O voce crestină: Dumitru Ichim din Kitchener
Poezia lui Dumitru Ichim stă sub semnul întâlnirii dintre două mari daruri: sensibilitatea poetică si fiorul transcendentului. Ea este o poezie crestină, discretă si în acelasi timp profundă, o poezie care nu urlă, nu pozează, nu declamă, nu polemizează, nu se lamentează, desi ascunde întotdeauna o intensă dramă existentială.
Poetul vorbeste despre viata în credintă. Fiinta umană, în care dăinuie scânteia divină lăsată acolo de Dumnezeu, îsi duce cu demnitate greul vietii cu suferintele ei: “Cerul si pământul/ au ca hotar/ o lacrimă comună./ Ea este omul” (Floarea fântânilor pierdute). Dar se teme că povara sa lumească îl poate face ca să piardă avutul ei divin: “Mă tem groaznic de mine că eu voi fi înfrântul!/ E greu să porti în suflet si cerul si pământul!” (Tărână usoară). Omul se întreabă: “Copacii mei cu ce gresiră/ de m-am născut asa cum sunt,/ trei sferturi cer si-un sfert pământ, / cu ce furtuni mă cântăriră?” (Spovedanie). Dar stie că fără Dumnezeu nu o va putea scoate la capăt: “Cine-o fi-n adânc de mine?/ Poate mie îmi lipsesc,/ frică mi-e să te-ntâlnesc/ si mai frică fără tine” (Cenusa de frică). Intercomuniunea cu Domnul Iisus care este Cuvântul (Ev.Ioan 1,1) întăreste omul care învată cum să treacă prin încercări păstrându-si echilibrul spiritului: “Cu îndrăznire si fără de osândă/ eu sunt eu,/ cel care să port spusul/ ce Tu l-ai pus în mine/ Spunătorule.// Nu vorba, ci spusul – grăirea ce vede rostind/ primordialul dans al luminii,/ spusul e a-nvăta să păsesti”(La poarta lui Omega). Urmând pe Iisus “suntem apărati ca un cuib în copacul/ ce jumătate este icoană/ si jumătate soare” (Si noi…). La El ne este speranta: “Deschide Doamne mâna Ta/ si toate de lumină se vor umple!” (Rugăciune de întoarcere).
Adesea prinsi de grijile si ocupatiile zilei uităm că, pe lângă trupul trecător pe care îl hrănim si îl păstrăm în stare de bună functionare, pe lângă mintea care cere activitate entuziastă, trebuie să ne ingrijim si sufletul care este vesnic: “Ziua nu are numai douăzeci si patru de ore.// Orele altor timpuri/ se întretes cu ale noastre/ uneori spre plinire, deseori spre eclipsă.// E de ajuns un fluier/ si ele ne trec vadul/ - duhuri de timp- / blânde sau amenintătoare” (Planeta Ichthys). Sau cum poetul spune foarte frumos, adresându-I-se lui Iisus: “Tu care esti atât de unul/ redă-mă iar să mă ascult/ pentru-a uita în grai de arbor/ că-n orice clipă-i un dedemult” (Deltă-izvor).
Fiecare din noi, desi un individ pierdut în multime, un simplu număr în ochii societătii, contează în fata lui Dumnezeu pentru Care fiecare din noi este totalmente unic. Asa că putem spune o dată cu poetul: “E prea mărunt oricare număr/ si-n orice număr e prea mult/ primeste-mă-n Atotdemult/ cu toate noptile-mi pe umăr” (Spovedanie). Versurile acestea amintesc versetele psalmice “Invată-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înteleaptă” (Ps.90,12) si “Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale Dumnezeule si cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip” (Ps 139, 17-18).
Dumitru Ichim crează un belsug de poezie. El este un poet din a cărui lectură rămâi mereu câstigat, o lectură multiplă în sensuri. Autor a paisprezece volume de versuri, părintele Ichim a scris poeme de turnură clasică cu rime si cu o subtilă cantabilitate, versuri albe, poeme în proză de o remarcabilă prospetime, poeme dramatice, colinde, balade traditionale, poeme cu incantatia mirifică a jocurilor de copii, poeme de inspiratie biblică, poeme haiku si poeme tanka. Poemele în proză Bratele părintesti, Muntele fără nume si Sinaxarul portii de logos păstrează o tesătură profund metaforică, de evocare a unor intimităti crestine într-un climat de legendă, amintind cele mai bune pagini din Gabriel Garcia Marquez sau Paulo Coelho.
