Cu Martín Cid despre ultima sa carte: “Eminescu si cele 7 păcate capitale”
I will be brief. Your noble son is mad. Mad call I it, for, to define true madness, What is’t but to be nothing else but mad? But let that go. (William Shakespeare: Hamlet, the Prince of Denmark; Act 2, Scene2)
„Păsind alături de Eminescu, descoperim nu doar poetul, ci si sufletul de poet pe care toti îl purtăm în noi si care se zbate să iasă afară, prin vise sau pe o bucată de hârtie.”
Martín Cid s-a născut în Oviedo, Spania, în 1976. Este autorul a trei romane si a numeroase nuvele (publicate si în volumul „Relatos Cortos”), proză scurtă, articole de caracter literar, publicate în diverse reviste literare din Spania. Este directorul si fondatorul revistei bilingve (spaniolă-engleză) de artă si literatură „Yareah Magazine”. Ultimul său roman, „Eminescu si cele 7 păcate capitale”, care se afla în curs de publicare, îl are ca personaj principal pe poetul Mihai Eminescu.
***
E.D. Sufăr si eu de boala natională ale cărei simptome includ, pe lângă adorare, credinta fermă că Eminescu nu poate fi înteles pe deplin de către un cititor străin, oricât de fidelă ar fi traducerea, oricât de profund si intuitiv ar fi cititorul. Am început cu reticentă lectura ultimului dvs. roman, „Eminescu si cele 7 păcate capitale”, dar, la sfârsit, m-am întrebat despre adevărul acestei teorii. Dvs. arătati nu doar o bună cunoastere a operei poetului dar si a vietii sale si a multor altor realităti românesti, cititorul descoperind, cu mirare, în dvs., un spirit de intuitie orientală. Cum a început călătoria Dvs. prin universul eminescian?
M.C. Mi-am luat profesia de scriitor în serios încă de la începuturi, nu am dorit niciodată să transform literatura într-un hobby sau în ceva asemănător. Astfel, în anii studentiei, am citit clasicii într-un mod compulsiv, un autor mă trimitea către următorul, la fel de usor ca schimbatul unui costum. L-am cunoscut pe Eminescu prin referinte, stiam despre inclinatia către Schopenhauer în poeziile mai târzii (cele denumite filosofice), despre influenta romantismului. Simt o inclinatie specială pentru Schopenhauer (si, bineînteles, pentru Eminescu); desi este un filosof mai putin cunoscut, a avut o mare influentă în sistemele de gândire posterioare.
Acum un an, un prieten român mi-a oferit o carte despre Eminescu. L-am recitit, astfel, pe Eminescu si am înteles mai bine universalitatea cuvintelor sale si profunzimea versurilor. Mi-am dat seama imediat că ar fi un excelent protagonist al unui roman (poetii sunt, de obicei, mai buni protagonisti de romane decât romancierii) si proiectul, încetul cu încetul, a luat formă. Eminescu, dincolo de a fi marele poet al sufletului românesc, este un poet universal al sufletului omenesc, de o mare profunzime si cu un simt poetic (ceea ce multi uită) iesit din comun.
Apoi, avem si tema biografică, la fel de atrăgătoare ca si însăsi opera sa... mai este si misterul mortii sale. Putem cere un subiect mai bun? Am rescris de mai multe ori cartea până la a alege forma definitivă, care sper că va plăcea publicului român.
E.D. Dvs. sunteti organizatorul mai multor evenimente culturale la Espacio Niram din Madrid, care si-au propus să dezbată într-un mod original, în paralel, ca într-o oglindă, opera unor personalităti românesti si străine, ca de exemplu: „Brancusi versus Picasso”, „Grigorescu versus Renoir”, avangarda româneasca si cea europeană, etc. Care ar fi poetul spaniol similar lui Eminescu, reflexia sa într-o oglindă spaniolă?
