Lucian Boz
Lucian Boz s-a nǎscut la 9 noiembrie 1908, la Hârlău, jud. Iasi, si a murit la 14 martie 2003, la Sydney, Australia.
A fost critic literar, eseist, romancier, poet si traducător. Este fiul Clarei (n. Sapina) si al lui Mendel Boz. Tatǎl sǎu a participat, a fost rǎnit si decorat în Primul Rǎzboi Mondial.
În 1909, familia Boz se mutǎ la Bucuresti, astfel încât viitorul scriitor urmeazǎ, în Capitalǎ, Liceul „Gheorghe Lazǎr”. Îsi continuǎ studiile la Facultatea de Drept din Bucuresti (unde i-a avut profesori, între altii, pe Istrate Micescu – ministru al Afacerilor Externe, în Guvernul Goga-Cuza, 1937-1938, si ministru al Justitiei, 1939-1940 –, Constantin Stoicescu, Vintilǎ Dongoroz, J. Vermeuleu s.a.), obtinând licenta în 1934. Nu profeseazǎ avocatura, ci se lanseazǎ în presǎ si în critica literarǎ.
Debuteazǎ în revista Premiera, cu un medalion consacrat lui Walt Whitman (1927). Frecventeazǎ Cenaclul „Sburǎtorul”, condus de Eugen Lovinescu. Colaboreazǎ la Facla, Adam, Adevǎrul literar si artistic, Tiparnita literarǎ, Capricorn, Miscarea, unu (unde a semnat cu pseudonimul Vasile Cernat), Contimporanul (secretar de redactie, 1930-1931), Zodiac, Discobolul, Jurnalul, Viata româneascǎ, apoi, în 1933, devine redactor al ziarelor Dimineata, Adevărul si al săptămânalului Cuvântul liber. În Facla lui Ion Vinea, din 27 martie 1930, Lucian Boz a publicat unicul interviu acordat vreodatǎ de Constantin Brâncusi, care se afla atunci la Bucuresti (interviul va fi inclus în volumul Anii literari 30, din 1981).
Editeazǎ revista avangardistǎ Ulise, din care au apǎrut patru numere (1932-1933). Dupǎ suprimarea ziarelor Adevǎrul si Dimineata, de cǎtre Guvernul Goga-Cuza, în decembrie 1937, Lucian Boz pleacǎ la Paris, urmând cursuri de drept economic la École Pratique de Hautes-Etudes (Sorbona), în 1938-1939, neterminate din cauza rǎzboiului, respectiv a ocupatiei germane. Participǎ la conferinte publice si îi audiazǎ pe Jaques Maritain, Gabriel Peri, Dolores Ibarruri Gomez (La Pasionaria, viitorul lider comunist spaniol). Devine membru al PEN-Clubului. Îi întâlneste pe Barbu Fundoianu si Ilarie Voronca.
În 1939, e acreditat corespondent la Paris al Jurnalului lui T. Teodorescu-Braniste. De asemenea, face cronicǎ diplomaticǎ pentru agentia americanǎ United Press în Franta. Colaboreazǎ la ziare frantuzesti, pentru a-¬si câstiga existenta. Dupǎ ocuparea Frantei, se implicǎ în miscarea de Rezistentǎ, fiind arestati (în 1943, împreunǎ cu sotia sa, Cora) de Gestapo si internati în lagǎrul La Cite de la Muette (sau Sammellager, în germanǎ) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului, în apropierea gǎrii Austerlitz. Sunt salvati de la deportarea în Germania de cǎtre Legatia României din Franta (doar 12 persoane, printre care si sotii Boz, din câteva mii).
La Paris colaboreazǎ la publicatiile La Petit Parisien, Excelsior si Dimanche illustrée. La sfârsitul anului 1944 revine în tarǎ si, cum „diavolul reportericesc din el nu-l lasǎ în pace”, creeazǎ, împreunǎ cu Martin Economu, cotidianul în limbă franceză L’Information Internationale, devenind si redactor al cotidianului Finante si industrie si lucrând si la Agentia Românǎ de Informatii pentru Presǎ, ARIP. Publicǎ lucrarea Franta, 1938-1944 (1945).
Traduce Tǎcerea mǎrii de Vercors (pseudonimul lui Jean Bruller), în introducerea acesteia arǎtând modul de comportare a scriitorilor francezi în anii ocupatiei: rezistenti sau colaborationisti. În martie 1946 se întoarce la Paris, ca reprezentant al Adevǎrului (reapǎrut sub directia lui H. Soreanu), al cotidienelor Finante si industrie si L’Information Internationale (acesta se va transforma în sǎptǎmânal, dar în limba englezǎ: International News). Simultan, colaboreazǎ ocazional la ziarul Le Monde. Expediazǎ corespondente la unele ziare scandinave.
În 1947 este trimis în tară, de cǎtre ziarul Le Monde, pentru un reportaj în regiunile bântuite de secetă, venind pentru ultima oară în România. Cum si ziarele din România, pe care le reprezenta, aveau sǎ disparǎ din peisajul revuistic românesc, iar colaborarea la ziarele frantuzesti si la Radio Paris era doar ocazionalǎ, Boz se angajeazǎ functionar la o întreprindere parizianǎ.
La sfârsitul anului 1950 decide sǎ emigreze în Australia, nevoind sǎ revinǎ în România ocupatǎ de tancurile sovietice. Dupǎ un scurt sejur la Genova, pleacǎ spre Australia, unde ajunge în februarie 1951, dupǎ o cǎlǎtorie de 35 de zile! Se opreste mai întâi la Canberra, unde presteazǎ munci necalificate, pentru a se întretine (a fost sudor – fiincǎ urmase un curs de sudurǎ cu arcul electric, în Franta – într-o uzinǎ, dar a suferit un accident, care l-a obligat sǎ îsi schimne “jobul”), apoi se stabileste la Sydney. Aici creeazǎ un birou de PR, fǎrǎ angajati, fiind ajutat doar de sotia sa, Carola, fostǎ jurnalistǎ la Dimineata, si ea mare iubitoare a literaturii si culturii.