Colindul Pesterii, Cântec de leagăn în noaptea de Crăciun (“Pruncul meu si-al Domnului/ Dormi tot raiul somnului”), Acasă la Mos Crăciun (amintind Cartea cu jucării a lui Arghezi) si Colindul Maicii Domnului (extrem de frumos, care începe astfel: “La fântâna Trei Izvoare/ Plânge Maica Născătoare/ Drumu-i depănat ca ghemul/ Si-mprejur e Betleemul/ Nu-i deschisă nici o usă,/ Steaua-n cer ca o căpusă…”) constituie un alt aspect al creatiei lui Dumitru Ichim. Volumul Apa mortilor continuă cu o serie de colinde si pseudocolinde tot asa de emotionante, cu acelasi ton folcloric, usor arhaic, de mult farmec si bogătie imagistică: “Norule cu stele-n gaică/ n-ai văzut pe Sfânta Maică?/…/ Norule cu frunza rară/ n-ai văzut Sfânta Fecioară?” (Colindul bradului). Un mic poem ca un colind de Crăciun, întitulat melodios “Ingeras din Apuseni”, istoriseste pe un ton cu adânci rezonante în sufletul nostru de români: “Sus, în vârful plaiului,/ La cetatea raiului/ Stă un înger la portită…/ Lacrimi înfloresc bundită.// Urc ciobani cu oi cărunte/ Calendarele de munte…// - Ce plângi îngeras de crin,/ Ca o luncă de arin/ Când se tânguie de ploi?/ -De ce nu, păstori de oi/ Că astept lângă lăcat/ Nasterea de Impărat!”
Poetul Dumitru Ichim este un maestru al simbolurilor. El are mai multe cicluri de poeme, cum sunt Islazul verbului si Grăirea pietrelor primare, care investighează nenumăratele fete si întelesuri ale pietrei care, cu soliditatea lor marchează, ca un semn, un loc, un timp, o lumină, o eternitate, o transcendentă. Intre ele se află poemul Piatra Centrului unde întâlnim o atmosferă de geneză si întoarcere la începuturi, cu o ordine ierarhică de constructor (un poem de o structură unică, irepetabilă): “In jurul pământului e pământul./ In mijloc e focul./ Deasupra focului e focul./ In mijloc cuvântul./ Desupra cuvântului e cuvântul./ La mijloc – apa./ Deasupra apei e apa./ La mijloc – omul./ Deasupra omului e tot omul/ Pentru că mijlocul omului e omul omului”. Se întelege din tonul discret al poetului ca omul omului este Fiul Omului, Domnul Iisus. Astfel, poemul îsi desfăsoară curgerea dinspre eternitate, prin esente, către om si luarea de chip de om de către Fiul lui Dumnezeu.
Inrudit cu acest poem este poemul Din Scripturile grâului, care aduce laolaltă universul ceresc cu universul omului, în momentul de mare intensitate crestină a Cinei celei de taină. Poemul debutează cu o coborâre din spatii ca la Geneză: “Pământul -/ începutul somnului mic.// Cerul -/ începutul marelui somn.// Soarele -/ începutul spicului mic.// Spicul - / începutul Marelui Soare,/ ce inima si-a frânt-o/ la Cina cea de Taină/ împărtindu-o/ egal în fiecare bob/ din Scripturile Grâului”. Poemul este antologic, de o fortă covârsitoare, cu o mare economie de cuvinte, unde fiecare vers îsi atinge precis tinta. El exprimă inefabilul, posedă aură transcedentală. La prima vedere poemul pare să fie o apologie a grâului ca plantă de importantă vitală pentru om (“Laudă semintelor, celor de fată si-n veci tuturor!/ Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină,/ se-ascunde în fiestecare din ele, când dorm” – Lucian Blaga, Mirabila sământă). In realitate însă poemul ichimian, prin subiectul de tangentă al semintei credintei (Luca 8, 5-15), se referă, cu o mare economicitate de cuvinte, proprie poeziei de mare elevatie, la momentul biblic: “La cea din urmă cină i-a chemat/ si (cum alungă-mpuscături un stol/ din lan) cuvântu-I de pe pâini a alungat/ mâinile lor; spre el nelinistit” (Rainer Maria Rilke, Cina cea de taină). Mai departe, în Piatra Cinei de taină poetul sublimează tonul, trecând de la pâine sau grâu la însăsi Lumina, atributul hristic: “Stăpânul meu, ciresul,/ a înflorit spre mine… In soaptă:/ -Au când ne-am cunoscut/ la frângerea luminii?” (Rilke: “el/ e pretutindeni ca un asfintit”. Cântare la Vecernie: “Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc Celui fără de moarte, a sfântului, fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară…”)
