Interferentze : Străzi, orase, destine
Am crezut dintotdeauna ca adresele si numele strazilor pe care oamenii le locuiesc si pe care le strabat ani de-a rândul sunt în strânsa legatura cu destinul lor. Ideea mi-a venit extinzând observatia, devenita convingere, ca un scriitor trebuie sa aiba neaparat un oras despre ale carui locuri cunoscute sa scrie si cu ale carui valori sa se identifice. Cum ar fi fost Proust fara Paris sau Mircea Eliade fara strada Mântuleasa? Exemplele sunt numeroase.
În paranteza pot spune ca interesante mi s-au parut si cazurile scriitorilor care au schimbat nu numai orasul natal, dar si tzara. Nabucov, de exemplu, s-a identificat perfect cu continentul american, nu însa si Soljenitzîn. Unii scriitori îsi poarta tzara cu ei, cum melcul îsi poarta casa, altii pot fi ei însisi numai în tzara în care s-au nascut. Închid aici paranteza pentru ca acest subiect ar merita un articol întreg...
Pentru ca nu am avut timp sa ma documentez despre legatura dintre adresele si destinul altora, m-am multumit sa trec în revista propriile mele adrese, încercând sa stabilesc legatura dintre numele strazilor sau al cartierelor locuite si destinul meu, în general.
Prima strada, cea din Bucuresti, unde am locuit pâna la plecarea din tzara din 1982, s-a numit « Dr. Burghelea ». Numele strazii era un omagiu adus unui renumit medic. Sa fi fost acesta unul din motivele pentru care, în copilarie si tineretze, am fost mult timp bolnava? Cartierul era plin de strazi care exista si astazi: mergeam la scoala pe strazile « Popa Soare » si « Plantelor », ma plimbam cu bicicleta pe strada « Zefirului », îmi vizitam cea mai buna prietena pe strada « Labirint », m-am casatorit pe strada « Parfumului », si toate aceste nume mi se pareau ca reprezentau destinul meu: acela de a-mi « înflori » mintea, la scoala, cum « plantele » o fac, de a alerga ca « zefirul » pe bicicleta, acela de a-mi cauta cea mai buna prietena în « labirintul » vietii mele de atunci si, însfârsit, de a–mi « parfuma » viatza, casatorindu-ma.
Când am ajuns la Montreal, prima strada pe care am stat s-a numit « Forest Hill » (Dealul Padurii). Strada era în panta si la capatul ei, unde era apartamentul meu, era o padure. Nu conduceam înca masina, mergeam cu un autobuz a carui statie era la poalele dealului. Coborâtul dealului era usor, dar urcatul lui era chinuitor, în special iarna (la Montreal iarna dureaza 6 luni), când vântul si zapada îmi taiau respiratia. Am locuit acolo zece ani. Au fost anii « urcarii » mele, cu pasi mici, nu numai pe dealul pe care era strada, dar si pe muntele care despartzea ceea ce stiam eu, la venirea în Canada, de ceea ce am ajuns sa stiu, prin munca intensa, dupa zece ani.
Apoi m-am mutat pe o alta strada, tot în Montreal, al carei nume era « Côte des Neiges » (Coasta Zapezilor). Nu mai trebuia sa urc nici un deal si între timp îmi luasem permis auto, deci mergeam cu masina la serviciu. La Montreal ninge mereu si, desi sistemul de curatzare a zapezii este foarte eficient, erau ore la care zapada înca nu fusese curatzata si, de obicei, eu nimeream cu masina exact la acele ore. Condusul prin zapada nu era o placere. Dar strada era foarte frumoasa si, cu masina, ajungeam prin ea la strada « Mont Royal » (Muntele Regal) care traversa, în serpentine, orasul. Luam acesta ruta zilnic spre serviciu si mi-aduc aminte ca mama, care m-a vizitat când locuiam acolo, mi-a spus ca e un privilegiu ca cineva sa parcurga zilnic, spre serviciu, un drum atât de frumos. Traversarea muntelui îmi dadea sigurantza, ajunsesem sa « urc si sa cobor » asa cum toti oamenii urcam si coborâm zilnic treptele sperantzelor. Iar numele « Côte des Neiges », în limba franceza, îmi facea bine, ma lafaiam în latinismul limbii mele, aveam librarii multe, eram « chez moi »….
Dupa acest episod « francez » care a durat cincisprezece ani, pasii vietii m-au transferat în partea anglo-saxona a Canadei, lânga Toronto. Cartierul în care locuiesc de peste doisprezece ani se numeste « Applewood » (Lemn de Mar), iar aleea de câtiva km de-alungul pârâului ce curge în paduricea din zona se numeste « Applewood Trial » (Poteca « Lemn de Mar »). Strada mea, « Bloor » (cu putina imaginatie, « Bloor » devine « Bloom », =floare), este între « Dixie » (preferintza mea pentru jazzul dixie-land) si « Tomken » (diminutivul numelui fratelui). Cum sa nu ma simt bine între muzica, natura si numele fratelui? Cât despre locul unde lucrez, situat pe « Steeles » (otzeluri), numele reflecta perfect zona lui industriala. Ca sa ajung la serviciu trec pe strada « Eastgate » (Poarta De Est), nume care se potriveste cu locurile din care ma trag: estul Europei (România) si, mai târziu, estul Canadei (Montreal)…
Nu stiu daca ma voi mai muta sau nu în viitor. Cartierul « Lemnului de Mar » nu-mi displace si, în paduricea acelei « poteci » despre care vorbeam, sunt pasari care îsi cânta, pe limba lor, apartenentza la aceste locuri în care, cu maturite si calm, îmi regasesc si eu, pe zi ce trece si din ce în ce mai mult, destinul.
|
Veronica Pavel Lerner 10/17/2009 |
Contact: |
|
|
