Misionarismul itinerant ( II )
Dumnezeu când dă o misiune cuiva, îi acordă si mijloacele necesare pentru a o îndeplini. Asa s-a întâmplat si cu misionarii Cuvântului evanghelic care, desi înarmati doar cu Sfânta Evanghelie, cu forta Cuvântului divin, ca Francisc si Anton, cu mâinile si picioarele goale, cu nimic al lor în afară de toiag, au purces neînfricati pe tărâmuri îndepărtate, la oameni necunoscuti pentru a-L vesti pe Acela care-si dăduse viata pentru dânsii.
Sfântul Maximilian, înarmat la rândul său doar cu Medalia Miraculoasă, cu Rozariul si cu o iubire nespusă pentru Neprihănita Fecioară – ca un adevărat Cavaler al Neprihănitei, asa cum a fost numit, pleacă în Japonia unde fondează o Casă a Mariei, tipărind un ziar care, chiar asa se numea: Cavalerul Imaculatei, ziar pe care-l tipăreste în limba japoneză.
Predicarea misionară a marelui Apostol Pavel, misionarul prin excelentă, a avut drept consecintă cresterea primelor comunităti crestine. Autoritatea si forta pătrunzătoare a gândirii pauline, atestată în Scrisori (Epistole), au făcut din ele obiectul unei aprofundări continue. Ele au avut o influentă remarcabilă stârnind după caz, sau potrivit epocii respective, adeziune sau refuz ostil. În primele secole s-a recurs frecvent la Scrisorile Sfântului Apostol Pavel pentru a respinge miscările de erezie, pentru a sustine si întări doctrina traditională.
În ciuda faptului că Isus Cristos trăise în acele timpuri, situatia în primul secol al crestinismului era foarte tulbure. Primii crestini trăiau experiente noi dar nu erau în stare să le exprime. Lipseau conceptele, cuvintele. Sfântul Apostol Pavel a elaborat noi categorii de concepte ideologice pentru a exprima noutatea crestină.
Ceea ce se poate spune este că în acele timpuri s-a creat o adevărată comuniune între misionari si comunitătile respective. Tonul acestor relatii deosebite este dat de refrenul continuu: „noi-voi”, de repetarea termenului „fratii”. Toate acestea indică o relatie vitală care s-a stabilit între întemeietorii comunitătii crestine si membrii săi: se naste o înfrătire care implică toată fiinta. Pavel le adresează prin viu grai si prin scrisori îndemnuri, încurajări, admonestări, instructiuni. Apostolul nu expune simplu, într-o manieră rece, principii morale, precepte, dar ar vrea să convingă, să vorbească inimii si să solicite vointa. Credinta în Domnul este conditia necesară pentru a merge înaintea Domnului care vine.
În pământul Italiei infestat de ereziile catare, albigenze si valdenze, Anton este nevoit să recurgă si el la măsuri extreme: văzând că nu este ascultat de populatiile locale, el predică pestilor în localitatea Rimini, scenă relatată în I fioretti – Floricelele – Sfântului Francisc, traducând în liniile miraculosului comuniunea fratelui Anton cu natura si refuzul pe care ereticii îl opuneau cuvântului său.
Urmând exemplul Sfântului Pavel, apostolul itinerant al primului veac de crestinism, douăsprezece secole mai târziu, Francisc, inspirându-se din Evanghelie si din Apostoli, a reinventat stilul de predicare itinerantă, din oras în oras, în popor, din casă în casă, universală, adresată tuturor, credinciosi si „infideli”, buni si răi, catolici si eretici. El va vorbi în limba fiecăruia, fie umbrian, fie provensal sau german de jos, va predica celui de la tară în graiul tărănesc, iar citadinului, în graiul orăsenesc.
Predica sa anuntă adevărurile de crezut si virtutile de predicat, prin discursuri scurte si cuvinte simple si clare.
Totusi, cu timpul, pe măsură ce fratii au avut de înfruntat ereziile si schismele, în diferitele regiuni ale Italiei si Europei, s-a simtit nevoia de a se forma predicatori competenti si capabili de a conduce dezbaterile, de a explica sofismele si de a extrage din Scriptură argumente susceptibile de a emotiona si de a convinge.