Beneficiind de excelenta cunoastere a limbilor francezǎ si englezǎ, Compania Air France îi oferǎ conducerea reprezentantei acesteia în Australia, sotia angajându-se la Ambasada Frantei. În aceastǎ calitate, publicǎ, în ziare si reviste australiene, sute de articole despre aviatia si industria aero-spatialǎ francezǎ. În 1958 este decorat cu medalia „Crucea de Cavaler al Meritului Comercial”, iar în 1979, statul francez, luând în calcul si activitatea sa din Rezistenta francezǎ, îi conferǎ „Crucea de Cavaler al Ordinului National al Meritului”, pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze.
Spuneam cǎ activitatea firmei sale îl solicitǎ foarte mult, încât gǎseste putin timp sǎ se ocupe si de literaturǎ (o va face abia dupǎ pensionarea din 1974). În anii ’80 îsi reediteazǎ, prin xerocopiere, câteva lucrǎri din perioada interbelicǎ, pe care le trimite unor prieteni si cunoscuti. Dupǎ 1990, colaboreazǎ la Jurnalul literar (1994-2002), unde publicǎ scrisori, amintiri, medalioane etc. Membru al Asociatiei Jurnalistilor Australieni. Colaboreazǎ la ziare si reviste australiene: The Daily Telegraph, The Sydney Mornig Herald, The Australian. Intentiona sǎ scrie un eseu despre tinerii scriitori australieni.
A publicat volumele:
• Eminescu. Încercare critică, Editura Slava, Bucuresti 1932 (editia a II-a, fotocopiatǎ, Sydney, 1979);
• Cartea cu poeti, Editura Vremea, Bucuresti, 1935;
• Franta, 1938-1944. Reportaj precedat de o scrisoare a D-lui Roger Sarret, delegat al Guvernului Provizoriu Francez în România, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1945;
• „Masca lui Eminescu”, urmatǎ de “Eminescu. Încercare criticǎ” si încheiatǎ de “Critica literarǎ despre eseul meu”, fotocopiatǎ, Sydney, 1979;
• Moartea abstractă si alte trei nuvele, cu desene de Perahim, fotocopiatǎ, Sydney, 1980;
• Săptămâna a poeziei, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;
• Anii literari ’30. Cronici, eseuri, medalioane critice, cu un portret al autorului si un desen de Marcel Iancu, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;
• Scrieri, I. Editie îngrijitǎ de Nicolae Tone, Editura Vinea, Bucuresti, 1998;
• Piatra de încercare, Editura Vinea, Bucuresti, 2000, la care se adaugǎ volumul de scrisori:
• Lucian Boz, Scrisori din exil. Lucian Boz în corespondentǎ cu Stefan Baciu, Emil Cioran, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica si Nicolae Steinhardt. Editie îngrijitǎ si note de Mircea Popa. Traduceri de Doru Burlacu, Cǎlin Teutisan si Rozalia Groza, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
• A prefatat volumul de versuri al lui Stefan Baciu, Poemele poetului tânǎr (1971), si Brǎtari (1991), de Horia Groza, poetul asasinat de Securitate.
3. Douǎ volume mai putin comentate.
Dacǎ volumele de criticǎ literarǎ ale lui Lucian Boz au fost comentate si analizate de specialisti, douǎ din titlurile sale par aproape necunoscute publicului românesc: Franta, 1938-1944 (1945) si Piatra de încercare (2000).
Scrisǎ „la cald”, lucrarea Franta, 1938-1944 (1945, pǎstratǎ la fondul secret, pânǎ la Revolutie) reprezintǎ mǎrturia sa ca participant direct la evenimentele pe care le-a traversat Franta, în intervalul amintit. Cu un evident si pronuntat caracter memorialistic, lucrarea are douǎ pǎrti: în prima, aflǎm informatii interesante despre Parisul anilor 1938-1940, despre Linia Maginot si capitularea Frantei, cu toate urmǎrile, tratate în capitole speciale: exodul, consecintele armistitiului, cauzele cǎderii Frantei, activitatea Guvernului de la Vichy, economia Frantei sub ocupatia germanǎ, miscarea de Rezistentǎ, scriitorii „Maquis”-ului, presa si propaganda prin radio etc.
În partea a II-a, este descrisǎ debarcarea aliatǎ în Africa de Nord, urmând un capitol despre arestarea sa si a sotiei sale si trimiterea lor în lagǎrul de la Drancy. Redau aici o mǎrturie luatǎ de jurnalistul George Roca doamnei Carola Boz, la Sydney: „Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că detinutii mureau pe capete de inanitie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, niciunul, dintre prietenii rămasi în libertate, nu îsi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucătele de pâine si de brânză, drămuite si economisite cu greu. Sunt salvati de la deportare în Germania si eliberati din detentie datorită interventiei Legatiei Române de la Paris.
Plecarea urgentă din Franta, a sotilor Boz, a fost de asemenea plină de peripetii. Singura iesire din teritoriul ocupat trecea pe la Vichy, oras situat nu departe de Paris, loc unde îsi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pčtain. Cu toate că autoritătile române le obtinuseră aprobarea de plecare din Franta ocupată si repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou retinută de către politia locală, urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Si de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran [...], care a plecat de urgentă la Vichy, să-si ajute prietenii. Având o oarecare putere în fata autoritătilor germane si franceze, a făcut toate interventiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însotit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea si alte surprize neplăcute.” (George Roca, Boz, ultimul astru, în revista electronicǎ Noi, NU!, din 9 iunie 2006).
