Poeme de Emilian Marcu
În rănile cetoase, ca-n mugurii de floare
În rănile cetoase, ca-n mugurii de floare,
Ne primenim de parcă ne-am duce la război.
Esentele din gânduri ne uită, ce-ntâmplare!
Amurgurile toamnei curg, triste, înapoi.
In recile suvoaie de brume ocrotite
Simt mângâierea mâinii cum trece pe culori.
Ninsorile-n icoane de-atâta ce-s zidite
Par munti de-nstrăinare parfumele în flori.
Tu treci imperială ca lebăda pe undă,
Neantul nu te-ncape, tăcerea nu te-adună.
De umbra mea, c-o palmă este acum mai scundă
Când umbra ta-i zidită ca aura pe lună.
În rănile cetoase ca-n mugurii de floare
Ne primenim de parcă suntem doar reci chenare.
Mai tristă ca rugina din vechile armure
Mai tristă ca rugina din vechile armure
Iubito mi te-arată prin raze si prin mirt
În ziua-n care greierii duc umbra-mi, în pădure
Si-n care răni de pâclă se surpă-n infinit.
Mai tristă decât ploaia căzândă pe frunzare
Te lasi răpusă-n taină de roua de pe flori.
Tăcerea dintre gânduri, o, cât de mult mă doare,
Crucificati, a vrajă, se-aprind în pleoapă zori.
Si brumele-n derivă te protejează-o vreme,
Mai tristă ca rugina, ca frunza în cădere,
Iubito. mi te-arată ca vraja în blesteme,
Ca zbuciumul în ape, ca aura-n durere.
Te lasi răpusă-n taină, zidită-n vesnicie
Când umbra bate-n rană, rugina te mângâie.
Palate reci ca gheata săruturilor moarte
Palate reci ca gheata săruturilor moarte
Trist guvernează-ntinderi de ape în alint.
Biblioteci de pâclă de îngeri cercetate
Se lasă, lenes, duse în vechiul labirint.
Căderea în cascadă a vâslei de gondolă
Se-aprinde ritmic noaptea în lebede de vis.
Pairi si regi fanatici adorm într-o consolă
Cum blând adoarme vinul în tainicul abis.
Iar turnurile-n undă sunt numai tremurare,
Ecourile noptii se-aud în pesti damnati.
În pescărusi lumina aprinde-ntreaga mare
Orasul,bivol negru, e apa-n care bati.
Si luna-n guvernare în reci si triste clipe
De pescărusi e dusă pe lungele aripe.
Tot îmi soptesti, e de zăpadă clipa
Tot îmi soptesti, e de zăpadă clipa
Când guvernăm si fluturi si tăceri.
Si nici nu stim c-a înflorit risipa
În reci si-atât de rare primăveri.
Că înflorită-i partea mea de vină
Brodată-n vis când te astept târziu.
Umbra-n pereti a devenit lumină
Mai grea decât nisipul în pustiu.
Tot îmi soptesti, tot mă privesti uitare,
S-au tot zidit pe noi reci florile de colt
Si nici nu stim de taina-i în sertare
O floare rară sau uitare-n porti.
Mai grea decât nisipurile moarte
E umbra mea-n pereti zidită jumătate.
Ca umbra frunzei moarte e-a noastră disperare
Ca umbra frunzei moarte e-a noastră disperare
Când apele-ntre maluri se zbat fără sfârsit
Stiu, în tăcerea rănii reci lacrime de sare
În picuri grei vor curge cum taina peste schit.
Migrări de lumi stelare amurgurilor toate
Ca umbra frunzei moarte-n balans vor colinda
Vom sti, lumina crudă, e rouă pe cetate:
Pereche ideală vom fi-n uitata stea.
Si praf curat de lună culcus uitării fie
Că umbra frunzei moarte ne-nchide-ncet, încet
Nisipul din clepsidră ca o fiintă vie
În picuri grei va curge pe scutul de pe piept
Iar noi, pereche sfântă-n această împlinire
În umbra frunzei moarte tot fi-vom în nuntire.