Si într-un asemenea context, Anton a fost chemat să lucreze: „I s-a încredintat misiunea de predicator, relatează Assidua; sustinut de autoritatea care l-a trimis în misiune, el îsi pune tot zelul îndeplinirii datoriilor sale de predicator, pe punctul de a merita numele de „Evanghelist” datorită muncii intense pe care o desfăsoară”.
Aceasta este, ceea ce s-a numit „Revelatia de la Forli”, când la 24 septembrie 1222, a patra zi de toamnă si ziua ordinatiunii sacerdotale, fratii provinciei Romagna erau adunati, iar cu acestia se aflau si fratii Ordinului Sfântului Dominic. Invitat să vorbească de către superiorul său, el se supuse ordinului superiorului si vointei celor prezenti care cereau în mod stăruitor cu strigăte înalte si începu să vorbească.
„Mai întâi au fost cuvinte simple, relatează Valentin Strappazzon în cartea sa despre Sfântul Anton – apoi argumente bine înlăntuite, clare, convingătoare, extrase din Scriptură, din Părintii Bisericii, din stiintele naturale, din filozofi. Un discurs concis în regulile artei, adaptat atât de bine celor simpli cât si celor mai savanti, asa cum a voit Francisc. (si aici este scoasă în evidentă smerenia acestui frate care, desi frecventase scolile cele mai înalte ale acelei vremi si fusese hirotonit preot, îsi ascunsese cu grijă stiinta).
Fratii nu-si reveneau. „Ei îl stiau capabil de a spăla vasele, - spune Assidua -, dar nu de a expune tainele Sfintei Scripturi!” Ei îl ascultară atunci atent, uimiti mai întâi, apoi admirativ si, în sfârsit, convinsi de a avea printre dânsii un frate învătat, capabil să răspundă la problemele pastorale urgente care se puneau în regiune. Fericiti si mândri, ei îl felicitară din inimă pe fratele care stia atât de bine să unească stiinta cu modestia.” (Valentin Strappazzon, Assidua).
Desigur, Sfântul Anton nu si l-a luat ca model pe Sfântul Apostol Pavel în mod constient. El avea deja un etalon mult mai apropiat de sfintenie, al sărăciei, al ascultării, al martiriului, al umilintei, pe Sfântul Francisc si pe fratii lui trimisi în misiune la popoarele păgâne.
Această întâlnire va avea un rol covârsitor asupra vietii ulterioare a Sfântului Anton, asa cum reiese din cărtile de hagiografie.
Să urmărim din lucrarea „Scurtă relatare asupra vietii Sfântului Anton de Padova” a lui Valentin Strappazzon, contextul în care s-a petrecut întâlnirea providentială dintre Fernand si fratii franciscani misionari.
„În 1220, Fernand are vârsta de 25 de ani si după câtva timp, un nou suflu străbate Biserica lui Dumnezeu, în Italia, în Franta si în restul Europei cuprinzând si Portugalia. În 1205, Convertirea Sfântului Francisc de Assisi a atras după sine si pe alti cetăteni ai orasului său, oameni din popor, negustori, oameni de litere, preoti si toti s-au dedicat misiunii de a vesti pretutindeni vestea cea bună ca si apostolii, fără a poseda nici o proprietate, trăind din pomeni, împărtind totul în fraternitate, simplitate si bucurie. Francisc le dăduse o primă regulă foarte scurtă în 1209; apoi o a doua, mai elaborată, în 1221 si în fine, în 1223, regula definitivă rămasă în posteritate. (…)
Primii frati au sosit în Portugalia în 1217 dar, datorită traiului sărăcăcios si exprimării greoaie în limba tării, au fost prost primiti. Primul grup adevărat s-a instalat definitiv în 1219, sub conducerea lui Ioan Parenti, un jurist format la universitatea din Bologna si viitor superior al ordinului.
Sase din acesti frati au venit la Coimbra, pentru a asigura protectia regelui în fata împărtirii, pe regiuni, a Spaniei încă ocupată de musulmani si, de acolo în Maroc. Cum ei n-au încă o locuintă., au fost primiti în mănăstirea Santa Croce, unde Fernand Martin îndeplinea, printre altele, oficiul de portar.
