P eriplu C A N A D I A N - A U G U S T 2 0 0 2
P A G I N A C A N A D I A N A - A U G U S T 2 0 0 2
1. P o l i t i c e
Revista Observatorul fiind un periodic de cultura, fara
ambitii politice sau inclinatii ideologice, am respectat in aceasta
pagina o conventie nescrisa, dar necesara, de a evita pe cat posibil
atitudinile politice ostentative sau prejudecatile ideologice de
tot felul, care ar putea polua ideile avansate, ar putea atrage
controverse inutile si ar deturna mesajul de baza al comunicarii.
Dar, unde sunt reguli trebuie sa fie si exceptii care sa confirme
regula, nu-i asa ?
Dar pentru ca suntem aici, la aceasta idee, va invit sa meditati
pentru cateva momente (ca merita) la o declaratie a lui Abraham
Lincoln, presedinte american de acum un secol si jumatate, care ar
fi spus undeva, dezamagit si de neangajarea politica sau, mai bine
zis, de nepasarea multora, de lenea lor intelectuala:
"A man of no opinion is a man of no consequences."
Adica un om fara pareri politice (declarate) este un om care nu
conteaza (in societate)!
Dupa aceasta introducere, iata si motivul turnurii in domeniul
politic al acestui paragraf. Pentru noi, cei care am trait si in
alte sisteme politice, este imposibil ca urmarind la TV si in presa
desfasurarea grevei angajatilor primariei din Toronto (outdoor
workers, etc.), oameni cu locuri de munca destul de bune si cu
avantaje de invidiat pentru multi alti salariati si care au o
retributie mult mai buna decat colegii lor din alte municipalitati
din Ontario sau din Canada, este deci imposibil sa nu ne amintim de
teza leninista a "curelei de transmisie", cam singura idee, dupa
cate stiu eu, unde V.I. Lenin a fost si este, confirmat de istorie,
de realitate si s-a dovedit ca a avut dreptate.
Se stie ca Lenin, ca si Marx de alfel, avusese foarte putine
contacte directe cu clasa muncitoare si cu proletarii reali si ca
aceste foarte rare contacte personale fusesera foarte
"dezamagitoare", ca sa nu spunem catastrofale, asa ca, fara sa mai
piarda vremea, Lenin a dezvoltat binecunoscuta teza a "avantgarzii
constiente a clasei muncitoare", adica a revolutionarilor de
profesie, care stiau ei mai bine ce le trebuie muncitorilor decat
muncitorii insisi. Lenin, ca si Marx, a fost foarte constient de
faptul ca masele de muncitori din uzinele de la oras puteau fi
manipulate si controlate foarte usor de niste lideri abili si fara
scrupule, in vreme ce agricultorii din mediul rural, nu puteau fi
manevrati mai deloc, motiv pentru care de la inceput si Marx si
dupa el toti marxistii, inclusiv Lenin, aveau o parere foarte proasta
despre tarani, considerandu-i clasa cea mai conservatoare, mai opusa
progresului, mai reactionara.
Lenin nu avea incredere nici in sindicate si in "sindicalism",
asa ca de la inceput le-a rezervat un rol foarte limitat in
societatea socialista, si anume acela de curea de transmisie, care
lucra numai intr-un singur sens: de la conducerea partidului, adica
dinspre "avantgarda constienta", spre muncitorii organizati
(obligatioriu, cu totii) in sindicatele controlate de partid. Deci in
lumea comunista sau a "socialismului real", cum s-a autointitulat
acest sistem mai tarziu (in vremea lui Brejnev), sindicatele au
avut numai un rol de instrument de control al maselor de muncitori
sau de salariati, si de transmitere a directivelor partidului si
nimic altceva.
Comparand aceasta situatie cu pozitia sindicatelor in lumea
capitalista, adica in societatea de "free market" si de "free
enterprise", constatam urmatoarele:
In primul rand, organizarea salariatilor in sindicate este
foarte necesara in conditiile economiei de piata, pentru a proteja
angajatii de abuzurile patronatului si ale pietii libere.
In al doilea rand, sindicatele, de la bun inceput, nu au fost de
partea progresului, nici a celui tehnologic si nici a celui social.
Cel mai adesea sindicatele au fost parte a problemei si nu a
solutiei.
A devenit cat se poate de evident ca a lasa prea multa putere
uniunilor sindicale, adica birocratiei sindicale suprapuse, cum se
intampla acum in Ontario si in general in North America, inseamna
a lasa publicul si economia la cheremul unor ambitii personale
a unor interese de grup, care nu au nimic comun cu interesele
societatii in ansamblu si cu principiile de dreptate sociala,
pentru care s-ar presupune ca militeaza uniunile sindicale.
