Lecturi subiective : Nostalgiile paternitătii
Mă învârt, ca de obicei înaintea urcării în avion, în jurul standului de cărti hotărâtă să îmi consum ultimii bani românesti rămasi si nu e prima oară când cumpăr o carte atrasă fiind de titlul ei întâi de toate: Scrisori către fiul meu (Humanitas, 2008). Si nu poate decât să mă încânte că autorul ei e Gabriel Liiceanu.
Mă despărtisem tragic, iremediabil de tatăl meu în urmă cu doar câteva zile si o asemenea întâlnire mi se părea de-a dreptul providentială, mângâietoare, ca o ultimă luminoasă compensatie pentru tot ce a rămas netrăit între noi. Mă bucuram de găsirea acestei cărti ca de o dovadă atât de necesară în acel moment că nu se schimbase chiar totul în configuratia afectivă a vietii mele, că în ciuda faptului că nu mai rămăsese nimic sau mai exact nimeni din vălul protector al copilăriei si adolescentei mele, mai aveam sansa refugiului din lumea punctuală a realitătilor zilnice în cea de dincolo de timp. Iar acesta părea ultimul dar al tatălui meu, care nu îmi refuzase de altfel niciodată cumpărarea vreunei cărti.
Eram mai pregătită poate ca niciodată pentru amestecul subiectivitătii mele în subiectivitatea, experienta, confesiunea, sinceritatea celuilalt. Asteptam poate mai mult decât oricând explicitarea unui suflet patern, oricare ar fi el, care să rotunjească esenta ultimă a acestei relatii (în sfârsit) exprimată de tatăl meu în: „Eu te-am iubit, eu te-am crescut si eu te-am bătut când a fost nevoie!” Si dacă a fost nevoie doar de o singură palmă toată viata, iubirea lui (oricât a tăinuit-o) a fost covârsitoare si fără sincope până în ultima clipă, când nu mai putea face sau spune nimic ci îsi schimba pur si simplu intensitatea albastrului ochilor când mă vedea lângă el. Cuvintele dintre noi au fost putine, ca de obicei, primeam însă acum o carte în ajutor.
Cumpăr cartea cu un gest ostentativ, patetic de-a dreptul, doar că în ciuda efortului meu, vânzătoarea e cu totul neutră, nu-mi acordă nici măcar zâmbetul circumstantial al politetii de magazin. Deschid cartea de cum mă asez în avion.
Atasamentul empatic se instalează de la primele rânduri, autorul în fata unei operatii de inimă în Statele Unite îi scrie fiului scrisori... „Încep să îti scriu nu numai pentru că, mânat de fascinatia noului, as tine cu orice pret să te tin la curent cu tot ce am văzut. […] [ci] simt mai degrabă nevoia ca, înainte de a intra în sala de operatie, să rămân o vreme în preajma lucrurilor pe care nu am apucat până acum să ti le spun.” (6) Si ce ar putea egala momentele în care constienta clipei devine acută, în care orice sansă poate fi cea din urmă? Trăisem, nu-i asa, cu putină vreme în urmă o astfel de stare si cu sigurantă n-am perceput-o pe deplin atunci. De îndată ce am ajuns la spital, tatăl meu si-a adunat toate resursele să îmi spună acele lucruri nespuse o viată, dar fără de care nu se putea pleca, desi nimic în acel moment nu prevestea despărtirea, dar vroia parcă să se asigure că lucrurile sunt în ordine, ca pentru orice eventualitate... Extra-ordinară în asemenea instante este conventia sinceritătii ultime, absolute ca si disponibilitatea nelimitată de a asculta, de a întelege, de a da un rost fiecărui cuvânt, fiecărui gest.
De aici înainte istoria curge subiectiv, „mostenirea” ia chipul particular al experientei personale, dar atmosfera e aceeasi, universală, supradimensionată emotional, mărturisirile umplu goluri nebănuite, schimbă perspective si întelesuri sau pur si simplu dau o altă valoare proximitătii.