Uitate Helesponturi ne-or ocroti o vreme
Uitate Helesponturi ne-or ocroti o vreme
Cum ne-ocroteste, iată, tăcerea din ecou
Când iarba-n înspicare, prin infinite semne
Tot tainic se întrupă-n subtilu-nchis halou.
Iar crinii-n prăvălire din săbii amortite
Uitate-n blânda teacă din visul subtiat
Ecourile-albinde în vocile soptite
În patimă-nvelite-s în umbră de bărbat.
Dar Helesponturi sacre răpuse-n metastaze
În suduri fără nume ca-n tainicul sărut
Pe crinii-n prăvălirea uitată între raze
Vor guverna-nceputuri pe-un gând necunoscut.
Iar crinii pe armură se vor lăsa-n derivă
Când patima-nspicării apune în eschivă.
Poet moldovean – pur – sange. Născut la 28 septembrie 1950, Jelesteni, Iasi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Neconvertit la “postmodernism”. Clasic admirabil, într-un timp al cruciadelor literare, în tara cuvântului nemernic nimicit est – etic.
“Eminescu este cetătean de onoare a universului” crede domnia sa, Emilian Marcu. La fel, despre limba românească, vorbeste, ne învată:
“Doamna noastră limba românească, peste munti si peste râuri crească!” Simplu. Sincer. Ingénuă si revelatoare sintagmă a existentei noastre filologice. Azi e 10 noiembrie. Azi a murit Arthur Rimband, în 1891, si noi, din cât a fost el, putin. Cu exceptia lui Emilian Marcu. El scrie, a scris, precum Shakespeare, Petrarca, Rimbaud, scrie sonet. Pentru a nu-i uita. Pentru a “neuita” amintirea lor. “Geniul este recuperarea, la cerere, a copilăriei!”, spune Arthur Rimbaud. Asta spune si Emilian Marcu, poetul nostru moldav, ca si Eminescu Mihai, prietenul lui si al nostrum, nemuritor în sonetele lui. Doamne, azi s-a nascut Martin Luther , tot la un 10 noiembrie, în 1483. “Fiecare om trebuie să facă două lucruri: să creadă, singur si să moară, singur”, spune, ne îndeamna el, în “trebuinte existentiale”.
Marcu Emilian este, în poezia sa, reflexia acestor adevaruri; “umbre clasice”, ce s-ar cuveni să sfintească “spiritual modern” al “conchistadorilor timpului prezent”.
Sonetele sale, peste 200 ca număr, au fost prinse, din inima lui fugind, în două carti: Mormânt în metaforă si Privilegiul giulgiului ( de sonete si de “taina între gânduri”).
Temele “metaforice” sunt: iubirea neîmplinita, bivalenta suferintei în dragoste, platonismul a-mitologic, unitatea dintre teluric si astral, vegetativ si cosmic, real si imaginar, în noi forme lirice, străbătute de fiorul iubirii poetului cu pasi etnici, “ iubitori de nunti nuptiale cupidonice”. Astralul, tinut al “urselor” rotite în spiralele timpilor siderali sub “pleoapele lactee” omenesti. Temele, reunite, converg spre un dulce leagan eminescian, al convietuirii eu-lui poetic – Marcu Emilian, într-o limbă literară dulce grăitoare de iubiri latente, succedaneu al iubirii “ cătăliniene”, “hyperionice’, în conflict pentru o “Cătălină” nepăsătoare la nemuriri temerare în eternitate, cele fără “accidentul erotic al creatiei”.