Urmeazǎ un sir de portrete, ale unor oameni care au avut merite imense în victoria Frantei asupra nazismului, dar si ale câtorva colaborationisti, trǎdǎtori fascinati de ideile lui Hitler: Paul Boncour (luptǎtor în Rezistenta francezǎ, prieten cu Elena Vǎcǎrescu), Léon Blum (intelectual si om politic de mare anvergurǎ, asasinat de nazisti în lagǎrul de la Lublin), Georges Mandel (ministrul Coloniilor, executat de colaborationisti), Delattre de Tassigny (mare general francez, luptǎtor pentru cauza tǎrii sale), Susanne Borel (jurnalistǎ si om politic, devotatǎ Frantei), Marcel Déat (apologet al national-socialismului), Darnard (fascist înveterat), Lucien Rebatet (lider al nazismului francez), Darquier de Pellepoix (antisemit notoriu), capitolul final fiind Eliberarea Frantei.
Atât de mult mizeazǎ autorul pe faptul trǎit, autentic, încât capitolul despre arestarea sotiei sale, Cora, este relatat de ea însǎsi (Închisoarea din Moulins în 1941). Ca si în cazul volumelor de eseuri literare, remarcǎm si aici câteva trǎsǎturi care dau valoare textului: obiectivitatea autorului, plasarea unui eveniment într-un context mai larg, european, lipsa de resentimente, excelenta documentare (ca ziarist, a fost tot timpul în mijlocul evenimentelor). Rigoarea istoricului se împleteste cu talentul ziaristului, care nu evitǎ elementele insolite, pitoresti: pentru a umili Franta si pentru a se rǎzbuna, armistitiul cu Germania a fost semnat, la 22 iunie 1940, în pǎdurea de la Compičgne, în acelasi vagon în care maresalul francez Foch dictase conditiile sale diplomatilor germani, în ziua de 11 noiembrie 1918; cazuri spectaculoase de evadare; pedepsele si executiile de ostateci, fǎcute cu o sǎlbǎticie rarǎ, uneori pentru motive insignifinate: „inscriptia de cǎtre copii, cu cǎrbune, pe asfaltul unui oras a semnului V (care însemna victoria aliatǎ), era urmatǎ de amenzi grele si de arestǎri fǎcute la întâmplare.” (p. 72); scene incredibile, precum aceasta: „S-au produs cazuri dramatice ca, de pildǎ, într-o micǎ garǎ din sudul Frantei, unde familiile celor cari trebuiau sǎ plece, neveste si copii, s-au trântit de-a lungul sinelor, în fata locomotivei, crezând cǎ, în felul acesta, vor îpiedica plecarea. «Feldgendarmeria» si Gestapo-ul au înconjurat gara, au tras câteva rafale de mitralierǎ asupra celor culcati pe sine si, dupǎ ce o parte din ei au fost ucisi, ceilalti fugirǎ si trenul putu fi îndrumat spre Germania” (p. 56); întâlnirea, la Vichy, cu un soldat SS, care le-a vorbit româneste, fiind sas din Ardeal, si care ceruse sǎ fie înrolat în armata germanǎ: „Si nu-mi pare rǎu, pentru cǎ mǎnânc, beau si câstig mai bine ca la români.”; repatrierea unor evrei români si maghiari în tǎrile lor (câtiva, din miile de evrei închisi în lagǎrul de la Drancy) se datoreazǎ faptului cǎ, în Franta, „Legatiile românǎ si ungarǎ erau în... concurentǎ! Dacǎ aparea un articol favorabil Ungariei într-o gazetǎ, puteai fi sigur cǎ a doua zi vor apǎrea articole, clisee sau note favorabile despre România (si viceversa).” (p. 147). La fel s-a întâmplat si cu repatrierile evreilor.
Putine observatii as putea face acestei cǎrti, în cazul în care ea ar trebui reeditatǎ. Una dintre acestea ar viza perceptia asupra actului de la 23 august 1944: „În ziua în care România devenea liberǎ, Parisul, tinut timp de patru ani sub ocupatie nazistǎ, era si el eliberat, gratie spiritului de eroism si sacrificiu al locuitorilor sǎi” (p. 187). Autorul nu putea avea, atunci, în 1945, perspectiva necesarǎ pentru a judeca anumite lucruri: se stie cǎ “eliberarea” de la 23 august a fost, în fapt, înlocuirea unui ocupant cu altul, respectiv a nemtilor cu sovieticii.
Povestirea Piatra de încercare (Editura Vinea, Bucuresti, 2000), subintitulatǎ “roman”, se hrǎneste din aceeasi experientǎ a autorului, având personaje în parte fictive, în parte reale. Dupǎ o informatie a lui Florin Manolescu, prima variantǎ a fost scrisǎ în englezǎ, sub titlul The Testing Bench, dar nu se stie dacǎ a fost vreodatǎ publicatǎ. Fǎrǎ alte precizǎri, deducem cǎ versiunea în limba românǎ a fost scrisǎ în aceastǎ limbǎ, ceea ce o integreazǎ din start literaturii române. În spatele personajelor fictive sunt usor de recunoscut prototipurile din viata realǎ: Serge Romanescu = Lucian Boz, Stefan Cornea = Emil Cioran, Liviu Adrian = Mircea Eliade, Lina = Cora, sotia scriitorului, Roland = Alan, fiul celor doi etc.