Mă încântă traseul ales de G. Liiceanu, sau mai exact delicatetea lui, sunt mai bine de 50 de pagini până la teamă, aproape 100 până la angoasă, până atunci calm (aparent), (auto-) ironie (până la comic), suite de întâlniri „providentiale” cu prea-frumoasa italiancă Imma, cu coplesitorul doctor Martin, cu „electricianul inimii” doctorul Tim, pendulări între fragmente din tinerete, maturitate, copilărie, pubertate, mici praguri autoreflexive senzoriale, descoperiri organice ale unui trup schimbător, imperfect, dar în necesară simbioză cu labirinturile afective si cu constructiile rationale. “[…] mi-am descoperit inima ca parte de sine stătătoare a corpului meu. A început să îmi vorbească prin furnicături, apoi, pe măsură ce reveriile mele căpătau amploare, bătăile ei îsi schimbau ritmul, producându-mi când dulci lesinuri însotite de căderi vertiginoase în mine însumi, când suferinte fără nume rezultate din tânjirea după un obiect neclar si inapropriabil.” (33) Si de la o inimă „bolnavă” de prima iubire până la una cu adevărat obosită, disfunctională, îmbolnăvită e uneori doar un pas (în ciuda anilor scursi), unite de „căderea în sine” si de neobositul ochi moral. „Atinsesem acel grad de familiaritate cu derapajele inimii mele, încât, când apăreau, le înfruntam cu linistea celui care stie ce-l asteaptă si e pregătit pentru o nouă încercare. După starea în care mă prindeau, le luam când ca pe o penitentă si încasam sedinta de tortură trecându-mi în revistă toate păcatele nemărturisite ale vietii, când ca pe o agresiune criminală, ca pe o încălcare grosolană a teritoriului fiintei mele, la care răspundeam mobilizându-mi toate resursele de demnitate, furie ori îndârjire. Nu stiu dacă am câstigat vreodată vreo bătălie cu partea învrăjmăsită a corpului meu, dar pot spune că la capătul fiecărei sedinte de supliciere am iesit la suprafată cu constiinta că portia de suferintă încasată mă asezase într-un punct al existentei mele din care – nu-mi dau seama de ce – mă puteam uita la semenii mei cu un oarecare sentiment de superioritate. Pesemne că în ora aceea de calvar cresteau în mine premisele unei întelegeri binevoitoare si ale unei împăcări distante cu restul lumii, care în mod obisnuit nu sunt la îndemâna oricui.” (44)
Ce e uimitor pentru mine în tot acest scenariu confesiv al lui G. Liiceanu este că încearcă un repertoriu divers de disimulare, suferinta e evident poetizată, boala meticulos, doctoricesc prezentată, frica devine o poveste filozofică, personalitatea si notorietatea lui publică sunt de-a dreptul comic auto-dinamitate, dar devine grav, neputincios, speriat în momentul constientizării posturii de tată, nici o „mască” nu rezistă în relatia directă, în „confruntarea” directă. „Telefonul tău m-a subrezit. Am dat să mă culc si, dintr-odată, m-a apucat frica. Rationamentul lui Noica nu se aplica decât atunci când în calcul nu intram decât eu. Nu calculasem cu <>. Iar ceilalti erau cei care, în acest caz, contau. Toti ceilalti cărora iesirea mea din joc ar fi urmat să le strice jocul. În noaptea aia am simtit cu o tulburătoare claritate că a trăi înseamnă a fi neliber prin iubire. Ajungi cândva să simti, asa cum am simtit eu atunci, că esti obligat să nu te preferi si că iubirea de sine, pentru ca să aibă un sens, trebuie să-si aibă capătul în altii. Si că, atunci, lucrul cel mai dureros este paragina pe care disparitia ta o poate aduce în existenta celorlalti.” (63)
Voit sau nu scrisorile lui G. Liiceanu se transformă într-o poveste „traditională”, din acelea pe care le spui seara copiilor înainte de culcare: călătoria într-o altă tară (fascinantă, în cele din urmă), încercarea limită a eroului, personajele salvatoare întâlnite pe drum, amintiri relevante, experiente care testează convingeri, obiceiuri, prejudecăti si nu în cele din urmă finalul fericit si deschis. „Voi avea apoi mereu în fata ochilor masa rânduită sărbătoreste, pe noi asezati în jurul ei, pregătindu-ne să mâncăm si pălăvrăgind, apoi tăcând deodată, reculesi, cu mâinile strânse pe genunchi si ascultând rugăciunea spusă de Martin cu ochii în jos, cu o legănare imperceptibilă a trunchiului, pe un ton coborât, rostind cuvintele parcă în complicitate cu Cineva care făcuse cu putintă masa din seara aceea, strânsul nostru laolaltă, reusita călătoriei lui Tim în inima mea, copacii care se vedeau pe geam si lacul din spatele lor si, odată cu acestea, toate vietile noastre si spaimele lor cu sau fără de chip.” (100).
