Sublinieri : Zi de toamnă
Motto : « E vremea , Doamne ! Vara a fost lungă. Aruncă-ti umbra peste cadranele solare Si vânturile pe câmpii le-alungă. » Rilke : « HERBSTTAG » (Zi de Toamnă, trad. Al. Philippide) Tocmai ! E asa o tristete ziua în care soarele se lasă învăluit în umbra chemărilor poetice, asa o obosită tatonare a sperantelor, asa o nerostitt înfrânare, asa o patetică retragere, asa o tristete ! E toamnt, cam asta e, de fapt si chiar dacă încerc patetismul expresiei, n-o să fiu în stare să comunic altceva decât o deghizată acreală, o extenuantă nemultumire din care n-or s iasă decât accentele dezolante ale ireversibilului. Sigur că ireversibil, cel putin deocamdată, întoarcerile în timp sunt doar reverberări memorice, vară cuibărit în unghere nostalgice si atât. Îmi place să văd soarele, dimineata, sentimentul acela, nesigur, dar insistent, al posibilului se instalează constructiv si ziua curge firesc, ori poate nu firesc, dar evitând traumele, traumele acelea extenuante ale nelinistilor , de care nu prea stim cum să scăpam. Scadentele temporale ne oferă, însă, doar ceea ce e firesc si firescul nu intră totdeauna pe aceeasi usă cu noi ; « incremeniti » în vară privim momentul –realul - cu suspiciunea păcălitului si indiferenti firescului dansăm pe ritmurile lăbărtate ale unui lament inutil : nu-l credem ! « De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi Cel singur va fi singur vreme lungă, va sta de veghe, lungi scrisori va scri si prin alei mereu va rătăci, nelinistit, când frunzele s-alungă. » Poetul stie, e toamnă, întoarcem spatele, privim spre noi însine cu insistenta clătinărilor, ne pregătim intrarea în spatiul condensat al solitudinii, normalul deschiderilor se îngustează, nemultumiti, privim spre cerul coborât aproape, zgribuliti ne cuibărim la gura sobei – am vrea ! - si, chiar dacă refuzăm acceptarea, n-avem încotro, privim ploaia, ascultăm vântul si uneori sperăm . Cam « gloomy » toamna asta a mea, nu-i asa ?
As putea recapitula câteva splendori imagistice si toată această văicăreală , văicăreală pentru că e inutilă, as transforma-o într-un generos omagiu de recunostintă ; soarele există încă, coborârea lui spre orizont e numai un truc, o abilă manevră de apropiere, de mângâieri coloristice, de plinul asteptat. « Dă fructelor din urmă porunci să fie pline ; mai dă-le două zile de la sud, îndeamnă-le s-ajungă coapte bine, si toarnă dulce suc în vinul crud. » N-as putea, vezi bine, nici chiar cu ajutorul poetului, toamna mă transpune în lumea pierderilor, asta e, de fapt, explicatia respingerii acestui anotimp bogat, elgegant trenat de explozia cromatică, romantic intuit, nostalgic mângâiat, chemat parcă de sperante, sperante ascunse mie, se pare. A fost o toamnă lungă atunci, asa cumva fără sfârsit, mi-a interzis privirea înainte, m-a cimentat si m-a închis într-un regret fără scăpare, si, ea mi-a spus că tata a murit. Maria Cecilia Nicu, pt. Observatorul
|
Maria Cecilia Nicu 10/17/2009 |
Contact: |
|
|