Întâlnirea cu acesti frati a fost pentru el un veritabil soc. Hainele lor sărăcăcioase, maniera de a se prezenta, fără pretentie, libertatea, eliberarea de toate legăturile materiale – ei trăiau exclusiv din pomeni – contrastau puternic cu bogătia mănăstirii unde trăia acesta. (…)
Dar socul definitiv s-a produs atunci când trupurile acestor frati sunt readuse, după câteva luni, din Maroc unde ei au fost supusi martiriului.
Trimiterea în misiune printre musulmani era cuprinsă într-un program de viată dictat de Francisc de Assisi. Se putea, gândea el, să fie revelată credinta în Isus Cristos, prin alte mijloace decât prin arme. Fratii, ei trebuiau să dea mărturie, fie să mărturisească simplu, prin comportamentul lor că erau crestini, fie, dacă asa era vointa lui Dumnezeu, să anunte public Cuvântul lui Dumnezeu.” ( cf. Primei Reguli din 1221, cap. 16).
Cei cinci frati plecati în Maroc au ales cea de-a doua metodă si ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Ei dădură mărturie cu viata lor despre Cristos. Era în 16 ianuarie 1220.
Putem cita aici cuvântul Assiduei care schitează în câteva linii schimbarea survenită în inima si în viata lui Fernand. O schimbare datorată, după toti biografii, dorintei de martiriu.
„În timp ce tânărul Don Pedro (fratele regelui Alfons al II-ea – n.n.), aducea din Maroc relicvele sfintilor martiri franciscani, Fernand întelegând minunătiile cu care s-au umplut prin propriile merite, a spus în inima sa:
Iată că ideea ce încoltise în mintea tânărului canonic Fernand, avea prilejul să fie pusă în aplicare foarte curând căci, nu departe de orasul Coimbra, într-un loc numit (este vorba de Sfântul Anton abate – trăitor în pustiu în secolul IV d.Cr. – n.n.), locuiau câtiva frati Minori care, desi nestiutori de carte, învătau prin faptele lor, substanta Sfintelor Scripturi. Acesti frati, fideli Regulei Fraternitătii lor, veneau adeseori să ceară pomană la mănăstirea unde trăia omul lui Dumnezeu, Fernand.
Într-o fi, Fernand, venind de departe, după obiceiul său, pentru a-i saluta, spuse în cursul unei conversatii:
Fratii, plini de bucurie, deciseră chiar de a doua zi să-i dea haina, scurtând timpul pentru a nu risca să fie în primejdie. (…)
În clipa când părăsea mănăstirea, - adaugă textul Assiduei, - unul dintre canonici, plin de melancolie, i-a spus:
Si Fernand, întorcându-se îi răspunse:
(Valentin Strappazzon, op.cit).
Si, într-adevăr, de opt veacuri aducem laudă Domnului care străluceste în sfintii săi si în chip deosebit în Sfântul Anton de Padova, Oglinda Portugaliei, podoaba Ordinului franciscan, exemplu strălucit de urmare si imitare a modelului suprem, Isus Cristos.
Sfântul Anton este ceea ce se numeste martirul dorintei pentru că, în pofida faptului că nu si-a vărsat sângele pentru Cristos în tările păgâne, a dat dovadă de un act de caritate perfectă, acela de a se expune pentru Cristos până la jertfa supremă si a se bucura în lupta mortii, împlinind în dorintă idealul Sfântului Francisc de a-si da viata pentru Răstignit.
Motivatia profundă a plecării sale în misiune trebuie căutată în iubirea pe care o purta lui Cristos si oamenilor. Această iubire l-a împins să vestească Evanghelia musulmanilor, în maniera lui Francisc, dând mărturie dacă era necesar, cu riscul propriei vieti.
Obligat să aleagă între fidelitate fată de misiune si moarte, el desigur va opta pentru aceasta din urmă, într-un act suprem de iubire:
„O, iubire a lui Cristos, va scrie el cu privire la martiriul Sfintilor Petru si Pavel, care faci dulci toate lucrurile amare! Suferinta Apostolilor a fost oribilă si amară, dar iubirea pentru Cristos le-a dat bucurie si dulceată.”
În zilele noastre, se poate găsi un exemplu în chiar acelasi spirit, în sacrificiul Sfântului Maximilian Kolbe, si el, de asemenea franciscan. Internat într-un lagăr de concentrare nazist, el nu se gândea să moară martir, dar pus în fata unei alegeri între viata sa si salvarea unui tovarăs de captivitate, el nu a ezitat să-i ia locul în buncărul mortii la data de 14 august 1941.