După cum îi plăcea lui N. Steinthardt să spună, orice călătorie e ziditoare, fie si numai pentru faptul că vezi că lucrurile se pot face si altfel decât stii, crezi sau esti obisnuit (v. cel putin episodul „Biserica baptistă de pe strada 8”), iar G. Liiceanu are finetea de a transforma drumul lui în căutarea „reparatiei” inimii fizice într-un drum metaforic al inimii ca centru al iubirii, dar parcă mai ales al bunătătii, un centru spre care converg (în ultimă analiză) atât plăcerile si bucuriile mărunte cât si marile răspunsuri ale vietii.
Dacă prima parte a cărtii îmi pare născută sub impulsul momentului, ca un reflex asteptat într-o relatie normală si implicit ca o terapie afectivă, partea a doua este un gest recuperator constient, atent căutat, bucuros de a mai fi timp, energie, sansă pentru el, este o foarte bună folosire a lui „pentru orice eventualitate”.
Începuturile intelectuale si de formare, dibăcia „maestrului” în modelarea personalitătii lui, nelipsita, coplesitoarea imagine a mamei, casa copilăriei, „descoperirea” culturii, prima bicicletă, parfumuri, tabieturi, plăceri, iubirea, rostul vietii, moartea aduc cred nu atât informatii sau răspunsuri la întrebările fiului cât crează prin exemplaritatea lor (necesară oricărei mosteniri) „legenda” prin care fiul îsi întelege si îsi poate în consecintă asuma rolul, pozitia, distinctia în lantul familiei. E un act de curaj, de mândrie, de umilintă si imensă generozitate în acelasi timp: curajul si umilinta de a-si re-vedea naivitătile, ezitările, limitele, esecurile, mândria împlinirilor si nevoia de a-si impresiona fiul, generozitatea de a-l aprecia, de a-l admira, bucuria de a-i fi aproape si necesar.
Pe de altă parte, dincolo de a fi o carte de „învătături”, e o carte care jubilează izbânda unei relatii (greu dobândite). Pare confirmarea scrisă a paternitătii si filiatiei stabilite printr-un lung proces de „cucerire” si autenticitatea acestui sentiment e dată de un tulburator fragment din Usa interzisă (carte apărută la Humanitas în 2002), scris pe 3 august când fiul lui împlinea 27 de ani. Regret sincer că fiind destul de lung nu îl pot reda în întergime...
