Constantin Brâncusi la Muzeul de Arta Modernă din New York
Vizitarea Muzeului MOMA, dacă esti de-acum la New York, e obligatorie! Stiindu-i imensitatea valorică, dar si cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinsi că, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru. Dar stiam cu exactitate că Brâncusi, fantasticul si imensul Brâncusi, este unul din regii de la Muzeul de Artă Modernă - Moma. Acolo mergem. Coadă imensă. Dar imediat se mai deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume! Trecem prin câteva încăperi, primim îndrumarea paznicilor, deosebit de binevoitori, si ajungem în
SPATIUL BRÂNCUSI !
E liniste. „Masa tăcerii” nu e aici, dar clepsidrele ei lucrează tăcut, constant si tenace. Filmez. Sunt oprit de un tânăr din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, mă atentionează că nu-i voie să filmez. Ii spun ce-i cu mine acolo, mă explic, mă justific si adaug că Brâncusi e o mare iubire. La iubire interlocutorul devine întelegător si-mi permite să iau, mai departe, imagini. Dar, precizează el, numai aici! S-a lamurit ce-i cu mine. Si cu nebunii nu te pui, că tot n-ajungi la rezultat... Cert este că filmez si filmez... Filmez întru-un loc sfânt, solemn si măret. Filmez tăcerea, visul, unda dorului, clipa de dincolo de timp. Apoi mă opresc. Gust, pipâi cu ochii, cu inima materia cântând, păsările brâncusiene, si urc, modul cu modul, Coloana Infinitului. Mi se pare că-s contopit cu o latură dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus, mereu mai sus...
DISCUT PUTIN CU DOMNISOARA POGANY
Cu care mă cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit si la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastră?! Totusi, ce mai faceti?, Cum e pe-aici?... Ma rog, discutăm chestii din astea, conventionale. Dar după putin timp, gândim la ceva mai profund si-ajugem la ideea de înăltare. Spirituală. Transcendentală. Si iată – ne oprim la ideea de zbor, de desprindere, de urcus neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Până unde nu se poate... Că de, oameni suntem! Ce altceva poti să vrei, să simti, când esti parte infinitesimală din vibratia brâcusiană?! Un fragment de Coloană a Infinitului, de culoare închisă, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de mâine, îmi aduce în ecranul imaginatiei coloane de lemn din monumente funerare tărănesti, ori din pridvorul casei unor oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la Gorj. Coloane lucrate atent si bine de mesteri populari, care ciopleau sufletul lemnului si-al omului, din tată-n fiu. Si iar filmez, halucinat, piesă cu piesă, filmez strălucirea bronzului de pe chipul Domnisoarei Pogany, ori a păsării deja în zbor - tot spre înalturi siderale. Filmez linia si catifelata curbură lină, usor perceptibilă, cioplită si slefuită atent si inspirat. Filmez apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna definitivă, la materia devenită spirit, la spiritul devenit bucuria ascensiunii, a perenitătii si a eroismului uitării de sine, implicat fiind în sensul suprem al existentei si satisfacerii subtile a unui ego nemultumit de conditia sa. Coloana Infinitului, creată de Brâncusi, e...
... O IZBÂNDĂ A NEPUTINTEI...
...e materie si poezie, e lacrimă si fortă, e geniu si grandoare, e viată si nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe cerul Luceafărului, nemuritor si rece... Setea de zbor, visul desprinderii de lut, se potriveste însă, atât de bine, si cu dorinta americanului de a face, de a clădi, de a urca, de a se autodepăsi, de a fi deasupra, mai ales deasupra sa. Iată de ce, printre altele, Brâncusi e iubit si aici. Aici, la New York, ca si în ori ce loc unde există inteligentă, spirit si suflet, căci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun, e asisderea. Îmi amintesc că Brâncusi, apărându-l pe Tristan Tzara, prietenul său, i-ar fi replicat cuiva că în artă nu există străini. Intr-adevăr. Nici aici, nici nicăieri. Oriunde, oamenii sunt oameni, dacă sunt oameni! Dacă îsi respectă datele fundamentale, dacă se ridică peste si din nimicnicii. Ori, dorinta de zbor, de a urca până la Dumnezeu, de a fi la înăltime, este sublimă si adevărată, cu atât mai adevărată aici, la etajul 5, sfânt si de-nchinăciune, al muzeului Moma din New York. Mă aflu, deci, acum, în una din cele mai importante catedrale ale lumii. Aici, în Spatiul Brâncusi!, de la Muzeul de Artă Modernă.
Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai zăboveste între Carpati si Dunăre, meditând si la faptul că si în Israel este aceeasi trudă omenească, precum pretutindeni, de supravietuire si de înăltare si de autodepăsire, de negare a limitelor. La Tg. Jiu, Coloana, adevărata Columnă a Infinitului, devine, în orele înserării, fosforescentă sufletului meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de acolo, din Tg. Jiu, are 29 de metri si 33 de centimetri. Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncusi. Si astfel, el ne-a adus infinitul în suflet. L-am văzut, l-am simtit! Si merg cu el pretutindeni!...