Un alt poem al pietrei este Piatră cu înger care, în numai zece versuri, evocă o atmosferă calmă, de Sfântă Familie rembrandtiană, de o nespusă emotie si puritate a sentimentului (poetul ca tată a contemplat în viata sa personală sase copii crescând). Iată strofa finală: “Pruncul învată pe înger/ vocalele lumii din “mamă”./ Din când în când îl corectează/ gângurind”. Universul copilăriei a inspirat multe versuri părintelui Ichim care se delectează ca altădată Arghezi sau mai recent Cezar Baltag cu atmosfera si vocabularul mirific al primelor vârste: “Te făceai din nai nisnai/ Si găseai urechi în ceai,/ Să ghicesti pe frunza hârbă/ Diademele de scârbă” (Decretul urechilor). Duiosia sa pentru puritatea primelor vârste reiese si din ciclul Livada cu litere, care prin calitatea sa artictică aminteste mult de poezia Alfabetul a lui Arghezi (Din Abecedar, 1940). Poetul Ichim însă duce mesajul mai departe, dincolo de jocul simplu si naiv al cuvintelor. Desfăsurarea ciclului Livezii cu litere (în care “cresc” literele A, B, C, F, G, H, L, M si P) păseste, din bucurie în bucurie, spre sărbătoarea Pastelui, culminând grav cu literele INRI de pe crucea Golgotei.
Părintele Dumitru Ichim este în acelasi timp un foarte bun român. Baladele sale sunt o pildă de dragoste de tară, precum si de istoria si destinul neamului. Astfel Clopotele mânăstirii Putna, Sunati clopote, Constantin Brâncoveanu continuă traditia de un bun, înaripat si cald patriotism a baladelor clasice ale literaturii românesti: “Tara iar e-n cumpene!/ Stefane, Măria Ta,/ Nu e timp a lăcrăma/ Că de când ne stim pădure/ N-a fost neam să nu ne fure./ Că de când ne stim luminii/ Au venit mereu străinii”.
Poezia lui Dumitru Ichim face parte din familia Marii Poezii din Totdeauna. In ea aflăm versuri care se înrudesc cu cele ale lui Lucian Blaga în dezbaterea temelor credintei, cu versurile lui Ion Barbu ca elevatie a ideilor, cu versurile lui Tudor Arghezi ca sprinteneală sau incisivitate a expresiei. Iată un ecou bacovian care nu spune mai mult despre Dumitru Ichim decât acelasi lucru - apartenenta sa la o literatură de mare traditie, apartenentă care nu îi contestă nicidecum originalitatea: “Peste pragul serii – primii fulgi de nea,/ clopotei la hamuri prind a se juca.// Brazi încep în noapte liturghii de vânt;/ Parcă suntem singuri, singuri pe pământ” (Peste pragul serii). Pentru că am amintit de George Bacovia, obsedatul culorilor, iată un alt fel de a vorbi despre culori fără a le numi cum făcea poetul simbolist, si terminând prin a le nega: “Universul e o culoare/ la fel ca si mărul si spinul.// Timpul e iarăsi culoare/ la fel ca si dorul si frica.// Mă duc la izvor/ cu toate culorile mele -/ murmurătoarele în sipotul-cuvânt/ de-a albul spre alb spre mai foc.// Mi-e albul culoare sau frica de moarte?” (Culoare).
Moldovean de origine, bun cunoscător al limbii sale materne, păstrată proaspătă pe meleagurile canadiene vorbitoare de limbă engleză, părintele Ichim scrie o poezie bogată ca expresie si ca înteles, o poezie pe care o recomandăm cu multă căldură cititorului. Un răgaz de seară petrecut în tovărăsia versurilor sale este un câstig sufletesc si intelectual care nu se uită usor.
Ultimele sale volume sunt Floarea fântânilor pierdute (Vancouver, 2003) si Apa mortilor (Limes, Cluj-Napoca, 2003).
|
Horia Ion Groza 11/11/2009 |
Contact: |
|
|