Actiunea reia destinul autorului din cartea Franta, 1938-1940. Personajul principal este ziaristul si omul de litere Serge Romanescu, care lucreazǎ la Paris, fiind acreditat ca ziarist pe lângǎ guvernul francez. El scrie o serie de articole antinaziste, convins cǎ “fascismul nu e altceva decât o întoarcere la barbarie, prin ceea ce ne oferǎ: lagǎre de concentrare, teroare si sclavie.” Romanul începe la 15 mai 1940, când guvernul francez se pregǎtea sǎ pǎrǎseascǎ Parisul. Autorul surprinde calvarul refugiului, anuntarea armistitiului de cǎtre maresalul Pčtain, cucerirea Parisului, tortura anchetelor conduse de nazisti, universul carceral etc. Romanescu se implicǎ într-un act de sabotaj în localitatea Montbrison, dupǎ care pleacǎ la Lyon, unde va fi arestat si aruncat în închisoare. Aici are ocazia de a vedea cum reactioneazǎ populatia Frantei – adevǎratǎ “piatrǎ de încercare” – în fata cotropitorului nazist. Este recuperat din lagǎr de cǎtre miscarea de rezistentǎ, cu putin timp înainte de a fi deportat. Revine la Paris, dupǎ eliberarea orasului, unde se întâlneste cu sotia sa, Liana. Un capitol intitulat Mesterul Manole are rolul de a sublinia nevoia jertfei în orice creatie. La câtiva ani de la declasarea “rǎzboiului rece”, familia decide sǎ emigreze în Australia: „Perspectiva unui nou rǎzboi si, mai ales, dorinta de a proteja viata lui Roland (copilul lor, n. I.R.), îi decise pe Serge si Liana sǎ se depǎrteze cât mai mult de Europa”, alegând Australia.
Scris cu o mânǎ sigurǎ, microromanul lui Lucian Boz exceleazǎ prin conturarea atmosferei de epocǎ, fie ca e vorba de boema bucuresteanǎ înterbelicǎ, fie de Parisul ocupat vremelnic de nazisti.
4. Relatia cu România si cultura ei.
Desi aflat la o depǎrtare atât de mare de tara natalǎ, Lucian Boz a continuat sǎ-i vorbeascǎ limba, alǎturi de celelalte douǎ limbi pe care le stǎpânea perfect: franceza si engleza. Unul din prietenii rǎmasi în tarǎ, Constantin Noica, se si mirǎ, la un moment dat, de cât de bine si-a pǎstrat el limba românǎ.
Asa cum spuneam, Lucian Boz nu s-a înscris în corul celor care atacau cu înversunare regimul politic de la Bucuresti (ca Stefan Baciu, de pildǎ). Într-o scrisoare cǎtre Arsavir Acterian, îi reproseazǎ acestuia sustinerea teorei (preluate de la Nae Ionescu) cǎ „ar apartine literaturii române doar cei care se considerǎ «români», trǎind în ceastǎ tarǎ si scriind româneste”. Iatǎ replica sa: „Fără falsă modestie, să vorbesc nitel si despre mine. Am fost si continuu de a fi rodul unei cresteri si educatii românesti. Am dovedit, cred, de-a lungul unei exietente, cât de mult sunt încadrat, trup si suflet, României”. Într-adevǎr, autorul a fǎcut nenumǎrate gesturi de atasament fatǎ de prima lui patrie. În Australia, a tinut conferinte despre cultura românǎ si a publicat articole despre unui autori români (cum ar fi Emil Cioran). Când Ionel Jianu îi cere informatii în legǎturǎ cu artistii români din exil, respectiv din Australia, îi furnizeazǎ informatii despre patru persoane: pictorii Aida Tomescu si Victor Sellu, respectiv sculptorii Geroge Turcu si Dan Lache, toti inclusi în cartea lui Jianu, Les artistes roumains en Occident (1986).
Interesantǎ, în acest sens, este si atitudinea lui Boz fatǎ de filmul lui Lucian Pintilie, Le Chęne, de care este efectiv indignat: „ambii am fost socati de brutalitatea subiectului si de un dialog de o nespusă vulgaritate.”, îi scrie lui Arsavir Acterian, la 26 noiembrie 1992. Si continuǎ : „Ceea ce e de necrezut este că filmul a fost făcut cu banii Ministerului Românesc al Culturii. Recent, fostele colonii africane au prezentat filme pline de demnitate. Filmul lui Pintilie ar fi putut fi semnat de cel mai crunt dusman al României, asa de deformat e felul cum e prezentată tara: ca un fel de stat barbar, brutal, violent.”, iar în scrisoarea urmǎtoare, din 4 martie 1993, revine asupra subiectului: „Cum am scris recent lui Barbu [Brezianu], singura nedumerire este că Pintilie n-a fost decorat de guvernul maghiar. Într-adevăr, nici cel mai crâncen dusman al tării n-ar fi fost în stare să realizeze această lucrare atât de defavorabilă României.” (ambele scrisori au fost publicate în România literarǎ, nr. 39, 2003). Cred cǎ aceste dovezi sunt suficiente pentru a dovedi atasamentul scriitorului fatǎ de limba si cultura în care s-a format ca intelectual.
5. Concluzii.
Cǎrtile lui Lucian Boz, apǎrute în perioada interbelicǎ, au fost, de regulǎ, elogios comentate de G. Cǎlinescu, Eugen Ionescu, E. Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. În anii regimului comunist, au scris despre el, în presa din România, N. Steinhardt, Constantin Crisan, Constantin Darie. Dupǎ Revolutie, s-a bucurat de atentia unor critici precum Mircea Popa, Florin Manolescu, Valentin Chifor, Nicolae Mecu, Nicolae Florescu, Nicolae Tone, Cornelia Stefǎnescu, Andrei si Barbu Brezianu, Constantin Crisan, Horia Ion Groza si altii. Este inclus în dictionarele noastre literare postdecembriste. Faptul cel mai important este cǎ Nicolae Tone a început editarea operei sale (a apǎrut deja primul volum de Scrieri, Editura Vinea, Bucuresti, 1998). „Într-o generatie strǎlucitǎ – scria Mircea Zaciu –, putinǎtatea operei nu înseamnǎ loc mǎrginas, periferic”, iar scrisul lui Lucian Boz ar putea fi considerat ca fiind „din aceeasi materie densǎ si purǎ, meteorit dintr-o aceeasi constelatie”.
Voi propune o tezǎ de doctorat despre activitatea literarǎ si publicisticǎ a lui Lucian Boz, contribuind si pe aceastǎ cale la integrarea completǎ a scriitorului în universul culturii române.
