Fragmente de eternitate
poeme necitite nevăzute
Dumnezeu aruncă în urma Lui poeme pe care arhanghelii nu le mai citesc ca altădată
în Codrii Cosminului pe fagi pe stejari Stefan cel Mare scrie poeme pentru ostasii primăverii
din visele copiilor sar poeme colorate ca un curcubeu si învată pe oricine a cânta melodii întârziate
citesc si eu poeme în ochii orbilor în vocea mutilor – rugăciuni filozofice ce devin monumente pentru neclipe
pe de o parte de infern pe de altă parte de paradis si poemele sângerează si cad peste noi necitite nevăzute
vin fiinte romboide
vin statui interastrale cu cincizeci de ochi în mâini să fure dese ierburi si coajă de plopi de pini
vin fiinte romboide să fure pace din prag si rugăciuni milenare si suflete din meleag
si vin fantome cosmice ce nu au avut limbă să fure istorii din drum si doina noastră sfântă
vin statui interastrale să fure destinele din mortii copii de soare ce rup frontierele
fragmente de eternitate
rup un fragment de eternitate din nuc din iarbă din drumuri si îmi vopsesc nucleele si crucea albă ce creste în mine cu acest fragment de eternitate vopsesc verbele acestui poem
rup un fragment de eternitate din stele din lună din soare si îmi umplu buzunarele uscate si însetate apoi mai rup un fragment de eternitate din Miorita si o întind pe răni
am fragmente de eternitate pentru celule pentru răni pentru ieri pentru mâine rup un fragment de eternitate
iarăsi si iarăsi rup din ea rup bucăti cum rupe lupul hămesit dintr-o fragedă pradă
numai poemul
numai poemul vopseste cu acuarele această clipă căzută din corbi si ciocârlii
numi poemul strânge din străzi grăunti de aur pentru cuvânt
numai poemul stie ce nu stim noi si ce nu am stiut noi muritorii
copilul cu mâinile de aur
cineva ascuns în porii mei îmi striveste fiinta simt în mine cum un copil rupe cu mâini de aur acele ceasului inflexibil montat acolo de Dumnezeu
acest copil nu moare niciodată acest copil surâde neîncetat în tristetea lui biată ca o corabie căutându-si prin africi mesterul reprofilat în vânător de sclavi
acest copil moare cu moarte de căprioară chiar în poiana mărului cu antiteza tramvaiului zuruind în buzunar si cu metafora lunii în sânge
cineva ascuns în porii mei îmi striveste fiinta si numai copilul etern reuseste să-mi prindă în cuie imaginea din icoană
epoca măstilor
cu epoca măstilor în urechi păsim spre culmile de fier uscat în statii – măstile ca la privechi cu mâna îsi plâng trupul blestemat
o mască vinde artere de joi alta îsi scoate ochi din buzunar o mască cumpără bucăti de ploi alta taie frunze (de gând) bizar
pe stradă măstile duc câte-un nimb pe degete cu fluturi încă vii iar umbrele în umbra lor murind caută pietrele (de cuib) pustii
cu epoca măstilor în urechi sorbim lumina zilei de priveghi
între ieri si mâine
la periferia raiului de ieri sub umbra paradisului de mâine – inima numără fluturi stingheri aripa admiră crezul de câine
după altă soartă în rând nu mă pun si nu vreau să modific nici o clipă ieri mi-am pierdut celulele pe drum azi am rămas doar cu o aripă
la periferia raiului de ieri sub umbra paradisului de mâine – un trup de-al meu se-avântă către cer iar un alt trup de-al meu în lut rămâne
anotimp
e anotimpul neiubirii, nevoci prea moarte în porii mei îmbibă crez durere noapte în pielea mea poetii de ieri scriu albe poeme iar gândul umilit fură visuri din extreme