M.C. Este o întrebare dificilă, deoarece nu cred foarte mult în categoriile artistice. Spunem că Eminescu este un poet post-romantic, însă, totusi, opera sa contine elemente evidente din tendinte posterioare. Asa se întâmplă mereu si este foarte greu să găsim un autor care să apartină într-un mod pur unei miscări (de multe ori, nici măcar proprii creatori nu o fac). Putem să găsim mai multe astfel de oglinzi pentru Eminescu în literatura spaniolă si, totusi, să nu existe nici una. În Spania (si sper să nu mă spânzure nimeni pentru această afirmatie), nu există un poet atât de spaniol, sau care să reunească circumstantele si caracteristicile care fac din el poetul român prin excelentă. Poate ca Lorca este poetul spaniol cel mai omagiat, Quevedo este clasicul între poeti. Dar dacă este vorba de o oglindă, atunci as alege Larra, în ciuda diferentelor evidente dintre cei doi poeti. Sau poate Bécquer, cu care împarte accentele melancolice ale versurilor. Îmi vine foarte greu să găsesc o reflexie în oglindă pentru Eminescu, dar... oglinzile mele întotdeauna s-au spart.
E. D. Este cunoscută literatura română în Spania, autorii români cei mai importanti?
M.C. Este întotdeauna dificil să vorbim despre internationalismul unui autor din punctul de vedere al tării respective. Este cunoscut Delibes în România? Mai mult ca sigur nu. Cela? Este un câstigător de premiu Nobel, de exemplu, dar cred că nici Cela nu iese în evidentă în tări care nu sunt de limbă hispanică. Problema limbii este fundamentală, cred că este vorba si de problema traducerilor dar aceasta nu este o regulă fixă (să ne gândim la Kafka, o icoană în întreaga lume literară).
De multe ori, avem de a face mai mult cu o ofuscare a spiritului national decât cu o carentă. Cum se poate vinde unui irlandez, de exemplu, un scriitor care reprezintă spiritul românesc? Când citim în Spania pe Joyce, nu o facem dintr-o perspectivă irlandeză, ci dintr-una literară, ne interesează locul său în istoria literară nu în cea locală si începând de acolo începem să îl cunoastem pe autor.
Vreau să spun că mai mult decât spiritul românesc (care nu poate fi apreciat decât de un român), autori ca Ionesco, Eliade, Cioran, Eminescu si multi altii au trecut peste propriile delimitări locale si au devenit internationali.
E.D. Dacă ar trebui să faceti o scurtă prezentare despre Eminescu unui public spaniol care nu cunoaste nimic despre opera lui, ce ati spune?
M.C. L-as prezenta ca pe un mare poet al post-romantismului, un poet al poporului si al obiceiurilor, dar si un poet de o adâncă profunzime, care se scufundă în marile teme clasice la acelasi nivel cu Yeats, care profundizează ca si Whitman, tragic la fel ca si Byron în operă si în biografie, fin si elegant precum Coleridge. Eminescu este, poetic si biografic, spiritul României.
E.D. Contrar avizului dat de însusi Eminescu: „E usor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune”, scena literară a Romaniei este plină de poeti si poetese, de versuri lansate în cosmosul denumit „blogosferă”, de autori de valoare incertă. Care este situatia în Spania, oare si spaniolul s-a născut poet? Cum vedeti Dvs., care nu sunteti poet, poezia astăzi?
M.C. In Spania, interesul pentru poezie a decăzut în ultimii ani. Nu mai trăim vremurile lui Cernuda sau Lorca, nici în ale lui Rubén Darío. Literatura si, în mod special, romanul, a devenit în mod excesiv jurnalistică si narativă, de multe ori uitându-se valoarea estetică pe care orice operă ar trebui să o aibă. Nu este, deci, ciudat că a decăzut interesul publicului pentru poezie.
Spania a fost o tară care a dat mari poeti si romancieri, dar si o tară cu o istorie puternică si paradoxală, o tară care uită la fel de repede precum ridică în slăvi si ridică în slăvi cu greu pe artisti. Chiar si istoria mai recentă (si nu voi cita aici războiul „binecuvântat”) a transformat Spania într-un teritoriu divizat. Mentionez acest lucru, deoarece la nivelul politizării culturii este ceva evident si deloc benefic literaturii.