„Fiul meu a împlinit atăzi 27 de ani. Stă de opt ani în Japonia. Este, cred eu, cineva, în orice caz un tip cu totul special. Indiferent de ceea ce face într-o etapă sau alta a vietii sale, trage după el ingenuitatea întrebărilor ultime – cu aerul lor ridicol si patetic în acelasi timp – pe care si le pune cu atât mai apăsat cu cât stie că nu există un răspuns la ele. (80-81) […]
Fiul meu si-a făcut viata singur. Mai ales si-a făcut-o. Putea să esueze înăuntrul unei relatii între părinti distruse, să devină autist, să urască viata, să se urâtească, să nu devină nimic. Putea să se înstrăineze de toti si să îsi piardă capacitatea de a iubi. Pentru că de fapt a crescut singur, ca un vlastar în pădure, navigând în atmosfera capricioasă dintre mama si tatăl lui, duplicitar de mic, încercând să găsească solutii de zi cu zi pentru frustrările, geloziile si revendicările fiecăruia dintre ei.(82) […] Mi-a lăsat drept mostenire un enorm capital de culpă pentru că prin despărtirea părintilor, care s-a petrecut înainte de nasterea lui, a fost de la bun început privat de atmosfera familiei, de putinta de a gândi simultan si de a cuprinde sub aceeasi privire personajele care în viata unui om poartă numele unic de <> si de <>. (82) […]
Fiul meu a trăit în această singurătate a vibratiei proprii. A plecat în lume, fără nici un bagaj, doar cu mintea si cu sufletul lui. (84) […] Stiam de asemenea că trebuie să-i cultiv încrederea în el si că metoda cea mai eficace era să-i spun la nesfârsit, cât de des cu putintă, două lucruri: că este inteligent si că-l iubesc mai mult ca orice pe lume. Că as putea oricând să mor pentru el. (85)
Rareori, cred, paternitatea a îmbrăcat, precum în cazul meu, forma unui epúre. Cu deplină îndreptătire as putea de aceea să mă întreb dacă fiul meu a avut sau nu un tată. În sensul obisnuit, nu a avut. Ne-am întâlnit la un moment dat al vietilor noastre, nespus de stingheri unul în fata celuilalt, având datoria oarecum împreună, să înfiripăm o relatie care, dincolo de solemnitatea ei declarată, nu se sprijinea decât pe propriul ei vid. Trăgeam după noi simpla noastră etichetă, el de fiu, eu de tată, dar etapele necesare prin care trece relatia dintre tată si fiu nu le consumaserăm. (91)”
Cu toată discontinuitatea întâlnirilor lor, scenele evocate sunt memorabile: ritualul dinaintea somnului, vizita fiului la Heidelberg, gătitul, dicutiile, serioasele provocări intelectuale si morale de mai târziu. Îi înteleg pe deplin regretul de a nu-si fi văzut fiul crescând câte putin în fiecare zi, durerea absentei de la micile drame ale copilăriei, mai ales că lasă să se întrevadă o inuitie uimitoare (aproape maternă după cum chiar mărturiseste) fată de traseul sufletesc, în primul rând, al fiului lui.
Firesc, cartea e si literatură, e si filosofie, e si jurnal de călătorie etc., dar fiul nu e unul abstract, pretext pentru o (nouă) carte, ci scrisul (cartea) e modul cel mai autentic (în cazul de fată), cel la care se pricepe cel mai bine de a ajunge la fiu, întâi la fiul lui real, abia apoi la noi ceilalti. Asta simt si doar asa îmi pare mie firesc să citesc si eu scrisorile, ele pot fi publice pentru că tatăl a ales să îsi spună astfel iubirea. Nu e desigur la îndemâna oricui să facă acest lucru si există o plăcere genuină în a citi cartea dincolo de personajele ei reale, sunt nenumărate limanuri de care se pot atasa evocările, experientele fiecărui cititor în parte (în oricare dintre ipostaze – părinte si/sau copil) asa cum sunt evident alte „chei” de lectură decât cea subiectiv aleasă de mine. Stiu că eu am ales să scriu astfel despre un alt tată pentru că nu o pot face despre al meu (sau nu încă), dar parcă nici eu nu pot să nu spun (scriu) că mi-e dor.
Povestea lui G. Liiceanu si cea a tatălui meu sunt foarte diferite, totusi. Tatăl meu a vrut să fie tată, G. Liiceanu să devină tată si cred că fiecare a izbutit în felul să. Povestea lui G. Liiceanu continuă sper pentru încă multă vreme, a tatălui meu doar în memoria si imaginatia mea si această îndrăzneată comparatie e în orgoliul si umilinta ei un ultim gest de iubire si de recunostintă.
Lăcramioara Varga Oprea / Toronto
|
Lăcramioara Varga Oprea 10/2/2009 |
Contact: |
|
|
