Antologia " Armonii celeste" de părintele Radu Botis
Licentiat al Universitătii Babes Bolyai – Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, în prezent preot stavrofor la parohia din Arduzel – Maramures, editor fondator si redactor sef al revistelor de expresie religioasă Slova crestină, Glas Comun si Slova copiilor, colaborator al altor numeroase reviste din tară si din străinătate, autor al unor volume de versuri religioase pentru care a luat numeroase premii literare, autor al unor monografii locale privind bisericile din Maramures si al unui volum de „Sfaturi pentru mântuire”, acum, în ipostaza de poet, părintele Radu Botis oferă antologiei Armonii celeste, un mănunchi de gânduri spirituale, transpuse în vers ori sub formă aforistică. În ele este cuprins Crezul său religios si cel artistic – ambele într-unul – acelasi -, împletind credinta cu fapta si Cuvântul, într-o fericită alcătuire lirică, spre împărtăsire celor binevoitori să o primească, asa cum i-a fost inspirată din Înalt.
Îndemnurile părintelui nu sunt în zadar. El ne invită să credem în realitatea divină, pentru că: „Nevăzut, dar în preajmă/ Stă pururi Cel care,/ Purtător de sperante/ Dă orisicui pacea împlinită.” (Crez).
Radu Botis ne asigură că, în demersul nostru pământesc, „Nu, singuri nu suntem/ În suflet strângând măsura luminii/ Pe drumul cel bun,/ Nevoie împlinită, / de sacru”. (Crez).
„Soaptele divine întrecând atotcuprinderea” – recheamă un dor de Înalt, de pacea serafică si de „linistea singurătătii mântuitoare” în locul unde sufletul se simte odihnit întru cele sfinte: „Acolo mă poartă pasii întru împăcare,/ Hotar dintre lumea aceasta si cer./ Mănăstire de pace străjuind către zare,/ Lume de taină, de etern, de mister.” (Dor).
Cinstirea vietii monahale, cu tot ce presupune ea: rugăciune, evlavie, pietate, jertfă, îndelungă răbdare, veghe si smerenie, mortificare pentru cele trecătoare si lumesti, închinare si adoratie sacră, este pentru autorul de fată o realitate si o datorie: „Purtând povara crucii prin locuri singurate/ Un har ceresc veghează dorintele de veci,/ E o plăcere adâncă la ei ca să petreci / Să gusti înmiresmarea dorind eternitate.// În linistea aceasta grijitoare/ Un imn de voci înaltă ruga sfântă,/ Credinta lor îti dă curaj, te-ncântă,/ Ei veghetorii lumii viitoare.” (Monahism).
Si într-adevăr, nevoitorii monahi, frătiorii lui Hristos, desprinsi de lume, rămân pentru ceilalti oameni efigii ale credintei si smereniei, ale ascultării si curătiei trupesti si sufletesti, emanând lumină din ochi si raze de bunătate din inimă, unindu-si vointa si rugăciunea într-un imn de voci care aduc slavă Creatorului si Mântuitorului, asa cum noi aducem munca noastră, drept prinos, comunitătii în care ne-am născut si ne desfăsurăm viata, familiei de care suntem legati cu fire nevăzute, celorlalte persoane cu care venim pe parcursul vietii în contact în diferitele împrejurări sociale.
Slujitorul lui Dumnezeu stie că nu a venit pe lume doar pentru sine, pentru folosul propriu, ci pentru a-l sluji pe celălalt si mai ales, a aduce foloase comunitătii.
Aceasta este o responsabilitate imensă, si, dacă n-ar veni de la Dumnezeu, s-ar putea socoti, o povară, o cruce pe care, lucid si cu demnitate trebuie să ti-o asumi de bunăvoie.
Prezenti la chemare fără ezitări sau preget, cei unsi să-L slujească pe Dumnezeu, nu se mai gândesc nici o clipă la ei însisi, ci doar la tinta finală: mântuirea sufletelor, cum să-si împlinească mai bine misiunea, apostolatul lor printre oameni.