Foarte putine edituri sprijină poezia asa cum o fac, de pildă, cu romanul. Pe lista celor mai vândute cărti aproape niciodată nu se găseste, cel putin eu nu am văzut niciodată, vreo carte de poeme. Ziarele si revistele nu dedică niciodată spatiu pentru poezie, ca să nu mai vorbesc de televiziuni (care nu prea strălucesc prin munca depusă pentru cultură).
E.D. Critic de artă si artistă în acelasi timp, Isabel del Rio a realizat o serie de picturi si desene pornind de la cartea dvs despre Mihai Eminescu, expuse în Espacio Niram în cadrul expozitiei individuale „Ziua si noaptea lui Eminescu”. Ati putea să ne vorbiti despre aspectele cele mai importante pe care artista le-a surprins pe pânzele sale?
M.C. Isabel del Rio a realizat niste opere excelente care combină primitivismul cu formele mitologice. Cartea mea vorbeste despre un poet numit Eminescu, care, închis într-un sanatoriu mental, încearcă să-si găsească propriul suflet printr-o călătorie în lumea viselor. Isabel a schitat, prin linii si culori, icoanele ancestrale si cosmarurile fiintei omenesti, realizând si ea, la rândul ei, prin pictură, o călătorie înspre trecut dar si în viitor, asa cum se întâmplă si în roman.
E.D. Cartea „Eminescu si cele 7 păcate capitale” arată o mare schimbare de stil, în comparatie cu precedentul dvs roman, monumentala constructie „Un secol de cenusă” (Ed. Akron, Madrid, 2009). Doar la sfârsit mi-am dat seama că am citit întreaga carte ca pe o piesa de teatru în 7 acte, ca o tragedie care lasă să cadă cortina, în sunete de tobe, peste fiecare act, pentru a o ridica din nou.. Va imaginati o punere în scenă teatrală a romanului, având în vedere că deja a avut parte de o punere în scenă picturală, prin expozitia artistei Isabel del Río ?
M.C. Drept să spun, mă încântă ideea. Acum nu foarte mult timp (spun asta cu ironie, pentru că era în vremea studentiei), am realizat fotografiile pentru un montaj de Buero Vallejo. Cred ca romanul este un joc între genurile: roman – teatru – poezie. Incerc să stabilesc un joc între prezent, trecut si viitor si între aceste 3 axe ale genurilor literare. Cred că dacă s-ar încerca o punere în scenă teatrală, ar trebuie păstrat acest spirit, ar trebui căutată o formă de a nu renunta la acest amestec (bineînteles, pe lângă text, am avea si spiritul regizorului care s-ar putea să nu coincidă cu al meu).
Nu văd dificultăti foarte mari într-o eventuală punere în scenă. Ar fi vorba de 7 decoruri diferite, însă acestea ar putea fi si sugerate, deoarece să nu uităm că ne aflăm pe tărâmul oniric. Opera potentială ar lăsa o mare libertate regizorului si, mai ales, ar oferi actorilor o varietate interpretativă interesantă. Am spus deja că mă încântă ideea?
E.D. In fiecare capitol, intervin personaje noi care se exprimă mai ales sub formă de monolog, evident, toti stim că nu trebuie să stânjenim fantomele. Unele dintre ele sunt celebre: Hölderlin, Santa Teresa, Cervantes, Borges, Joyce; cum ati ales personajele care intervin în carte, care este linia care uneste personalităti ce nu par a avea nimic în comun si provin din epoci distincte?
M.C. Poetul nostru si-a pierdut cuvintele. Asa începe cartea. Sapte fantasme îl vor ajuta să le recupereze. Cartea îsi doreste să fie o călătorie în două directii dar si să reflecteze asupra a ceea ce înseamnă literatura. Si cine altcineva decât scriitorii însisi pentru a ne ajuta pe acest drum?