Filiatiile ( nu dramele si istoria, evolutia lor în timp, ca la Shakespeare), filiatiile, (ca legatură între om si natura, între simturi - simtăminte si judecăti – ratiuni) filiatiile iubirilor Emilian Marcu, nu filogenia iubirii lui, sunt specifice acestor sonete: o ontogeneză a iubirii ca sentiment supreme al “fiintei într-o viata ca o lipsa “ (un manqué) sau o pasiune inutilă ( no value passion) fată de ne - apostazierea clasicului romantic, mereu prin renasterea spiritului romantic, între aspiratie si devenire. Într-un proces de dezvoltare (ontogenetic) a psihicului erou, a constiintelor individuale a-personale; eu, tu, în edificiul iubirii absolute. Din forme senzoriale “asuprite” de perceptia frumosului natural, spre formele “ înalt purificatoare” ale perceptiei senzuale, a cotropirii judecatilor imperiale pentru o (im)posibilă si mereu vicleană credintă în omul iubit.
Chiar si neiubirea are deznodământ luminos, la Emilian Marcu, în sonetele lui “afrodiziace”; rugăciuni – recensământ al constiintelor iubirii oricui.
Emilian Marcu proliferează sonetul în noi forme: cu 14/13 silabe în versuri consecutive, cu trei catrene si un distih. Ca-ntr-o filozofie (matematică), a lui “trei de patru contra lui unu de doi”, a “imparitătii” contra “paritătii”. Si a unei “de alt fel” sonorizări a spatiului chan – sonetist medieval. Uneori wagnerian, de foarte multe ori, între Clyderman si Vivaldy. Între anotimpurile si gondolele timpului efemerid, cu rădăcini în sideral, după cum aspiră Emilian Marcu în “linia dreaptă si nedreaptă a ireversibilitătilor iubirilor lui”.
Ca atmosferă lirică , deci, poetul, scriitor de poezie metodic vibrată, aclamă spatiul eminescian.
Totusi, în plasma conceptuală a evanghelismului său liric, naturalul se asează în sapiental ca o amintire a crucificarii, răstignirii iubirii, prin iubire, în Duh, făuritor de Fiu al iubirii. Păcatul (de a iubi) si păcătosul (iubitor) se află în rational. Sfintirea, evanghelizarea , în scufundare, în amurgul ispitei luminii, văzului iubitei, în fântâna cotropirii trupurilor, în spirala uitării despletită în om, pentru o îmbratisare viitoare - a mortii la pândă. Lucid, deci, ca-n sonetul shakesperian 130 ( din cele 154 scrise de marele William) ori ca-n sonetul 116 a aceluias scriitor în care iubirea este “pură si statornică”, dar perisabilă – la Emilian Marcu, printr-o “moarte în metafore”.
Ceea ce este important (stilistic) în poezia sonet citită cu interes de mine, azi, este măiestria reformei sonetului clasic.
Versul 9, esential pentru întărirea, întoarcerea, revigorarea temei lirice initiate de scriitorul sonetului, asează, la Emilian Marcu , fiinta iubită ca pe o nouă provocare a eroticului, ca pe o nouă înfruntare a sublimului apoteotic.
El, versul 9, sună astfel:
“Tu treci imperiala ca lebăda pe undă “ (S. În rănile cetoase…)
„Iar turnurile-n undă sunt mai tremurătoare” (S. Palate reci ca gheata săruturilor moarte), cu distih final:
„Si luna-n guvernare si reci si triste clipe / De pescarusi e dusă pe lungile aripe.”
„Dar cât de lungă-i noaptea si necuprinsă-n toate” (S. Cămasa mea de nuntă...) cu distih final: „Si-n nunta de ivoriu străluminând din noapte / Cămasa mea de mire în lungi fâsii mă-mparte.”
Tot în această reformă, Emilian Marcu, „supune sonetul la „rondel” si „glosificare”, ca experiment a unui liber arbitru artistic, cel mereu neascultator de paradigme stilistice. De exemplu, în sonetul intitulat „Rănile cetoase ca mugurii din floare”, (sonet de început, din volumul „Mormânt în metaforă”) primele două versuri se repetă, nu pe locul 5, 6, ci pe locurile 13, 14, cvasi-identic. Constant, invariant tematic, rămane primul vers: „În rănile cetoase ca mugurii de floare”, pe locul 1,13 si, sortit distinctiei, variabilizării, versul de pe locul 2: „ne privim de parcă ne-am duce la razboi”, ce devine pe locul 14: „ne privim de parcă suntem doar reci, chenare”.
