Interferentze ; Scurt popas in Romania
Din Spania, am zburat la Bucuresti, unde am stat numai o saptamâna, timp în care am suferit de caldura si de trafic. Dar am avut si momente bune: am vizionat doua spectacole. Nu le voi face cronica, dar voi povesti prin ce întâmplari “unice” am trecut, la ambele.
Primul a fost cel dat de “Opera comica pentru copii”, la Palatul National al Copiilor. Aflasem de pe Internet înca din Canada, programul lor, pentru ca doream foarte mult, dupa ce i-am vazut la Toronto asta toamna în musicalul “O noapte furtunoasa”, sa-i vizionez “la ei acasa”. Fusesem informata ca au spectacole lunea si martzea la orele 14h00 si 16h00. Am stabilit sa merg luni la ora 14h00 si am dat telefon sa rezerv bilete. Am explicat domnului de la celalat capat al firului ca am cunoscut-o la Toronto pe d-na Smaranda Oteanu-Bunea, directoarea trupei si ca as dori sa asist la un spectacol al lor. Pentru lunea respectiva era programata premiera operei “Giani Schicchi” de Puccini. Am aflat ca nu se puteau rezerva bilete, dar, mi s-a spus, daca am telefonat, era ca si când “as fi rezervat”, deci sa vin direct acolo. Obisinuita cu sistemul canadian de a rezerva bilete prin telefon si de a primi un numar de confiramre, raspunsul m-a descumpanit. Totusi la ora indicata m-am prezentat la adresa respectiva si abia acolo am întzeles de ce nu se putea face rezervatie.
Toate biletele acestei trupe sunt destinate copiilor. Se fac contracte cu scolile la începutul anului, spectacolele de la ora 14h00 sunt vizionate de ciclul primar, cele de la ora 16h00 de liceeni. Cei câtiva “adulti” invitati la premiera am fost introdusi în sala înainte de venirea copiilor, dupa care am asistat de fapt la doua spectacole, ambele emotionante: cel al umplerii salii de copii însotiti de profesori si, apoi, cel al operei propriuzise. N-am putut sa nu regret ca în copilarie scoala nu m-a dus la asemenea spectacole. Initiativa d-nei Smaranda Oteanu-Bunea e absolut extraordinara, bucuria copiilor în timpul si dupa spectacol a dovedit-o. Uneori, în timpul operei, se auzeau mici voci care spuneau actorilor unde s-a ascuns un alt actor sau erau chiote de bucurie când “cel rau” era înlaturat. La sfârsit le-am întrebat pe niste fetite daca le-a placut, erau fericite, ca si profesorii, care rasuflau usuratzi ca elevii lor au fost cuminti. Nu cred însa ca elevii au fost numai “disciplinati”, ci, mai mult, “cuceriti”. Si cine n-ar fi fost? Bogatia de culori a costumelor si daruirea interpretilor ne-au coplesit pe toti. Este un teatru unic în lume, dupa parerea mea si, daca aceasta trupa revine în Canada la toamna, (am auzit ca e vorba sa vina cu musicalul “Coana Chiritza”), cei care nu vor asista la spectacol vor pierde mult, cum de fapt au pierdut si anul trecut. Nu-i de mirare ca acest teatru, dupa mai mult de zece ani de existentza si turnee prin lume încununate cu numeroase premii, continua sa fie invitat pe toate continentele. Spatiul nu-mi permite sa scriu despre performanta captivanta a artistilor, dar mentionez cronica spectacolului în revista Melos 1(2009) scrisa de criticul muzical Costin Popa si intitulata “Gianni Schicchi, debordant!”. El poate fi gasit pe site-ul http://www.revistamelos.ro/ , apoi click “numarul curent”. Mai multe informatii despre opera comica pentru copii se gasesc pe site-ul http://www.operacomica.ro/ .
Al doilea spectacol l-am vazut la Teatrul Mic, unde se juca o piesa de Eric Emanuel Schmidt. Premiera fusese cu o saptamâna înainte. Era o caldura infernala, si, pâna s-a deschis sala, m-am plimbat pe strada, unde am vazut venind actori cunoscuti, dar în postura de spectatori, ca si mine. I-am recunoscut pe Olga Tudorache, Ileana Stana Ionescu, Mircea Albulescu si pe altii, mai tineri, ale caror nume nu le stiam. I-am zarit apoi asezati la mijlocul salii, pe un rând în fatza caruia era o distantza care permitea trecerea spectatorilor dintr-o parte în alta.
Eu aveam loc la margine, dar, pentru ca locul vecin spre centru era liber, m-am mutat.. Dupa începere a venit o doamna care s-a asezat la margine. Cred ca avea locul pe care-l ocupasem eu; i-am propus, prin semne, sa-l schimbam, dar n-a vrut. Am vazut-o apoi, în timpul piesei, cu un kleenex în mâna.
În pauza am iesit pe strada, unde erau fumatorii. Îi priveam pe actorii cunoscuti si le zâmbeam. Mi-aminteam….Când a sunat de intrare, am lasat politicoasa actorii sa treaca. Si deodata, pe neasteptate, o tinerica pe care n-o cunosteam, actritza dupa aparentze, m-a pupat si mi-a spus “ce faci, draga, îmi pare bine ca te vad”. N-am apucat sa raspund, ca m-am trezit si cu alte persoane sarutându-ma. Era un efect domino: daca o actritza ma “recunoscuse” (chit ca ma confundase), eram deja “de-a lor”. Buimaca, dar si amuzata, ma îndreptam spre sala, când m-a luat de bratz vecina care întârziase, cea cu kleenexul, sa-mi spuna “hai, draga înapoi în sala, uite, am reclamat garderobierei ca pica de sus, m-a udat complet, kleenxul nu ajuta si garderobiera s-a mirat, a zis: ce, tot pica?” . I-am propus din nou doamnei sa schimbam, locurile, n-a vrut, cu ea de brat am trecut prin fatza rândului cu “somitati”, toti actorii mi-au zambit, desi nimeni nu stia cine sunt.
Numai în Romania, cred, oamenii pot fi atât de prietenosi, deodata, cu cineva necunoscut. Cu cine m-or fi confundat? Cu o persoana “necompetitiva”, evident! Ori costumiera, ori casierita, altfel nu se explica!
|
Veronica Pavel Lerner 9/21/2009 |
Contact: |
|
|