„În dorul de iertare rugător” – autorul versurilor, vine sfios dinaintea Atotputerniciei Divine, cu o „Rugă spre închinare”: „Sporească-n mine bucuria sfântă,/ Prinos de roade, gest înăltător,/ Si grija Ta plăcută, luminândă/ Să mă învesmânte în chip biruitor.// Auzi-mă-n a rugii îndrăznire/ Prin sprijin necurmat si mângâieri,/ Mereu prin rostul tainic de sfintire/ În locul unor prealumesti poveri.”
Rugăciunea este manifestarea sufletului – de suflet si pentru suflet. Împreună cu Biserica Cerească, se roagă Biserica Pământească, mlăditele viei si mădularele Trunchiului Mistic, al cărui cap este Iisus Hristos.
În „grai sfânt de ocrotire” – credinciosul îsi înaltă vocea către Dumnezeu.
Câte gânduri înfăsurate între acele margini sufletesti de necuprins cu privirea! Si câte cuvinte vechi nefolosite încă, în iuresul faptelor diurne!
Pe „Troita răbdării” să dăm mărturie de câtă iubire si câtă nepăsare sălăsluie-n noi, de la crucea-nceputului de ziuă până la crucea amurgului.
„Troita răbdării străjuieste semet, / M-apropiu, ating si dau mărturie/ Că scopul iubirii purtat-a un pret / Mult prea mare prin Jertfa Cea Vie.// Hristos, rodul tainic, în chip suferind,/ Sfârsise pe cruce sărac si trudit,/ Dar clipa măreată, din morti triumfând, / Lumina o poartă ca fapt împlinit.// Mănăstire, grai sfânt de ocrotire,/ Fiorul mă cearcă, de revenire.” (Mănăstirea grai sfânt de ocrotire).
Si, câtă grijă prevenitoare găsim în îndemnul autorului pentru noi: „Dreptul nostru, fiecare/ Să nu-l dăm pe-un blid de linte” (Rugă monahică).
Si nu în zadar suntem numiti „Fiii bucuriei” care, doar uniti în rugă, putem parcurge „Calea înspre ceruri”:
„Uniti-vă în rugă voi fiii bucuriei/ Pe calea înspre ceruri porniti dar de acum,/ Alegeti-vă locul în tara vesniciei/ Si nu cădeti sub cruce chiar de e greu pe drum.// (…) / Uniti-vă în rugă voi fiii bucuriei/ Căci Dumnezeu acelasi e astăzi si oricând,/ O cale duce numai spre Taina Vesniciei/ Pe când Iisus mai iartă si mai asteaptă blând.” (Uniti-vă în rugă voi fiii bucuriei).
Un preot, un păstor sufletesc, meditând la tainele duhovnicesti, pătruns de un dor tainic de cer, de un „ecou de împlinire”, si un „fior de înalt” care-l fac să năzuiască la biruinta finală.
„Rămâi ca licăr al vesnicei sperante/ Tu doar unică sansă – necuprins Dumnezeu,/ Desi până la Tine par infinite distante, / Esti foarte aproape, esti aicea mereu” (Meditând).
Pe troitele înalte, menite să schimbe fata lumii, dar si sufletul si gândul omului, Iisus încă mai sângeră si Sângele Lui Preasfânt se răsfrânge la lacrima noastră, născătoare de regrete si izvor de pocăintă. Si nu în zadar, pentru că Iisus este prezent în acestea toate, precum pe „altarul jertfirii”.
„Prezent e Mesia în oricare gest/ Gândul spre mâine adânc drămuit,/ Drumul umblării spre locul regesc,/ Atât cât se cade din tot ce am dorit.// Se înaltă troite schimbând fata lumii/ Sunt semne prin care Puterea veghează,/ Trăim revărsarea, belsug al arvunii/ Durerea si plânsul si inima trează.// Ne înclinară-vom iarăsi; troita semeată/ O punte a divinei pe veci revărsări,/ Hristos mai umbreste cu drag si povată,/ Chemări spre ale vietii, de veacuri chemări.” (Se înaltă troite schimbând fata lumii).