Prof. Univ. Dr. Lucian Boz s-a nǎscut la 9 noiembrie 1908, la Hârlău, jud. Iasi, si a murit la 14 martie 2003, la Sydney, Australia. A fost critic literar, eseist, romancier, poet si traducător. Este fiul Clarei (n. Sapina) si al lui Mendel Boz. Tatǎl sǎu a participat, a fost rǎnit si decorat în Primul Rǎzboi Mondial. În 1909, familia Boz se mutǎ la Bucuresti, astfel încât viitorul scriitor urmeazǎ, în Capitalǎ, Liceul „Gheorghe Lazǎr”. Îsi continuǎ studiile la Facultatea de Drept din Bucuresti (unde i-a avut profesori, între altii, pe Istrate Micescu – ministru al Afacerilor Externe, în Guvernul Goga-Cuza, 1937-1938, si ministru al Justitiei, 1939-1940 –, Constantin Stoicescu, Vintilǎ Dongoroz, J. Vermeuleu s.a.), obtinând licenta în 1934. Nu profeseazǎ avocatura, ci se lanseazǎ în presǎ si în critica literarǎ.
Debuteazǎ în revista Premiera, cu un medalion consacrat lui Walt Whitman (1927). Frecventeazǎ Cenaclul „Sburǎtorul”, condus de Eugen Lovinescu. Colaboreazǎ la Facla, Adam, Adevǎrul literar si artistic, Tiparnita literarǎ, Capricorn, Miscarea, unu (unde a semnat cu pseudonimul Vasile Cernat), Contimporanul (secretar de redactie, 1930-1931), Zodiac, Discobolul, Jurnalul, Viata româneascǎ, apoi, în 1933, devine redactor al ziarelor Dimineata, Adevărul si al săptămânalului Cuvântul liber. În Facla lui Ion Vinea, din 27 martie 1930, Lucian Boz a publicat unicul interviu acordat vreodatǎ de Constantin Brâncusi, care se afla atunci la Bucuresti (interviul va fi inclus în volumul Anii literari 30, din 1981).
Editeazǎ revista avangardistǎ Ulise, din care au apǎrut patru numere (1932-1933). Dupǎ suprimarea ziarelor Adevǎrul si Dimineata, de cǎtre Guvernul Goga-Cuza, în decembrie 1937, Lucian Boz pleacǎ la Paris, urmând cursuri de drept economic la École Pratique de Hautes-Etudes (Sorbona), în 1938-1939, neterminate din cauza rǎzboiului, respectiv a ocupatiei germane. Participǎ la conferinte publice si îi audiazǎ pe Jaques Maritain, Gabriel Peri, Dolores Ibarruri Gomez (La Pasionaria, viitorul lider comunist spaniol). Devine membru al PEN-Clubului. Îi întâlneste pe Barbu Fundoianu si Ilarie Voronca.
În 1939, e acreditat corespondent la Paris al Jurnalului lui T. Teodorescu-Braniste. De asemenea, face cronicǎ diplomaticǎ pentru agentia americanǎ United Press în Franta. Colaboreazǎ la ziare frantuzesti, pentru a-¬si câstiga existenta. Dupǎ ocuparea Frantei, se implicǎ în miscarea de Rezistentǎ, fiind arestati (în 1943, împreunǎ cu sotia sa, Cora) de Gestapo si internati în lagǎrul La Cite de la Muette (sau Sammellager, în germanǎ) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului, în apropierea gǎrii Austerlitz. Sunt salvati de la deportarea în Germania de cǎtre Legatia României din Franta (doar 12 persoane, printre care si sotii Boz, din câteva mii).
La Paris colaboreazǎ la publicatiile La Petit Parisien, Excelsior si Dimanche illustrée. La sfârsitul anului 1944 revine în tarǎ si, cum „diavolul reportericesc din el nu-l lasǎ în pace”, creeazǎ, împreunǎ cu Martin Economu, cotidianul în limbă franceză L’Information Internationale, devenind si redactor al cotidianului Finante si industrie si lucrând si la Agentia Românǎ de Informatii pentru Presǎ, ARIP. Publicǎ lucrarea Franta, 1938-1944 (1945).
Traduce Tǎcerea mǎrii de Vercors (pseudonimul lui Jean Bruller), în introducerea acesteia arǎtând modul de comportare a scriitorilor francezi în anii ocupatiei: rezistenti sau colaborationisti. În martie 1946 se întoarce la Paris, ca reprezentant al Adevǎrului (reapǎrut sub directia lui H. Soreanu), al cotidienelor Finante si industrie si L’Information Internationale (acesta se va transforma în sǎptǎmânal, dar în limba englezǎ: International News). Simultan, colaboreazǎ ocazional la ziarul Le Monde. Expediazǎ corespondente la unele ziare scandinave.
În 1947 este trimis în tară, de cǎtre ziarul Le Monde, pentru un reportaj în regiunile bântuite de secetă, venind pentru ultima oară în România. Cum si ziarele din România, pe care le reprezenta, aveau sǎ disparǎ din peisajul revuistic românesc, iar colaborarea la ziarele frantuzesti si la Radio Paris era doar ocazionalǎ, Boz se angajeazǎ functionar la o întreprindere parizianǎ.
La sfârsitul anului 1950 decide sǎ emigreze în Australia, nevoind sǎ revinǎ în România ocupatǎ de tancurile sovietice. Dupǎ un scurt sejur la Genova, pleacǎ spre Australia, unde ajunge în februarie 1951, dupǎ o cǎlǎtorie de 35 de zile! Se opreste mai întâi la Canberra, unde presteazǎ munci necalificate, pentru a se întretine (a fost sudor – fiincǎ urmase un curs de sudurǎ cu arcul electric, în Franta – într-o uzinǎ, dar a suferit un accident, care l-a obligat sǎ îsi schimne “jobul”), apoi se stabileste la Sydney. Aici creeazǎ un birou de PR, fǎrǎ angajati, fiind ajutat doar de sotia sa, Carola, fostǎ jurnalistǎ la Dimineata, si ea mare iubitoare a literaturii si culturii.