Poetul este, astfel, cititorul, care, luat de mână de fantasme, se scufundă într-o lume de cosmar si de umor, care îl va face să parcurgă cele sapte păcate capitale si să le ofere o altă interpretare. Fiecare scriitor are un păcat, care este de fapt si virtutea sa. Sfânta Tereza face din desfrânare poezie, Joyce din lăcomie religie, Borges din meschinărie marele său mestesug.
Am ales scriitori care îmi plac în mod special si care reprezintă drumuri paradoxale în istoria literaturii si sunt la fel de paradoxali si în cadrul biografic. Asa este cazul lui Joyce, scriitorul meu preferat, Borges – devenit un mit pentru adânca sa perspectivă literară, Sfânta Tereza – un amestec straniu de misticism si senzualitate, Cervantes – initiatorul unui sistem pe care unii l-au numit romanul modern...fiecare are ceva de spus personajului nostru, poetul Eminescu, si fiecare are ceva de spus, în mod direct, cititorului, de aici alegerea monologului care reuseste să ofere ceva în plus narativei stricte.
E.D. Ati ales ca scenă unică a romanului dvs. mintea omenească, cel mai necunoscut teritoriu. Când avem de a face cu exemplarele cele mai inteligente ale fiilor lui Adam, lucrurile se complică si mai mult, deoarece, istoria umanitătii arată că datorăm progresul nostru stiintific si artistic celor „diferiti”, celor numiti popular „nebuni”, suferinzi de ceea ce astăzi catalogam ca epilepsie, schizofrenie, depresie, sindrom compulsiv, etc. Întâlnirile dintre Eminescu si fantome au loc în mintea deja bolnavă a poetului, iar vizitatorii nu sunt nici ei dintre cei mai „normali”. In 1953, cartea „Genius and Epilepsy” a lui J.E. Bryant, prezenta, de pildă, o serie de epileptici sau potential epileptici care au revolutionat lumea, de la Iulius Cezar la Van Gogh, Dostoievsky, Napoleon, chiar si Albert Einstein se pare că suferea de această boală nervoasă. In mintea bolnavă a lui Eminescu, dialogurile cu fantomele par extrem de profunde si intuitive, mai mult decât o conversatie în viata reală. Unde se termină nebunia si începe sănătatea mintală sau poate că nu se termină niciodată?
M.C. Cred că există o parte de literatură în toate acestea (mă refer la tema biografiilor), având în vedere că, de multe ori, există tendinta de a exagera anumite aspecte din viata acestor persoane (pe care le numim genii) si de a uita altele. Este adevărat că există multe cazuri în care această genialitate a fost însotită si de dezechilibre care, ne spun astăzi psihiatrii, nu au avut de a face cu aspectele sociale ci cu alte lucruri care pot fi explicate dintr-un punct de vedere exclusiv neurologic. Nu a spus Freud că toti purtăm înăuntrul nostru toate afectiunile dar se dezvoltă în functie de individ? Dincolo de tendintele psiho-analitice, ceea ce rămâne este faptul că aceste tipuri de boala pot să arate lumii părti ale sufletului omenesc care rămân ascunse persoanelor „sănătoase”. Când ne aflăm în fata unui nebun, într-o anumită măsura, ne aflăm si în fata noastră, ne vedem pe noi însine într-o ipostază stranie si sugestivă. Nu simtim panică în fata acestei posibilităti? Bineînteles că da, dar în acelasi timp ne simtim fascinati de aceste minti omenesti.
În orice caz, vom avea mereu profilul nebunului comun, care nu are nici o legătură cu geniul, si profilul nebunului-genial, dar acesta se întâlneste foarte rar. Nebunii-geniali combină ambele aspecte si ne arata si genialitatea si nebunia în acelasi timp. Oare nu prin ei păsim pe tărâmul fricilor noastre ancestrale, ne întâlnim cu icoanele noastre primitive? Acestea sunt întrebările nebunului si geniului, singurul care este capabil să le dea un răspuns deoarece posedă o viziune dublă, a celui ce nu mai priveste doar dintr-o singură parte a oglinzii, ceea ce duce la o auto-analiză care transformă operele lui în artă.