In societatile europene contemporane, mai putin de free market decat
in America (si mai putin individualiste, dar nici colectiviste ca
in comunism), s-a gasit o solutie de mijloc, adica s-a mai diminuat
din virulenta ambitiilor sindicale si din orientarea lor politica
spre stanga (vezi Germania Federala si tarile scandinave, Regatul
Unit in timpul lui M. Thatcher si Italia in ultimii ani) si imediat
s-au obtinut progrese economice si sociale importante, in principal
in beneficiul salariatilor. Deci nici curea de transmisie cum le-a
vazut Lenin, dar nici sindicate lasate de capul lor, cum se
intampla in North America.
Revenind la oile noastre, adica la greva din Toronto si la
situatia creata de greva, inadmisibila pentru un oras cu pretentii
de world class, se vede clar ca lipsa prelungita de "leadership"
politic, atat la nivelul provinciei Ontario, dar mai ales la nivel
municipal, a complicat mult situatia. Ce este de facut? Sa ne
amintim de apelul lui Lincoln si sa fim mai mult implicati in
deciziile politice, chiar si in politica municipala si sa nu uitam,
aici, nici pe Lenin, adica faptul ca prea mult sindicalism nu este
si nu poate fi bun la nimic, in toate sistemele politice si sociale
si in toate timpurile.
2. E c o n o m i e
Foarte rar se intampla ca previziunile in economie, mai ales cele
la scara mare, sa fie confirmate de evolutia reala a evenimentelor.
Cel mai des se intampla ca lumea este complet surprinsa de evolutii
neasteptate. Asa se intampla si acum cu explozia de scandaluri in
"corporate leadership", in administarea marilor corporatii. Dupa o
lunga perioada (aproape din 1990 pana in 2002) caracterizata foarte
bine de Alan Greenspan in 1998 ca "irrational exuberance" si in
care economia americana a avut cea mai spectaculoasa evolutie din
istorie, peste 100 de luni de crestere neintrerupta si in care
"the new economy", adica "the information and communication
technology" a inregistrat cresteri si mai spectaculoase, a urmat
o scurta recesiune, din care s-a iesit mai repede decat se astepta
toata lumea, dar care a adus brusc in atentia publicului "the
infectious greed", cum a caracterizat acelasi Greenspan
noua si neasteptata dezvaluire publica a dedesubturilor in
conducera marilor corporatii (in special a celor financiare si in
domeniul energiei).
Reactia publicului a fost si ea destul de rapida si de
surprinzatoare, adica s-a instalat brusc o adanca neincredere in
marele business si "eroii" sai, inversare de atitudine de mari
proportii, cum nu s-a mai intamplat din anii 30, de dupa Marea
Depresiune din 1929. Neincredere manifestata imediat nu numai in
interviuri si talk show-uri, ci direct la bursa si pe piata de
consum (o mare volatilitate in stock markets si in money markets).
Merita sa fie mentionat aici un fapt interesant si anume ca
ceva-ceva tot a fost prevazut din aceasta spectaculoasa intorsatura
In 1998, in best-seller-ul "Fast Food Nation" autorul, Eric
Schlosser, a prezis ca, daca secolul XX a fost dominat de lupta
contra sistemelor totalitare de "state power" si a consacrat in
schimb, mai ales in America "the corporate power", secolul XXI va
fi caracterizat in mod necesar prin eforturile societatii de a
limita "the excessive corportate power". Este drept ca, asa cum
subliniaza Janet McFarland in Globe&Mail din 20 Iulie a.c., mai
departe autorul respectiv nu a mai ghicit nici cauzele acestei
evolutii si nici cine este motorul schimbarii, adica "the middle
class", cei care voteaza in alegeri si care prin orientarea
investitiilor si a cuparaturilor lor pot forta schimbarile necesare
la nivelul econmiei si al societatii.
Aceasta orientare a opiniei publice americane are imediat un
efect decisiv asupra inclinatiilor politice si asupra atitudinei
presedintelui Bush,a guvernului american si chiar si a Congresului,
care sunt fortati sa ia masuri nebanuite numai cu cateva luni in
urma, dovedind odata in plus capacitatea societatii americane de a
gasi solutii, din resursele proprii, la toate problemele intalnite
(aproape singura societate in lume in care opinia publica, clar
manifestata are efecte imediate si decisive asupra orientarilor
clasei politice).
J. McFarland spune ca, cu toate aceste evolutii, nu este cazul
sa ne asteptam ca vor fi schimbari fundamentale in natura de baza
a capitalismului american si nici ca America va deveni o societate
socialista! Si il citeaza in mod aprobativ pe presedintele Bush,
care a spus ca: "the U.S. economy is the most creative and
productive system ever devised."