Numele acestui om salvat prin jertfa Sfântului Maximilian este Francisc Gajowniczek si trăieste astăzi împreună cu familia sa. În anii din urmă, a vizitat împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, de luminoasă amintire, buncărul mortii unde si-a dat martiriul Sfântul Maximilian Kolbe si unde, ar fi trebuit să fie dânsul. Acestea sunt fapte de caritate, jertfe supreme, care nu se uită.
Faptul că Anton nu-si poate îndeplini misiunea din pricina unei febre grave si tenace care îl tine prizonier toată iarna anului 1220-1221, urmare a unei malarii pe care o va purta pe tot parcursul vietii, obligându-l să se întoarcă în tara natală, nu mai are însemnătate, pentru că planul lui Dumnezeu se va împlini oricum. Si martiriul sângelui va fi înlocuit cu martiriul dorintei.
Cu toate că n-a predicat Evanghelia la sarazini si si-a dedicat restul vietii predicării în fata ereticilor, fiind numit de hagiografi „ciocanul ereticilor”, convertindu-i adeseori la adevărata cale a lui Isus Cristos, nu este mai putin important, căci ereticii sunt împietriti la inimă si mai fanatici decât cei care nu l-au cunoscut niciodată pe Isus Cristos. Ei se încăpătânează în greseala lor orbiti de false aparente si nu vor nicicum să cunoască adevărul unic. Din această pricină războiul împotriva lor, desi ia alte forme, mai subtile, nesângeroase, dar la fel de dureroase, este tot asa de greu, ori poate mai greu pentru că aici nu este vorba de pierderi de vieti omenesti, ci de pierderea sufletelor, ceea ce este cu mult mai grav.
Un război ale cărui arme, folosite de Anton au fost: inteligenta, cunoasterea perfectă a Sfintei Scripturi, o memorie exceptională, intuitia, curajul, eruditia si o mare întelegere a oamenilor de tot felul, în profunzimea sufletului lor, pentru că, numai întelegându-i, putea să-i iubească si să se dăruiască lor în acest apostolat subtil, pios si inteligent, desi nu fără capcane si riscuri. El nu ezita să dea exemplul propriei sale vieti atunci când era cazul, trăind acele virtuti: umilintă, sărăcie, ascultare, caritate, atât de scumpe spiritului franciscan, în asa fel încât, cunoscându-l, nu puteai să nu doresti să-i urmezi pilda.
Însusindu-si perfect crezul franciscan; „Eu vreau să-L cunosc, să-L regăsesc si să-L îmbrătisez numai pe Isus crucificat”, Anton nu face caz de studiile sale anterioare, nici de cultura sa, nici de ministerul ecleziastic pe care deja îl exersase si conform ascultării, îndeplineste toate muncile care i se cer, vrând să fie întru-totul asemănător fratilor săi, astfel asimilând si aprofundând spiritul si forma de viată a Fratilor Minori.
După Revelatia de la Forli, când fratele Anton, cu voia lui Dumnezeu, dezvăluie întreaga măsură a stiintei sale în ale Scripturii, pentru el începe o nouă etapă si anume aceea de predicator itinerant, în toate regiunile Romagnei, împotriva valdenzilor, catarilor si albigenzilor, ale căror miscări reprezentau un real pericol pentru unitatea si credinta celor fideli, din cauza diviziunilor care se produceau si a erorilor teologice si morale pe care le sustineau si spre care se îndreptau crestinii nemultumiti de clerul lor si de propria lor Biserică. Mai târziu va face acest lucru si în sudul Frantei.
Prin urmare, în toate timpurile s-au ridicat oameni, pătrunsi de adevărurile evanghelice care au simtit o chemare puternică de a împărtăsi semenilor lor ceea ce stiau prin învătătură si revelatie.
Însusi Pavel se prezintă drept „slujitorul lui Isus Cristos, apostol prin vocatie, ales mai dinainte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu”. (Rom, 1,1).
Constienti de însărcinarea divină de a duce mesajul crestin întregii lumi, acesti oameni alesi, răspund ca si Isaia profetul: „Iată-mă, Doamne, trimite-mă pe mine!”