Beneficiind de excelenta cunoastere a limbilor francezǎ si englezǎ, Compania Air France îi oferǎ conducerea reprezentantei acesteia în Australia, sotia angajându-se la Ambasada Frantei. În aceastǎ calitate, publicǎ, în ziare si reviste australiene, sute de articole despre aviatia si industria aero-spatialǎ francezǎ. În 1958 este decorat cu medalia „Crucea de Cavaler al Meritului Comercial”, iar în 1979, statul francez, luând în calcul si activitatea sa din Rezistenta francezǎ, îi conferǎ „Crucea de Cavaler al Ordinului National al Meritului”, pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze.
Spuneam cǎ activitatea firmei sale îl solicitǎ foarte mult, încât gǎseste putin timp sǎ se ocupe si de literaturǎ (o va face abia dupǎ pensionarea din 1974). În anii ’80 îsi reediteazǎ, prin xerocopiere, câteva lucrǎri din perioada interbelicǎ, pe care le trimite unor prieteni si cunoscuti. Dupǎ 1990, colaboreazǎ la Jurnalul literar (1994-2002), unde publicǎ scrisori, amintiri, medalioane etc. Membru al Asociatiei Jurnalistilor Australieni. Colaboreazǎ la ziare si reviste australiene: The Daily Telegraph, The Sydney Mornig Herald, The Australian. Intentiona sǎ scrie un eseu despre tinerii scriitori australieni.
A publicat volumele:
• Eminescu. Încercare critică, Editura Slava, Bucuresti 1932 (editia a II-a, fotocopiatǎ, Sydney, 1979);
• Cartea cu poeti, Editura Vremea, Bucuresti, 1935;
• Franta, 1938-1944. Reportaj precedat de o scrisoare a D-lui Roger Sarret, delegat al Guvernului Provizoriu Francez în România, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1945;
• „Masca lui Eminescu”, urmatǎ de “Eminescu. Încercare criticǎ” si încheiatǎ de “Critica literarǎ despre eseul meu”, fotocopiatǎ, Sydney, 1979;
• Moartea abstractă si alte trei nuvele, cu desene de Perahim, fotocopiatǎ, Sydney, 1980;
• Săptămâna a poeziei, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;
• Anii literari ’30. Cronici, eseuri, medalioane critice, cu un portret al autorului si un desen de Marcel Iancu, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;
• Scrieri, I. Editie îngrijitǎ de Nicolae Tone, Editura Vinea, Bucuresti, 1998;
• Piatra de încercare, Editura Vinea, Bucuresti, 2000, la care se adaugǎ volumul de scrisori:
• Lucian Boz, Scrisori din exil. Lucian Boz în corespondentǎ cu Stefan Baciu, Emil Cioran, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica si Nicolae Steinhardt. Editie îngrijitǎ si note de Mircea Popa. Traduceri de Doru Burlacu, Cǎlin Teutisan si Rozalia Groza, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
• A prefatat volumul de versuri al lui Stefan Baciu, Poemele poetului tânǎr (1971), si Brǎtari (1991), de Horia Groza, poetul asasinat de Securitate.
3. Douǎ volume mai putin comentate.
Dacǎ volumele de criticǎ literarǎ ale lui Lucian Boz au fost comentate si analizate de specialisti, douǎ din titlurile sale par aproape necunoscute publicului românesc: Franta, 1938-1944 (1945) si Piatra de încercare (2000).
Scrisǎ „la cald”, lucrarea Franta, 1938-1944 (1945, pǎstratǎ la fondul secret, pânǎ la Revolutie) reprezintǎ mǎrturia sa ca participant direct la evenimentele pe care le-a traversat Franta, în intervalul amintit. Cu un evident si pronuntat caracter memorialistic, lucrarea are douǎ pǎrti: în prima, aflǎm informatii interesante despre Parisul anilor 1938-1940, despre Linia Maginot si capitularea Frantei, cu toate urmǎrile, tratate în capitole speciale: exodul, consecintele armistitiului, cauzele cǎderii Frantei, activitatea Guvernului de la Vichy, economia Frantei sub ocupatia germanǎ, miscarea de Rezistentǎ, scriitorii „Maquis”-ului, presa si propaganda prin radio etc.
În partea a II-a, este descrisǎ debarcarea aliatǎ în Africa de Nord, urmând un capitol despre arestarea sa si a sotiei sale si trimiterea lor în lagǎrul de la Drancy. Redau aici o mǎrturie luatǎ de jurnalistul George Roca doamnei Carola Boz, la Sydney: „Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că detinutii mureau pe capete de inanitie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, niciunul, dintre prietenii rămasi în libertate, nu îsi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucătele de pâine si de brânză, drămuite si economisite cu greu. Sunt salvati de la deportare în Germania si eliberati din detentie datorită interventiei Legatiei Române de la Paris.
Plecarea urgentă din Franta, a sotilor Boz, a fost de asemenea plină de peripetii. Singura iesire din teritoriul ocupat trecea pe la Vichy, oras situat nu departe de Paris, loc unde îsi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pčtain. Cu toate că autoritătile române le obtinuseră aprobarea de plecare din Franta ocupată si repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou retinută de către politia locală, urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Si de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran [...], care a plecat de urgentă la Vichy, să-si ajute prietenii. Având o oarecare putere în fata autoritătilor germane si franceze, a făcut toate interventiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însotit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea si alte surprize neplăcute.” (George Roca, Boz, ultimul astru, în revista electronicǎ Noi, NU!, din 9 iunie 2006).