Din nou printre bulevarde largi si arhipline. Din nou pe străzi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumpărăturilor. Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului si printre turisti de oriunde.
FIECARE CU INFINITUL LUI
Acum mi se pare că fiecare vrea să fie, sau crede că e pasăre în zbor. Si fiecare îsi anină sufletul de câte o Coloană a lui. Fiecare - cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inimă si candoare... In fiecare din noi este o coloană a infinitului, în fiecare din noi există un Brâncusi. Mergem la Columbus Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc. Aproape de tintă, căscând gura la zgârie nori de o superbă geometrie, ne trezim în fata unui bloc aparte, de peste paruzeci de etaje, un zgârie nori de o specială semetie, numai sticlă si metal, înconjurat de alti colosi, zgârie nori mai înalti, parcă mai supli chiar, dar care, nu stiu cum, nu-l depăsesc. Senzatia că el urcă peste propria sa înăltime este puternică si adevărată. Imediat aparatul de filmat functionează. Unghiuri diferite, transfocări, prim-planuri pentru detalii. Filmez aproape cu egală abnegatie ca la Muzeul Moma. Am si de ce! E o clădire de exceptie! Acest bloc este primul din New York inspirat de Coloana Infinită a lui Brâncusi. Marele oltean de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57 colt cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul să fie si mai frumos, si mai strălucitor!
Clădirea este sediul central al Corporatiei de presă Hearst – RTF bookmark, si este prima clădire americană cu certificatie de zgârie nori ecologic! A fost inaugurat oficial la 9 octombrie 2006, adică cu mai putin de trei ani în urmă. Clădirea este, de asemenea, si un record ergonomic.
NORMAN FOSTER CU SEVĂ DE BRÂNCUSI
Cine este autorul acestei minunate creatii? Un singur nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit pentru realizarea clădirii - o adevărată operă monumentală, „Premiul Pritzker”. Hearst Tower (asa se numeste clădirea asta) detine Medalia de Aur a Consiliului Clădirilor Ecologice al Statelor Unite. Datorită formei sale si a sticlei ce o înconjoară, pe laturi, clădirea beneficiază la maximum de lumina zilei.
Pătrund în clădire. Un computer de aici, mă duce cu usurintă la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacăra Iasului. E un ziar la care cu zeci si zeci de ani în urmă, am semnat si eu. Dar ăsta e un alt segment, din coloana timpului meu, nicidecum infinită. Si e, totodată, si un alt segment de spatiu, în care mi-a fost dat să trăiesc si să iubesc. Nici aici nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc... Iată însă - ca să revenim - ce scrie Alina Agavriloaie: ”Cine nu a auzit de publicatiile ”Cosmopolitan”, „San Francisco Chronicle” si „Esquires”? Toate sunt brandurile corporatiei ( de presă – n.n.) Hearst si, desi sunt citite în întreaga lume, putini stiu că sediile lor se află într-o clădire pe una din cele mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în clădirea asta impozantă, elegantă, modernă, am pătruns eu prin efractie virtuală, si mă folosesc de primul computer pe care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, căci fiind spre seară, la intrarea mea în sala elegantă, s-au aprins luminile, automat. Pe urmă a mers totul ca pe roate...].
Dar să citim mai departe: „ Constructia destinată doar spatiilor office are 46 de etaje, 182 m. înăltime si o suprafată utilă de 80.000 m.p.(...) Ea a fost apreciată ca una din cele mai frumoase constructii după atentatul asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima clădire office, ecologică, construită în New York. Pardoseala este (...) pavată cu dale de calcar. Sub podea există o retea de tevi din polietilenă, prin care circulă apa rece în timpul verii si caldă pe timp de iarnă”. Se vorbeste, mai departe de o „cascadă artificială, alimentata cu apa de ploaie colectată de pe acoperis. Apa provenită din precipitatii este folosită la sitemul de răcire al clădirii, precum si la irigarea plantelor ce decorează birourile”.
Întrerup lectura... Parcă am auzit un zgomot. Desigur ca Internetul mai dă si alte date despre acest loc. De pildă, despre faptul că, atunci când este ca lumina să fie doar cât trebuie, aceasta se face automat. Totodată, aici există o serie întreagă de aranjamente pentru securitate si confort maxim... Mă uit, în fugă, în jurul meu. Sunt sigur că e o plăcere să lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ exceptional al Manhattanului, un simbol de măretie, confort si înăltare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îsi are izvorul în stâlpii Gorjului si scânteia de geniu a lui Brâncusi. Să recunoastem însă, aici, pe prim plan, si măiestria absolut de exceptie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncusi îsi găseste aici utilizarea materială superioară, practică si concretă, în viata de zi cu zi.
Ambele sublimări au acelasi înteles. Mai sus, mereu către aureolarea omului! Numai că Brâncusi e, totusi, transcendental! E Luceafăr, si e Ciocârlie, si e Infinit. Si îmi place că a fost prieten cu Tristan Tzara si Marcel Iancu...
|
Roni Căciularu 10/15/2009 |
Contact: |
|
|