Poezie esentială, fundamentală, de factură religioasă, abordând temele majore ale existentei, creatia, viata, mântuirea, vesnicia, meditarea, contemplarea adevărurilor divine, jertfa, cumpătarea, trupul si sufletul – toate acestea capătă o semnificatie aparte în lirica părintelui Radu Botis, prin modul de tratare original si prin frumusetea stilistică a expresiilor. Prin toate acestea, autorul îsi semnează identitatea si apartenenta la Poporul lui Dumnezeu, la Slujitorii Cuvântului sacru, un Apostol vrednic împărtăsitor al Tainelor Sacramentale crestine si al Misterului Credintei: Moartea si Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Si, într-adevăr, a-L pune pe Dumnezeu drept Cap, mai presus de orice fiintă mai presus de tine însuti, înseamnă a nădăjdui la viata pregătită tie din veci, viată pe care trebuie să ti-o pregătesti cu minutie încă de aici, în orice clipă a vieti tale.
„Sus nemurind se’naltă a păci cruce,/ Simbol măret de blândă înduiosare,/ Cea mai curată armă ce străluce/ Pentru crestinii dornici de înăltare.// Priviti stindardul vesniciei noastre,/ Cu greu purtat de un Hristos ucis,/ El reînviind întru împliniri măiastre/ Spre ceruri cale nouă ne-a deschis.” (Priviti stindardul vesniciei noastre).
Participând cu modestele puteri omenesti la Jertfa lui Iisus Hristos, omul poate primi darul cel mai pretios, Învierea Vesnică a Mântuitorului însemnând arvuna învierii noastre: „Mă dor acele cuie încarnate,/ Si sângele ce curge preasfintind/ O lume pentru care neuitate/ Sunt patimile lui Hristos murind.// (…) // Ce scump e pretul mântuirii noastre,/ Ce fără vreme a murit Hristos/ Dar înviind în inimile voastre / E darul cel mai scump, mai pretios.” (Patimile mântuitoare).
Dar ce îi cere Iisus unui crestin? Să moară pe cruce în locul Său? Să se lase biciuit, scuipat, batjocorit? Îi cere doar atât: Să-L privească în ochi si să mediteze Jertfirea. Iar răsplata pentru aceasta este, nimic altceva decât propria mântuire: „Suntem săraci în fapte si atâta de lumesti,/ Un gând nu ne încearcă să medităm jertfirea.// (…)/ Iisus îti cere astăzi în ochi să Îl privesti / Si darul este mare, e însăsi mântuirea.” (Motiv de meditatie II).
Pe deplin constient de conditia de creatură, pelerin prin Valea de lacrimi, autorul, într-o perfectă măretie a smereniei spune: „Ce-s fără Tine Bunule Domn?/ Pulberea zilei în vânt,/ O adiere înspre pământ / Gând fără noimă.” (Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine). Pentru ca apoi să multumească lui Dumnezeu, după puterile omenesti: „Fiindcă exist; mă rog de iubire/ Si gând. Privind cerul străbat prin răstimpuri,/ Tu Doamne de-a pururi chivernisind./ În grija Ta, eu, noi prin/ Legământul jertfei pe veci./ Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine/ Divina lumină acoperind/ Murmurul pasilor mei/ Asemenea celui gârbovit se pleacă genunchii/ Putină vreme de închinare,/ Tot asteptând.” Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine).
Sunt de remarcat rândurile lui Daniel Cornea, Redactor de emisiuni religioase la Televiziunea Cinemar, în legătură cu creatia religioasă a părintelui Radu Botis: „O tară crestină are nevoie de poeti crestini. Pentru că, cine poate exprima mai bine Logosul decât cei care trăiesc în comuniune cu Logosul.
Printre acestia se numără si preotul Radu Botis.
(…) Un om în relatie cu Creatorul său.
