rămânere în El. La o astfel de trăire ne cheamă Dumnezeu pentru a detine cheia succesului spiritual.” În consonantă cu cele de mai sus este si poezia „De la...”: „De la minus la plus infinit / numai Tu esti, spulberând din privire / celeste taine, / meteoriti grei de iubire, / căzuti în valurile verzi / ale astralei mele prezente / în proscrisa istorie / a galaxiei cuvintelor / perpendiculare.”
„Sfântul Său Sânge”
„Cred că Biserica trebuie să fie o tortă în lumea de întuneric si păcat în care trăim, iar crestinii sunt chemati să iasă dintre zidurile ei frumoase, cu scaune confortabile, si să meargă în lume, în transee, acolo unde se moare, acolo unde este durere si deznădejde”, se confesează poeta. Tot ea spune, în continuare: „Menirea Bisericii rămâne aceea de a fi un spital pentru cei suferinzi, un loc în care Duhul mângâie, leagă rănile si ridică poverile. Ne-am obisnuit să nu avem probleme, să ascultăm cuminti predica si să plecăm acasă cu constiinta împăcată că am mers la Casa Domnului... Pentru ca biserica să fie influentă, trebuie în primul rând, să se îmbrace cu putere de sus, fiindcă doar Duhul Sfânt ne poate salva din mocirla păcatului. De asemenea, devine imperios necesar ca biserica să îsi cunoască menirea, aceea de a evangheliza (si să înceapă această misiune cu „Ierusalimul” în care ne-a asezat Domnul), iar în al treilea rând, să folosească resursele mass media (care este o putere) pentru a răspândi Vestea Bună.” Această Veste Bună este întrupată în poezia Adinei Sas-Simoniak prin notiunea de „har”. „Isus a văzut toată zbaterea mea, / si din cer, plin de har mi-a întins mâna Sa: / „- Cum să cred că Divinul pe mine m-atinge, / mă iubeste, mă spală în Sfântul Său Sânge?!... / Privirea sa caldă îmi aduce alinare, / Iar idealurile mele sunt ancorate de soare… / Azi harul Salvării îmi circulă-n vene / Purtându-mi dorintele spre locuri eterne.”
Satul meu
La Adina Sas-Simoniak, icoana copilăriei, ecoul ei, se înaltă peste ani, ca în acest „Trecut cu zăpadă”. Copilăria este regretată si văzută cu ochii sufletesti, ca paradisiacă. Poeta nu doar îsi aminteste, ci recreează din melancolii, cu o bogătie de detalii si descrieri, cu o acută constiintă a tragicului, imaginea dorului de copilărie, pe care o percepe ca pe o vreme idilică: „Nu stiu de ce, dar / fascinanta, zăpadă / îmi pătrunde întotdeauna / în ungherele pustii / si-mi aduce ceva din odinioară. / … Fulgii înfloresc la fereastra / sperantei / si mirosul merelor coapte / îmi inundă creierul. / Ca un laser, amintirile / îmi sfredelesc tăcerea / coborâtă în mine. / Mos Crăciun gârbovit de secole / apare ca din neant / si colindele strămosesti / mă răpesc, purtându-mă / în sunet de clopotei/ pe ulitele astupate de troiene / din mine-le copilăriei mele…”
Copilăria înseamnă acasă pentru poetă, un „acasă” ce defineste principii morale, învătături adânci si obiceiuri ancestrale, specifice neamului din care se trage. „Acasă” înseamnă ordine interioară si comuniune spirituală, gândirea colectivă si pitorescul lumii românesti. „Acasa” mea ca din povesti apare / Cu Mos Crăciun, cu brad, cu sfânta stea, / si eu, fetita, mă văd cum stau în cale / să nu mai plece iar din viata mea…” Conectat cu copilăria este si satul, care devine la Adina Sas-Simoniak, topos al paradisului terestru. Durerea înstrăinării este resimtită de poetă ca nevoie de a contempla locul unde a văzut lumina zilei, de a pătrunde în intimele structuri ale lucrurilor si ale naturii. „Miroase-n mine-a satul meu / Cu fân uscat si elesteu, / Cu sezători în seri de iarnă, / când fulgi mirajul vor s-astearnă. / Cu ulite ce duc în cer / si când e soare sau e ger, / si când în usă crivăt bate. / De satul meu sunt azi departe! / Îl simt în schimb pulsând în mine / Cu fiecare spic sau pâine, / Cu struguri cuprinzându-mi talia, / când mă pândeste disperarea. / Mă doare des o rădăcină / De sat. Forând ca într-o mină, / Melancolia - ca o carie, / îmi cântă acum finala arie.” („Arie finala”)
Iubirea – „Clorofila umanitătii”