Urmeazǎ un sir de portrete, ale unor oameni care au avut merite imense în victoria Frantei asupra nazismului, dar si ale câtorva colaborationisti, trǎdǎtori fascinati de ideile lui Hitler: Paul Boncour (luptǎtor în Rezistenta francezǎ, prieten cu Elena Vǎcǎrescu), Léon Blum (intelectual si om politic de mare anvergurǎ, asasinat de nazisti în lagǎrul de la Lublin), Georges Mandel (ministrul Coloniilor, executat de colaborationisti), Delattre de Tassigny (mare general francez, luptǎtor pentru cauza tǎrii sale), Susanne Borel (jurnalistǎ si om politic, devotatǎ Frantei), Marcel Déat (apologet al national-socialismului), Darnard (fascist înveterat), Lucien Rebatet (lider al nazismului francez), Darquier de Pellepoix (antisemit notoriu), capitolul final fiind Eliberarea Frantei.
Atât de mult mizeazǎ autorul pe faptul trǎit, autentic, încât capitolul despre arestarea sotiei sale, Cora, este relatat de ea însǎsi (Închisoarea din Moulins în 1941). Ca si în cazul volumelor de eseuri literare, remarcǎm si aici câteva trǎsǎturi care dau valoare textului: obiectivitatea autorului, plasarea unui eveniment într-un context mai larg, european, lipsa de resentimente, excelenta documentare (ca ziarist, a fost tot timpul în mijlocul evenimentelor). Rigoarea istoricului se împleteste cu talentul ziaristului, care nu evitǎ elementele insolite, pitoresti: pentru a umili Franta si pentru a se rǎzbuna, armistitiul cu Germania a fost semnat, la 22 iunie 1940, în pǎdurea de la Compičgne, în acelasi vagon în care maresalul francez Foch dictase conditiile sale diplomatilor germani, în ziua de 11 noiembrie 1918; cazuri spectaculoase de evadare; pedepsele si executiile de ostateci, fǎcute cu o sǎlbǎticie rarǎ, uneori pentru motive insignifinate: „inscriptia de cǎtre copii, cu cǎrbune, pe asfaltul unui oras a semnului V (care însemna victoria aliatǎ), era urmatǎ de amenzi grele si de arestǎri fǎcute la întâmplare.” (p. 72); scene incredibile, precum aceasta: „S-au produs cazuri dramatice ca, de pildǎ, într-o micǎ garǎ din sudul Frantei, unde familiile celor cari trebuiau sǎ plece, neveste si copii, s-au trântit de-a lungul sinelor, în fata locomotivei, crezând cǎ, în felul acesta, vor îpiedica plecarea. «Feldgendarmeria» si Gestapo-ul au înconjurat gara, au tras câteva rafale de mitralierǎ asupra celor culcati pe sine si, dupǎ ce o parte din ei au fost ucisi, ceilalti fugirǎ si trenul putu fi îndrumat spre Germania” (p. 56); întâlnirea, la Vichy, cu un soldat SS, care le-a vorbit româneste, fiind sas din Ardeal, si care ceruse sǎ fie înrolat în armata germanǎ: „Si nu-mi pare rǎu, pentru cǎ mǎnânc, beau si câstig mai bine ca la români.”; repatrierea unor evrei români si maghiari în tǎrile lor (câtiva, din miile de evrei închisi în lagǎrul de la Drancy) se datoreazǎ faptului cǎ, în Franta, „Legatiile românǎ si ungarǎ erau în... concurentǎ! Dacǎ aparea un articol favorabil Ungariei într-o gazetǎ, puteai fi sigur cǎ a doua zi vor apǎrea articole, clisee sau note favorabile despre România (si viceversa).” (p. 147). La fel s-a întâmplat si cu repatrierile evreilor.
Putine observatii as putea face acestei cǎrti, în cazul în care ea ar trebui reeditatǎ. Una dintre acestea ar viza perceptia asupra actului de la 23 august 1944: „În ziua în care România devenea liberǎ, Parisul, tinut timp de patru ani sub ocupatie nazistǎ, era si el eliberat, gratie spiritului de eroism si sacrificiu al locuitorilor sǎi” (p. 187). Autorul nu putea avea, atunci, în 1945, perspectiva necesarǎ pentru a judeca anumite lucruri: se stie cǎ “eliberarea” de la 23 august a fost, în fapt, înlocuirea unui ocupant cu altul, respectiv a nemtilor cu sovieticii.
Povestirea Piatra de încercare (Editura Vinea, Bucuresti, 2000), subintitulatǎ “roman”, se hrǎneste din aceeasi experientǎ a autorului, având personaje în parte fictive, în parte reale. Dupǎ o informatie a lui Florin Manolescu, prima variantǎ a fost scrisǎ în englezǎ, sub titlul The Testing Bench, dar nu se stie dacǎ a fost vreodatǎ publicatǎ. Fǎrǎ alte precizǎri, deducem cǎ versiunea în limba românǎ a fost scrisǎ în aceastǎ limbǎ, ceea ce o integreazǎ din start literaturii române. În spatele personajelor fictive sunt usor de recunoscut prototipurile din viata realǎ: Serge Romanescu = Lucian Boz, Stefan Cornea = Emil Cioran, Liviu Adrian = Mircea Eliade, Lina = Cora, sotia scriitorului, Roland = Alan, fiul celor doi etc.
Actiunea reia destinul autorului din cartea Franta, 1938-1940. Personajul principal este ziaristul si omul de litere Serge Romanescu, care lucreazǎ la Paris, fiind acreditat ca ziarist pe lângǎ guvernul francez. El scrie o serie de articole antinaziste, convins cǎ “fascismul nu e altceva decât o întoarcere la barbarie, prin ceea ce ne oferǎ: lagǎre de concentrare, teroare si sclavie.” Romanul începe la 15 mai 1940, când guvernul francez se pregǎtea sǎ pǎrǎseascǎ Parisul. Autorul surprinde calvarul refugiului, anuntarea armistitiului de cǎtre maresalul Pčtain, cucerirea Parisului, tortura anchetelor conduse de nazisti, universul carceral etc. Romanescu se implicǎ într-un act de sabotaj în localitatea Montbrison, dupǎ care pleacǎ la Lyon, unde va fi arestat si aruncat în închisoare. Aici are ocazia de a vedea cum reactioneazǎ populatia Frantei – adevǎratǎ “piatrǎ de încercare” – în fata cotropitorului nazist. Este recuperat din lagǎr de cǎtre miscarea de rezistentǎ, cu putin timp înainte de a fi deportat. Revine la Paris, dupǎ eliberarea orasului, unde se întâlneste cu sotia sa, Liana. Un capitol intitulat Mesterul Manole are rolul de a sublinia nevoia jertfei în orice creatie. La câtiva ani de la declasarea “rǎzboiului rece”, familia decide sǎ emigreze în Australia: „Perspectiva unui nou rǎzboi si, mai ales, dorinta de a proteja viata lui Roland (copilul lor, n. I.R.), îi decise pe Serge si Liana sǎ se depǎrteze cât mai mult de Europa”, alegând Australia.