Si poeziile sale tocmai despre aceasta ne vorbesc. Omul în relatia de dragoste cu Dumnezeul său. Un Dumnezeu care în dragostea Sa, a dat ce a avut mai scump, pe Domnul Iisus Hristos să meargă pe crucea din Golgota (Ioan 3,16) din dragoste pentru noi.
Esenta mesajului poeziilor este iubirea pentru că aceasta este esenta poruncilor si esenta Universului.
Si atunci când nu va mai fi credintă si sperantă ca rămâne…iubirea si poezia.”
Si tot privitor la volumul „…Ca tămâia înaintea Ta” , de amintit cuvintele călduroase ale pr. Vasile Hotea – Protopop al Chioarului:
„Micul volum de versuri sugestiv intitulat <…Ca tămâia înaintea Ta> cuprinde un crâmpei din cugetarea poetică a unui confrate care, în clipele de liniste sufletească, inspirat de muza poeziei, compune nu doar oricum si orice. Ca o mireasmă de tămâie transpare din versurile măiestrit întocmite, vocatia autorului si pentru cele sfinte si pentru poezie.
Slujitor al altarului străbun prin excelentă, îmbină în mod armonios divinul cu umanul, cei ce se vor delecta citindu-i opera, se vor lăsa dusi sufleteste spre înăltimi celeste, asemenea parfumului nor de fum ce emană din titlul volumului de versuri.”
Uniti într-un Glas Comun cei care slujesc Slova crestină sub înrâurirea si iluminarea părintelui creator de metafore Radu Botis, îi aduc multumire pentru bunăvointă si strădanie, asigurându-l de pretuirea lor nemijlocită.
Asuprit de teroarea că Timpul se scurge ireversibil, atent la soaptele Duhului, părintele Raru Botis imploră Divinitatea să-i vorbească, atâta vreme cât nu-i târziu.
„Vorbeste Doamne, clipele se scurg/ Si cerul parcă-i mai sărac de stele/ Par zilele adeseori mai grele / Când totul se-nvesmântă în amurg.// Vorbeste Doamne, vremea e putină / Cărarea se îngustează tot mai mult - / As vrea cât mai e timp s-ascult / Cereasca simfonie în surdină.// Si de-as mai vrea să mă răsfăt o vreme / Cu lumea pironită-n pământesc,/ Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / Lipsit de înguste, sumbre teoreme.// Nu înceta Prea Bune să-mi vorbesti / În astă lume atât de trecătoare, / Cuprinsă-n cea din urmă încercare / Pierzaniei, în lucruri nefiresti.” (Vorbeste – clipele se scurg).
Nu de putine ori, gratie eufoniei, a muzicalitătii fără cusur, a ritmicitătii versurilor, poemele părintelui Radu Botis au fost puse pe muzică si cântate, atât în biserici, cât si în diferite săli de concert, în tară si în străinătate, si de asemenea, editate pe CD-uri si DVD-uri sau pe alte suporturi electronice.
Misterele vietii si ale mortii nu-l mai tulbură demult pe autor – si e si firesc – deoarece e deplin încredintat că, săvârsindu-si viata pământească, va fi purtat de îngeri „spre locul infinit, dumnezeiesc” (Orizontul tainic se întinde).
Dominând peste toate întinderile ceresti si pământesti, Stăpânitor Atotputernic si Vesnic – este Cuvântul Întelept al lui Dumnezeu, Nădejdea noastră că vom fi mântuiti întru Numele Sfânt al Său.
Socotindu-se, pe drept cuvânt, călător efemer si străin pe pământ, autorului, un lucru i-a rămas: ”Doream să-Ti spun/ De multă vreme, însă acum/ Lucru curat m-a cercetat/ Cu-al Tău sfat./ Voi lăcrima în rugăciune,/ Gest de căintă pentru putinele bune.// (…) Acesta sunt/ Trăind, să renasc prin Cuvânt.” (Confesiune).
Si într-adevăr, trăind si întru fiind în Cuvânt si prin Cuvânt, Radu Botis speră la Renasterea prin Cuvântul dătător de Viată Vesnică.
|
Cezarina Adamescu 8/1/2009 |
Contact: |
|
|