la revedere toamnă cu mâini ruginite! de ce aprinzi un trup de gheată fierbinte? triunghi pe pânză îmi pare că am devenit si mit e anotimpul si eu sunt anotimp
cu chei de ploaie
în iarba de septembrie caută chei de ploaie caldă – chei căzute din fluturi din pori de gutuie
deschide toate usile cu aceste chei si citeste pe frunze de praf cosmic poeme citeste poemul meu de pe urma ta
cu chei de ploaie descuie măstile epocii si sufletele de mucegai si inimile de granit
cu chei de ploaie încuie dragostea într-un ochi de stea si umbra într-un fir de lună si trupul în aripi de păsări
în iarba de septembrie cheile de ploaie încuie lume într-un mit
antepun prepozitii
când nu mai am putere să educ rugina pun prepozitii sunstantivelor comune:
neperete nestradă nelume nevis negând nemarmură nedragoste necântec nedrum
apoi îmi atârn câteva negatii de gât: nu sunt neexistentă netimp nedurere
mâna din perete
există în perete de clădiri o mână verde si ruginită
această mână expune tristetea si durerea în poeme necitite
această mână fură bucăti de umbră si sunete din tălpi
această mână demolează vise si rupe clavise în aripi
există în perete o mână cu sapte degete cu sapte ochi
tristete cât o frunză ruginită
toamna îmbracă crizanteme si colb ud simt o tristete cât o frunză ruginită – tristete ce iese din perti din paravane dar cine să mai vândă o lacrimă?
lacrimile de mult uscate si zgribulite se plimbă prin comete cât o frunză ruginită
străzile mănâncă fire de soare si culorile ochilor din drum cât o frunză ruginită dar cine să vândă un zâmbet sau un cuvânt cât o tristete de frunză ruginită?
zâmbetele de mult au fost vândute pietrelor de către corifeii măstilor de anotimp
rugăciune egoistă
Doamne cred în tine cum cred mortii în înviere cum cred copii în povestile mamei
esti cer esti pământ esti aer esti păcat esti si trupul meu pe care îl port de la o statie la alta
nu-mi usca iarba din piele nu risipi piscurile pe care păsesc spre epoca nedescifrată
dă-mi putere să beau din albastrul înăltimii si dă-mi inimă de câine sau fă-mă cârtită să caut fericirea cu ochii închisi iar găsind-o să spun: ce alb e sângele meu
iartă-mă Doamne că scriu această rugăciune egoistă si flămândă ca un animal sălbatic
au murit toti îngerii
au murit toti îngerii secolului XXI de aceea Eminescu Blaga si Labis îsi sterg fruntea ostenită de gânduri cu poemul acesta iar eu mesteresc sicrie albastre
au murit toti îngerii orasului din umbra lor milenară nu a mai rămas nici o picătură nu a mai rămas nici praf din rugăciunea lor divină
Amur cu trupul în bucăti pune nenumărate răni pe ace căutând în psalmii mei în rugăciunea mea în porii mei îngeri adevărati
au murit toti îngerii si eu nu mai termin de geluit sicriele albastre grăbit de virusii rosii ai neantului
oras aproape mort
corbii au pene artificiale i-m văzut ciugulind imagini de străzi apostolii strâng celule de corpuri transparente
Dumnezeu sterge rugăciuni scrise pe pereti meteoriti paralizati cad în cap si dispar
copii de un an răsfoiesc Noul Testament iar eu scriu acest poem pentru moarte si nemoarte
paradis destrămat
în acest timp fizic si foarte concret cineva cumpără vieti altcineva vinde morti si cine stie cine mai iubeste cu sfintenie?