În ceea ce priveste cartea, căutam exact această mostenire de la Dostoievsky: nu este oare monomania lui Raskolnikov cauza lucidă a pretinsei sale nebunii? Fantomele lui Eminescu vorbesc precum filosofii într-o lume stranie, creată de mintea poetului si alcătuiesc un paradox continuu care îl fortează pe cititor să se întrebe mereu ce se întâmpla, cine este adevăratul narator al povestii: este Eminescu, sunt fantomele, sau un mic personaj numit Martin Cid? Prefer să las răspunsul la interpretarea fiecăruia. Nu este un roman închis si nici liniar, este o operă care se joacă precum nebunul si încearcă să se apropie de geniu.
E.D. În operele Dvs. apare des motivul oglinzii si al viselor. Eminescu cere frecvent o oglinda, în care încearcă, în van, să se recunoască si să-si amintească numele. In timpul viselor, primeste vizitele cele mai importante, ale fantomelor. Intr-un interviu, un mare balerin român, Răzvan Mazilu, mi-a spus că întrebarea pe care si-ar fi dorit să o audă de la un interlocutor (si care nu a venit niciodată) era: ai dansat vreodată în vis? Mazilu continua cu răspunsul: da, în fiecare noapte, câteodată am impresia că nici nu mă trezesc. Un mare pictor mărturisea că asterne, a doua zi, pe pânze, multe dintre imaginile care îi rămân în minte din visele din timpul noptii, captate cu greu în memoria lucidă care se naste o dată cu soarele. V-a spus ceva Eminescu în vis, Martín Cid?
M.C. Relatia mea cu visele este foarte ciudată. Nu dorm niciodată bine, nu am reusit să o fac vreodată, poate datorită absentei a ceea ce numim „obiceiuri sănătoase”, dar nu pot dormi si mă trezesc foarte des. Profesia de scriitor mă face să petrec multe ore singur, lucrând într-o lume doar a mea, asta măcar până ajunge materialul în mâinile editorului. Singurătatea este de multe ori teribilă si prepararea unei cărti nu este un proces exhaustiv de lucru necontenit; cere perioade de gândire, de meditare, care nu au nici o legătură cu a sta în fata calculatorului. In aceste perioade, visele mă cheamă, îmi vorbesc într-un mod direct. Da, visez despre cărtile si despre personajele mele, visele îmi sugerează noi situatii.
In timpul scrierii acestei cărti, am visat despre Eminescu, dar si despre Borges, Cervantes si Galdós. De multe ori mă trezesc imediat ce adorm, alteori nu pot dormi mai mult de cinci minute fară să mă trezesc, pentru a readormi pentru încă cinci minute. Asa că mă trezesc, visul continuă sa mă însotească si, în aceeasi noapte, pot să trăiesc mii de situatii. Sper să nu se creadă că sunt nebun (desi putin poate că sunt) dar mă încântă această situatie în care mă pot cufunda pe deplin în lumea propriei fictiuni, savurând senzatia de a putea sta lângă Eminescu, visând un vis care nu mai e al meu, ci al trecutului literar si al propriului meu roman pe care îl scriu ziua.
Am încercat să transpun această stare si în roman. Cele 7 vise ale lui Eminescu nu sunt doar ale sale, ci apartin si autorului cărtii si autorilor celor 7 vise si cititorilor. Călătoria initiatică pe care o începe Eminescu, mergând către cunoastere, este si un drum neumblat, sau, dacă vreti, o involutie către aspectele mai sordide si paradoxale ale literaturii. Păsind alături de Eminescu, descoperim nu doar poetul, ci si sufletul de poet pe care toti îl purtăm în noi si care se zbate să iasă afara, prin vise sau pe o bucată de hârtie. Mă bucur nespus că am avut posibilitatea să-mi astern visele pe hârtie.
E.D. Va multumesc mult.
Interviu cu scriitorul spaniol Martín Cid, despre ultima sa carte: “Eminescu si cele 7 păcate capitale” realizat de Eva DEFESES
|
Eva Defeses 11/11/2009 |
Contact: |
|
|