În ceea ce priveste sentimentul erotic, la Adina Sas-Simoniak facem cunostintă cu drama iubirii. Autoarea nu este adepta unor forme, a unor conveniente sociale artificiale în dragoste. Tot ceea ce o înconjoară se află în consonantă cu sentimentele ei. În general, erosul Adinei Sas-Simoniak este imortalizat printr-o luminozitate clară, activă, în care fiecare detaliu este decorativ si organizat estetic. Emotia vine în revelatie si totul are o nuantă solară. „Palpită fiecare retină / a lucrurilor mele intime: / seiful interior cu amintiri, / ceainicul în care fierb / săruturile tale de dor de mine, / Joie D’Amour, parfumul meu / antidulceag, putin cam prea serios / pentru tineretea mea nonsalantă, / palpită fiecare inimă / din circuitele organismului meu / electrocutat de tine / cu puterea care ti s-a dat / si care e iubirea - / Clorofila umanitătii.” („Puterea iubirii”)
„Solutia e iesirea din timp”
În viziunea poetei, dragostea are mai multe avataruri bivalente: este când „speranta ucisă de tenebroasele nuclee ale amăgirii”, când „un derdelus de pe care sania imaginatiei îsi ia zborul spre stele” (inedită imagine!). Sufletul uman pare solicitat intens la nivelul luciditătilor livresti, unde sentimentele, amplificate de otrava dulce a săgetilor lui Eros, etalează un recitativ discret, cu un pregnant sens al reliefului psihologic. Teama de neîmplinire, teama de nereciprocitate, declansează întrebări dureroase, fără răspuns: „Tăcerea noastră a ajuns la apogeu, / Ce să-ti spun la bine, ce să-ti spun la greu? / Ce să-mi spui când nici tu nu mă regăsesti? / Nu mai sunt aceeasi nici tu nu mai esti.” (Cristian Petru Bălan)
În „Dorinta de tine”, trăirile poetei au farmecul confesiunilor. Dragostea este inedită si irepetabilă, iar erosul ajunge să fie dimensiunea esentială a existentei poetei. Frământările interioare ale acesteia vorbesc despre năzuinta de a experimenta prin iubire, cunoasterea si fericirea. „În fiecare fibră zvâcneste / dorinta de tine, / ca un astru în explozie… / si cine s-o aline / în ritmul trepidant / al vietii / ce nu stie ce-i introducerea, / preambulul / savurării unei flori / în plin mai. / Solutia e iesirea din timp. / Iubitule, hai să transcendem / plasma lucrurilor firesti / în care înotăm atât de greu, / să roadem cu dintii iubirii / lanturile ce ne tin robi în timp / si să impregnăm atmosfera, / emisfera vietii, / cu setea noastră / de iubire!”
„Fiecare suntem unici în felul nostru”
Vorbind despre volumul „Perpendiculară pe un colt de nemurire”, Adina Sas-Simoniak mărturiseste: „Scriu «un fel de» poezie. Ceea ce veti citi sunt confesiuni, gânduri, o exprimare «scriptică» a sentimentelor mele de dragoste pentru Dumnezeu. Dar, stiu că Dumnezeu ne înnobilează prin iubire si cred în puterea ei, în mirajul ei. Poate tocmai de aceea mi-am lăsat fantezia liberă să creeze pe marginea acestor stări «intime» si atât de necesare. Vă invit, pe parcursul acestor pagini, să faceti o incursiune, o «incizie» în ceea ce sunt pentru a-L descoperi acolo pe Cel pe care Îl iubesc, pentru a descoperi iubirea din mine-le meu. Vă cer tolerantă: sunt imperfectă. Fiecare suntem unici în felul nostru. Unici, dar imperfecti! Suntem un microcosmos. Nu gândim, nu scriem, nu expunem la fel, dar suntem fiecare frumosi în felul nostru. asa cred eu despre cei care scriu, confratii mei.”
Proiectia luminoasă a acestor cuvinte ale Adinei Sas-Simoniak este si poezia „Aripi”, în care solemnitatea versurilor are rolul de a defini o secventă lirică în care poeta îsi realizează autoportretul: „ca niste aripi / de înger / secundele îsi lasă / zborul / pe umbra mea / creată de / penită / în scris.” Fie ca penita Adinei Sas-Simoniak să astearnă pe hârtie, si de acum înainte, „cuvinte calde, dulci, miezoase” („Cu Tine”). Fie ca arta ei poetică să exprime întotdeauna acelasi gând: „Te laud intrând în dulci vesnicii!” („Din ce îmi dai”)
Octavian Dumitru Curpas
www.orizontcrestin.org
|
Octavian Dumitru Curpas 12/3/2009 |
Contact: |
|
|