în umbră durerea nu frige în lumină bucuria nu înnobilează
de aceea nu stiu dacă cineva se multumeste cu această lume
e un secol paradiziac si infernal în care toată lumea stă în statii de masină si oferă drame si povesti îngerul de sub ruine
un înger cu jumătate de chip cântă la acordeon un lied sau un vals apoi îsi pune pe umeri propria piele ca pe o haină nouă si pleacă la biserică unde abia mai pâlpâie o candelă veche rămasă de prin secolul XL dar la jumătatea rugăciunii angelice biserica se prăbuseste obosită peste înger lăsându-l doar cu o jumătate de chip în lumina candelei ca pe un ultim dram de untdelemn
zadarnică încercare
încerc să înviu îngerii morti umiliti ce s-au stins la portile veacului
în coastele îngerilor nevăzuti microbi pătrati zidesc punti către alte lumi
încerc să înviu îngeri morti nevăzuti umiliti dar câinii latră: zaradnică încercare si numai penita crede în Nimeni
noaptea care soarbe sânge
noaptea soarbe ultima picătură de sânge din trupul meu iar tăcerea îmi bagă în ochi umbre de sfinti
pentru că nu pot dormi mi-as face câteva sicrie (unul galben unul rosu unul albastru) din gorun sau tei din stejar sau brad si as asterne iarbă pe scândurile reci
inima îmi bate ca un ceas fără ace iar noaptea îmi soarbe si suflarea si privirea
pe peretii pe care ar trebui să scriu măcar două cuvinte clonii mei au desenat felinare si zori
în cafeaua rece
beau o cafea rece si văd în cească măstile secolului XXI ducând soarele la apusul necunoscut săpând morminte pe frunti sfinte privesc în cească cum demoni invizibili desenează cu ace reci triunghiuri pe biserici mute si oarbe
în cafeaua mea si niste meduze scriu versuri albe amintindu-mi că beau numai ceai negru doar ceai negru si cald
umbră mitică ruginită
nu îmi mai cunosc umbra mitică si în timp ce caut limite mute măsor dimensiuni dionisiace pe o scenă dragostea si durerea aprind stelele cerului
nu-mi mai recunosc umbra care fuge ruginită înaintea mea sau după mine când scriu obosit pe paravane la revedere la revedere primăvară!
la Cetatea înaltă
încă mai curge râul între edem si infern pe făpturile noastre prefăcute în păsări la Cetatea înaltă si noi conturati cu frunză si iarbă scriem poeme pe morminte
interval
între cer si pământ faptă si gând e un interval
între rău si bine ieri si mâine e un interval
între lut si piatră viu si moartă e un interval
între ură si iubire eu si tine e un interval
eglogă
bâr bâr bâr miorita paste iarbă în poemul meu
laie laie laie pe străzile timpului curge balada din tine frunză verde un cioban o miorită păzesc focurile seculare
bât bâr bâr miorită de ce nu bei apa aceasta amară?
cersetor
ce să mai cersesc de la poem când existenta si neantul îl scriu în paralel când versurile păsesc prin triunghiul arterelor si întreaga suflare adună în sine silabe sclavagiste când pixul scrie fără niciun efort acest mit al sângelui meu?
Din ciclul „Sonetele trupului”
se scurg poemele
se scurg poemele nescrise oarbe si mute infiltrate sub umbrele de pietre rosii în sculpturi de timp si de moarte
se scurg poeme din fiintă prin degete prin păr prin gene pe monologurile albe în care doar un câine geme
eu le hrănesc cu ochi si piele si-mi curge sufletul sub piatră lângă poeme nevăzute сare cer timp fizic si soartă
se scurg poemele nescrise din zgură comete nevise
as fi fost de ce si el si El m-au blestemat să zidesc pereti de cuvinte as fi însământat doar busuioc pe drumuri de fier pe morminte
în lume as fi fost semănător când floarea ar creste ca în mit dar eu zidesc pereti de cuvinte pentru surd pentri orb pentru mut as fi plantat si-n mine busuioc să zboare mortile în sine fervent as fi udat frunzele verzi gonind malefic manechine
curat as fi fost si verde pe mâini n-as ascunde în pălmi răstigniri
cresc păduri în trupul meu
de un deceniu orb cresc păduri în trupul meu ca o statuie si iederile si copacii suri prin verde la cetăti mă suie
pădurea într-un crez m-a legănat cu păsări ce îmi cântau soarta cu coajă de stejat de plop de fag dar astăzi pădurea e alta
mă leagănă dar într-un mitic dor desi mai cresc păduri în al meu trup mă urcă la cetăti dar prin izvor si-mi macină pasul de colb si lut
nu înteleg pădurea astrală: de ce m-a legănat numai un timp!