Rolul lor în istoria crestinismului este cu atât mai important cu cât apar în momente de criză, vindecă rănile Bisericii, întemeiază comunităti, scoli, congregatii, ordine, lasă discipoli să-i învete pe urmasi adevărurile despre Isus, despre Dumnezeul în Trei Persoane, acest ocean nesfârsit pe care nu-l putem cuprinde, dar pe care încercăm să ni-L apropiem prin intermediul acestor sfinti si oameni alesi.
Exemplul lor cu fapta si cu viata însăsi este foarte edificator pentru noi, cei de azi, confruntati cu acest cuvânt: martir.
Desi nu vom fi probabil chemati să ne vărsăm sângele pentru Isus Cristos, vom putea totusi să-L mărturisim cu putere, constantă si curaj, fapt ce a fost pentru Sfântul Anton si poate si pentru noi, O ALTĂ MANIERĂ DE A FI MARTIR.
Să facem liniste în noi pentru a putea auzi, asa cum a auzit Francisc în sine, Vocea lui Dumnezeu, pentru a putea spune, asa cum a spus si el: „Iată ce caut eu; este ceea ce inima mea cere!”
Adică să-L slujim pe Stăpân si nu pe servitorul Său, pentru că Unul singur este Stăpân si Domn, Unul singur veghează de sus asupra tuturor creaturilor. Numai Acela poate pretinde să I se facă servicii. Ceea ce sfintii au si făcut în mod magistral, dându-ne pildă cu fapta, Cuvântul si, de cele mai multe ori cu viata lor pentru Acela care a murit pentru toti.
Începând din clipa când a constientizat că trebuie să-L urmeze pe Stăpân si nu pe slugă, Francisc si-a văzut înaintea ochilor întreaga viată, rezumată într-o clipă unică, o formă de viată care-l fascina pe el însusi, asa cum îi va fascina pe urmasii lui de mai târziu. Si această formă de viată era: Evanghelia.
Pe viitor, aceasta va fi pâinea sa, actiunea sa si adevărul său cotidian. Viata sa si-a găsit sensul, vorba, limbajul, stilul de exprimare. Ceea ce se întâmplă începând din această clipă, exprimă, concretizează, realizează această vointă invincibilă a lui Francisc, de a face viata sa o Evanghelie a faptelor. (s.n.). Cu putin înainte de moartea sa, el va zice: „Fratilor, să începem, căci până acum n-am făcut decât foarte putin”. (Anton Rotzetter, Francisc de Assisi: Viata – Programul de viată – Experiente”, Colectia Revistei „Arca”, 1994, p.27).
De asemenea, Sfântul Anton, „îsi cultiva spiritul prin studii intense si îsi exersa spiritul de meditatie. Zi si noapte, asa cum putea, nu întrerupea lectura Cuvântului lui Dumnezeu. Citind textele biblice el extrăgea sensul spiritual si întărea credinta sa prin comparatii alegorice; raportând la sine însusi cuvintele Scripturii (s.n.) îsi nutrea elanurile afective printr-o viată plină de virtute…
Aprofundând cu mare curiozitate sensul ascuns al cuvintelor divine, spune Assidua, el se servea de Sfânta Scriptură pentru a-si înarma inteligenta contra atacurilor erorii…si tot ceea ce citea, încredinta unei memorii atât de tenace încât în putin timp a căpătat o cunostintă a Binelui atât de mare asa cum nimeni niciodată n-ar fi putut spera”. (op.cit.).
În sufletul franciscan din toate generatiile, idealul misionar al acestor sfinti este un element necesar al celei mai curate vieti spirituale, găsindu-si ecoul în inimile tuturor acelora care-L iubesc pe Cristos, Lumina Lumii spre care tindem cu totii în acest început de mileniu, despre care Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită si pioasă amintire, spunea, în 19 noiembrie 1997:
„Nu întunericul va domni în anul 2000, ci noul secol va fi implicat în Iubirea lui Dumnezeu. Va fi ca un timp de Har, a împlinirea unui plan de iubire pentru întreaga omenire si pentru fiecare dintre noi.”
Apoi, însusindu-si cuvintele Sfântului Augustin, Papa a continuat:
„Nu vă fie teamă, nu va fi sfârsitul unei lumi vechi, dar va fi începutul unei lumi noi!”
|
Cezarina Adamescu 10/21/2009 |
Contact: |
|
|