La fel, (poate fi dat exemplul) sonetele - rondel: Mângâi cu tremur de uitate raze, S-aprinde iar tăcerea în geamuri opaline, Nu-nsangerata clipă mă sperie anume, În câte vânturi oare mi-e umbra în surpare, etc.
Retehnologizarea aranjamentului versificator are ca scop (la Emilian Marcu) pluralizarea ori singularizarea, optimizarea si însingurarea unor spatii – neant în diviziune, înaintea scufundării fiintelor „eu , tu” în neant (ne)divizat.
Tresăririle iubirii ca si seismele ei adânci, reverberează astfel în „phantasma iubirii”; rugaciune la temelia zidirii lumii din păcat si vesnic început al „citaniei” de moarte, sub clopotul elongat în constiintă de sinele eretic.
Este larg deschisă paleta alegoriei metaforice, până la rangul constructiei aleatoare ” – din titlurile cuprinsului – de noi rondele „, catrene, unităti – fragment de viitor sonet. Iată catrenul rezultat din împreunarea titlurilor sonetelor cu (in cuprins) numerele 114,115, 116, 117:
114 „ Te-am regăsit iubito prin mii de veacuri moarte
115 „ Pe mări fără de nume în noptile stelare
116 „ Cât adevăr ascunde tăcerea dintre valuri
117 „ Ce tragică lumina se surpă-n calendare”
Repetitia temelor iubirii, aparent uniformă si omogenă, în jurul aceluiasi simbol ( magic ori mistic, fizic ori metafizic) sustine „delirul si veghea”, până în expectatie de sine.
Prin componentele infinitezimale zoomorfe ale unor „ fiinte- panaceu” purtătoare de taumaturgii si enigme, de noi fizionomii si filiatii. Totul în metafore rare:
Fluturii si timpul: „Cad fluturii pe rană” (vindecatori) (S.91) „Armate mari de fluturi s-or îneca-n vitralii” (solutie a uitarii, S.87) „Amurgurile toamnei ning în perdele fluturi” (S.85, remediu al timpului irosit).
Frunza si gravitatia : Astralul si teluricul, sunt redate în metaforele: “o frunză în cădere e-a noastră disperare”. „Cohorte reci de frunze pe umeri iar coboară”. „Nu-n biblii reci de frunze în cadere.” „Caderea unei frunze ne va-ngropa-n mistere.”
Lumina si iluminarea: „Pe-aprinse palisade te zdrentuie lumina” (frumoasa trecere in ... umbra mortii) „Lumina sub pleoape se subtie” (absorbtia neantului de fiinta) „Câtă lumina –ncape în teaca unei săbii” (sansă a luminii de a nu fi sabie) „Induiosat ca orbu de lumină” (aspiratie imposibilă, cunoastere imposibilă, absurdă)
Clipa si perisabilitatea ei: „Când caut clipa-n ornice de vară ...”
Spre sfarsitul lucrarii „Mormânt în metaforă”, sonatele lui Emilian Marcu, prin „versul nouă” (una volta), de întoarcere, reia tema, ideea de început iar distihul întăreste „Catrenul trei” din nou „rondelic”, apăsând imaginea cheie în simbolurile ei, răsucind arhitectura ideatică în antisimetriile sintezei risipirilor în cuvant livresc. Vezi sonetele:
Uitate Helesponturi ne-or departa o vreme, Ca umbra frunzei moarte e-a noastră disperare, De-as fi putut, vezi bine, in racla putitoare.
Vă alăturăm exegezei noastre sonetele poetului Marcu Emilian, o parte din infinita lui „întrupare estetică”, spre folosul iubirilor dumneavoastră filologice.
|
Ionel Toderita 11/14/2009 |
Contact: |
|
|