* * * de mă legăna secole în rând pe coajă frunză pe crengi de argint cine ar fi strâns degete din vânt si o dată-n veac ar fi iubit sfânt?
de mă legăna secole în rând cine-ar fi păsit piatra bucurând cine-ar fi trăit din zile zidind cetăti de timp si cetăti de netimp
secole în rând de mă legăna cine-ar fi ascuns docil lacrima? cine-ar fi dorit verde pădurea?
cine ar urî drumurile seci? cine-ar astepta dimineati pribegi? si ar pretui prezenturi prea reci?
astept de mii de ani
astept de patru mii de ani în rând o statuie masca să îmi scoată să o calce-n picioare bocind să îmi dea una concordată
astept de patru mii de ani în rând o mască mult-mult mai subtire croită din frunză iarbă si lut stropită cu rouă de zile
astept de patru mii de ani în rând o mască cu un rol mai pregnant care ar umbla numai cântând
astept de patru mii de ani în rând o mască cu un crez mai înalt în lacrimă mai înalt în gând
e prea târziu
e prea târziu masca să îmi scot si să o schimb e prea târziu as vinde-o dar să o vând nu pot as rupe-o-n patru sângeriu
apoi as întinde-o pe drumuri as îneca-o în fântâni – masca care a iubit fumuri si a îmbătrânit bătrâni
însă ea stie să iubească si mai plânge impozantă are si dreptul să gresească – iritabil câteodată
e prea târziu masca să îmi scot as scoate-o dar să o scot nu pot
Nota Observator Grigore Gherman s-a nascut la 23 iunie 1987, in satul Pasat, raionul Herta, reg. Cernauti. A urmat Scoala medie de cultura generala din Buda Mare si Scoala de muzica pentru copii si adolescenti din Mogosesti. Este detinatorul Trafeului Festivalului Concurs de muzica populara "Din cantecele neamului". Membru al Cenaclului literar "Mircea Streinul". In 2008 initiaza Cenaclulu literar "Grigore Bostan". Scrie articole si poezii. A scris despre Procesul comunismului in Nordul Bucovinei. Printre interviuri se numara interviul cu Irina Loghin, Maria Ciobanu, Maria Iliut, Sofia Vicovenca. Este detinatorul Premiului "Octavian Goga" pentru poezie (2009) si Premiului revistei UNIUNII SCRIITORILOR DIN CERNAUTI "Septentrion literar". Pentru piesa Cernauti (versuri Silvia Caba - Ghivireac si muzica Grigore Gherman) a obtinul Medalia jubiliara Alexandru cel Bun. A publicat versuri in Gazeta de Herta, Concordia, Libertatea Cuvantului, Zorile Bucovinei, Septentrion literar, New formatu, Universutetsikii visnuk(Ucraina), Clipa, Biblio Polis(R. Moldova), Tara Fagilor, Romania literara, POEZIA, Curierul "Ginrta latina" s.a. Este autorul volumului de versuri "Epoca nedescifrata". Actualmente este student in anul 5 la Facultatea de Litere din Cernauti, Catedra de Filologie Romana si Clasica. Este cel mai bun(eminent) student roman din Universitate.
Informatiile despre Grigore Gherman ne-au fost transmise de Vasile Soimaru din Chisinau
|
Grigore Gherman 10/24/2009 |
Contact: |
|
|