Scris cu o mânǎ sigurǎ, microromanul lui Lucian Boz exceleazǎ prin conturarea atmosferei de epocǎ, fie ca e vorba de boema bucuresteanǎ înterbelicǎ, fie de Parisul ocupat vremelnic de nazisti.
4. Relatia cu România si cultura ei.
Desi aflat la o depǎrtare atât de mare de tara natalǎ, Lucian Boz a continuat sǎ-i vorbeascǎ limba, alǎturi de celelalte douǎ limbi pe care le stǎpânea perfect: franceza si engleza. Unul din prietenii rǎmasi în tarǎ, Constantin Noica, se si mirǎ, la un moment dat, de cât de bine si-a pǎstrat el limba românǎ.
Asa cum spuneam, Lucian Boz nu s-a înscris în corul celor care atacau cu înversunare regimul politic de la Bucuresti (ca Stefan Baciu, de pildǎ). Într-o scrisoare cǎtre Arsavir Acterian, îi reproseazǎ acestuia sustinerea teorei (preluate de la Nae Ionescu) cǎ „ar apartine literaturii române doar cei care se considerǎ «români», trǎind în ceastǎ tarǎ si scriind româneste”. Iatǎ replica sa: „Fără falsă modestie, să vorbesc nitel si despre mine. Am fost si continuu de a fi rodul unei cresteri si educatii românesti. Am dovedit, cred, de-a lungul unei exietente, cât de mult sunt încadrat, trup si suflet, României”. Într-adevǎr, autorul a fǎcut nenumǎrate gesturi de atasament fatǎ de prima lui patrie. În Australia, a tinut conferinte despre cultura românǎ si a publicat articole despre unui autori români (cum ar fi Emil Cioran). Când Ionel Jianu îi cere informatii în legǎturǎ cu artistii români din exil, respectiv din Australia, îi furnizeazǎ informatii despre patru persoane: pictorii Aida Tomescu si Victor Sellu, respectiv sculptorii Geroge Turcu si Dan Lache, toti inclusi în cartea lui Jianu, Les artistes roumains en Occident (1986).
Interesantǎ, în acest sens, este si atitudinea lui Boz fatǎ de filmul lui Lucian Pintilie, Le Chęne, de care este efectiv indignat: „ambii am fost socati de brutalitatea subiectului si de un dialog de o nespusă vulgaritate.”, îi scrie lui Arsavir Acterian, la 26 noiembrie 1992. Si continuǎ : „Ceea ce e de necrezut este că filmul a fost făcut cu banii Ministerului Românesc al Culturii. Recent, fostele colonii africane au prezentat filme pline de demnitate. Filmul lui Pintilie ar fi putut fi semnat de cel mai crunt dusman al României, asa de deformat e felul cum e prezentată tara: ca un fel de stat barbar, brutal, violent.”, iar în scrisoarea urmǎtoare, din 4 martie 1993, revine asupra subiectului: „Cum am scris recent lui Barbu [Brezianu], singura nedumerire este că Pintilie n-a fost decorat de guvernul maghiar. Într-adevăr, nici cel mai crâncen dusman al tării n-ar fi fost în stare să realizeze această lucrare atât de defavorabilă României.” (ambele scrisori au fost publicate în România literarǎ, nr. 39, 2003). Cred cǎ aceste dovezi sunt suficiente pentru a dovedi atasamentul scriitorului fatǎ de limba si cultura în care s-a format ca intelectual.
5. Concluzii.
Cǎrtile lui Lucian Boz, apǎrute în perioada interbelicǎ, au fost, de regulǎ, elogios comentate de G. Cǎlinescu, Eugen Ionescu, E. Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. În anii regimului comunist, au scris despre el, în presa din România, N. Steinhardt, Constantin Crisan, Constantin Darie. Dupǎ Revolutie, s-a bucurat de atentia unor critici precum Mircea Popa, Florin Manolescu, Valentin Chifor, Nicolae Mecu, Nicolae Florescu, Nicolae Tone, Cornelia Stefǎnescu, Andrei si Barbu Brezianu, Constantin Crisan, Horia Ion Groza si altii. Este inclus în dictionarele noastre literare postdecembriste. Faptul cel mai important este cǎ Nicolae Tone a început editarea operei sale (a apǎrut deja primul volum de Scrieri, Editura Vinea, Bucuresti, 1998). „Într-o generatie strǎlucitǎ – scria Mircea Zaciu –, putinǎtatea operei nu înseamnǎ loc mǎrginas, periferic”, iar scrisul lui Lucian Boz ar putea fi considerat ca fiind „din aceeasi materie densǎ si purǎ, meteorit dintr-o aceeasi constelatie”.
Voi propune o tezǎ de doctorat despre activitatea literarǎ si publicisticǎ a lui Lucian Boz, contribuind si pe aceastǎ cale la integrarea completǎ a scriitorului în universul culturii române.
Prof. Univ. Dr. Ilie RAD
(Articol preluat din România literarǎ, an XLI, nr. 34, 28 august 2009, p. 18-19)
(Articol preluat din România literarǎ, an XLI, nr. 34, 28 august 2009, p. 18-19)
|
Ilie Rad 11/3/2009 |
Contact: |
|
|