Si eu inclin sa fiu de acord cu ambele afirmatii de mai sus, cu
mentiunea ca totusi, capitalismul american nu va putea sa iasa
neschimbat, sau nerestructurat in mod fundamental din aceasta
furtuna, care are implicatii mult mai largi si mai profunde decat
suntem in masura sa ne dam seama acum si care, intr-adevar, va fi
determinanta pentru evolutiile viitoare in economie si chiar si in
politica, la acest inceput al secolului XXI, cum a prevazut corect
Eric Schlosser in urma cu patru ani.
Este cazul sa mentionam acum un alt aspect foarte important,
determinant as spune, si anume ca Statele Unite au, pe baza datelor
statisice cele mai recente si verificate, cea mai mare rezerva de
creativitate dintre toate tarile avansate. The middle class si mai
ales partea cea mai creativa a acestei categorii sociale:
profesionistii, artistii si meseriasii de toare specialitatile au
crescut cu 100% in USA in ultimii 20 de ani. Se stie ca aceasta
clasa de mijloc contine in societatile avansate de astazi cam 95%
sau chiar mai mult din rezervele de creativitate ale societatii si
ca aici se gaseste "the motivating force" pentru intreg progresul
economic si social. Aceasta forta dominanta in societatea moderna
are rolul hotarator in evolutiile de acum si in perspectiva.
Deci aici ar fi resursele proprii, care permit societatii
americane sa-si gaseasca singura solutiile pentru depasirea
diverselor crize si obstacole mai mult sau mai putin obisnuite ce
se ivesc mereu in America, societatea cea mai libera, dar si cea mai
capitalista (de free market si free enterprise) din lume.
Resursele de creativitate si de leadership sunt cele mai
importante dintre resursele umane ale unei societati si vom reveni,
cu siguranta, asupra acestui subiect.
3. V a c a t i o n t i m e - M a n c h e s t e r E n g l a n d
O foarte interesanta corespondenta de vacanta apare in ziarul
Globe&Mail din 20 Iulie a.c., Section T, semnata de Leah McLaren
(corespondenta din Londra a ziarului si care scrie de obicei
lucruri foarte amuzante si instructive) de la Manchester, al
treilea oras din Anglia, care se pregateste sa gazduiasca Jocurile
Commonwealth-ului.
"Glamorous times for grimy old Manchester" (fermecatoare vremuri
pentru batranul si severul Manchester) ne asigura de la inceput
ziarista canadiana, care nu intarzie insa sa ne lamureasca ca David
Beckham, jucatorul de fotbal de la Manchester United si capitan al
echipei Angliei este, pentru "most native Mancunians" un fel de
"unofficial city patron" si ca are statutul unui "local demigod"!
Vorbind despre clima locala, Leah ne spune ceva ce parca am mai
auzit:
"During my stay, the meteorological buffet included light dizzle,
windy dizzle, sunny dizzle, mild dizzle, chilly dizzle, humid dizzle,
misty, barely there dizzle, heavy dizzle and rain."
In general orasul ii apare ca interesant si chiar placut
cateodata corespondentei canadiene, dar cand ajunge la interese
culinare ca sa spun asa, ne avertizeaza ferm:
"Let's just say nobody ever moved to Manchester for food."
Si ca:
"...England's culinary revolution has, by and large, failed to
spread north." Adica la nord de Londra.
Este deci momentul sa va reamintesc un joke, probabil de provenienta
britanica, spus de Norman Spector tot in Globe&Mail:
"Se spune ca la rai guvernarea este englezeasca si bucataria
franceza. La iad este invers." (Adica guvernarea franceza si bucataria
englezeasca!)
Acum, datorita acestei "culinary revolution" care a insemnat
un import masiv de bucatarie continentala si in special franceza,
(adica de sefi bucatari, bineinteles) in ultimele decenii, situatia,
cel putin la Londra este mult schimbata in bine. Dar vremea este
exact aceiasi, cum spune un banc englezesc cules de mine mai de mult
din presa canadiana:
Se spune ca la Manchester ar fi vremea cea mai proasta, cea mai
ploioasa, din Anglia si ca din aceasta cauza se fac multe glume pe
seama orasului si a locuitorilor sai. La un moment dat, un tanar
localnic, adica un "native Mancunian", ne mai suportand acest
tratament mizerabil, izbucni:
"Mai terminati odata cu bancurile astea stupide. Pur si simplu
nu este adevarat ca ploua tot timpul la Manchester."
Si dupa o scurta pauza de gandire, adauga totusi:
"It only looks like."
Adica doar arata ca si cum ar ploua toata ziua!
See you next time.
Mihai A. Semedrea
Toronto, 31 Iulie 2002
|
Mihai A. Semedrea - Toronto 8/2/2002 |
Contact: |
|
|
