Mozaic literar si cultural
Dacă avem în vedere structura eterogenă a cărtii Elenei Buică – Oglindiri (Editura Anamarol, Bucuresti, 2009) –, în cinci capitole, cu tematică/ problematică diversă, sesizabilă prin chiar titlul acestora (1. Puncte de vedere; 2. Frumoasele vacante; 3. Prietenii mei – scriitorii; 4. Epigrame si catrene; 5. Referinte critice), putem spune că avem de-a face cu un mozaic literar si cultural. Probabil editorul si autoarea au tinut cont de sloganul publicitar la pliculetele cu zahăr, lapte i cafea – trei în unu – si s-au gândit să ofere cititorilor un op cu cinci în unu, desi, cu exceptia ultimului capitol, celelalte patru pot constitui, fiecare în parte, nucleul a câte o altă carte!
Cuvântul înainte – Despre scrierile mele – este el însusi un punct de vedere – ca să ne folosim de titlul primului capitol al cărtii în discutie –, din car putem lesne decela crezul scriitoricesc al Elenei Buică. Pentru ea, scrisul este un adevărat balsam de suflet: scrie fie pentru a scăpa de sentimentul acut al singurătătii, fie spre a găsi o altă cale de comunicare cu oamenii, integrând cititorul universului său fictional: „Scriu ca să nu fiu singură, fiindcă iubesc oamenii (…) si astfel mă leg de lume, să-mi prelungesc prezenta printre oamenii din viitor. De fapt, prin scrierile sale, mai cu seamă prin evocări (de cele mai multe ori în memorialistică), sufletul scriitorului este o punte de legătură între ceea ce a lăsat în urmă si apartine trecutului, si ceea ce va să vină si apartine viitorului, cele două coordonate fiind străbătute de tonul nostalgic al aceluia – n. n. Pentru autoare, scrisul este sinonim retrăirii amintirilor: „Scriu si pentru a retrăi momente deosebite din viata mea (…) Amintirile seamănă adesea cu ilustratele de demult, pe care îti arunci ochii din când în când.” Din această perspectivă, scriitoarea are dreptate, considerându-si scrierile aidoma unei oglinzi retrovizoare: „…fiecare scriere (…) este o oglindă în care s-au răsfrânt fărâme de imagini, de întelesuri, de întâmplări, de învătăminte – este o reprezentare a felului meu de a fi.” Retrăind prin scris, autoarea poate medita asupra acestor reflectări: „Scriind, se dezvoltă capacitatea de a declansa mecanismul procesului unor îndelungi meditatii.” Citatul este elocvent, în ciuda constructiei pleonastice subliniate de noi, o constructie mai putin sesizabilă, când e vorba de o lectură superficială, asa cum s-a întâmplat în cazul celor care au făcut referiri la această carte.
*
Desi nu se precizează, credem că rememorările din primul capitol al Oglindirilor au fost publicate mai întâi în Observatorul de Toronto (fie în editia electronică, fie în cea tipărită), deoarece ele sunt reunite sub titlul Puncte de vedere – o rubrică permanentă a acestei publicatii. Am remarcat în acest capitol propensiunea spre evocare Ilustrativă este, spre pildă, Viata ca o uluire. La un gând-întrebare din noapte „care a fost etapa de viată cea mai încărcată de semnificatii…”, Elena Buică se opreste la etapa de început, când luase viata pe cont propriu si când valurile acesteia o aruncaseră în comuna Ineu, de lângă Oradea, unde primise post de profesor de română. Impresia de lume stranie, ostilă chiar, pe care o are chiar de la sosire, parcă păsind pe un alt tărâm este realizată într-o frază, care abundă în negatii, acestea conturând spre o negatie totală a existentei: „Nu aveam termen de comparatie, nu exista niciun pilon pe care să se sprijine noile aspecte de viată, pe care le-am întâlnit, niciun suport moral care să mă sustină, nicio persoană apropiată care să înteleagă vertijul în care mă aflam si să îmi întindă o mână de ajutor ca să deslusesc noile sensuri ale vietii…” (s. n.). Trecem peste folosirea improprie a substantivului vertij în contextul frazei (vertij – termen medical, însemnând „senzatie de lipsă de echilibru în spatiu; ameteală” – DEX), confundat cu vârtej, de unde si expresia vârtejul/ vâltoarea vietii, si observăm că negatiile în lant (subliniate de noi) punctează psihologia debusolatului, pentru care, pe bună dreptate, viata este ca o uluire.
Dar amărăciunea amintirilor are ca element atenuator evocarea cu umor (din perspectiva memorialistului, flata la vârsta întelepciunii) a două situatii, care la vremea respectivă una a fost critică, cealaltă aproape de penibil: „Într-o zi, m-a cuprins deznădejdea într-o clasă, în timp ce predam adjectivul. Nu mă obisnuisem cu graiul local (…) pentru fixarea cunostintelor, trebuia să scot de la copii exemple de adjective. Un elev mi-a dat exemplu de adjectiv <>, dar eu l-am luat cu întelesul verbului <>.” În urma acestei împrejurări ridicole, profesoara a avut un puseu nervos, fiind totusi calmată de colegi, cu întelegere. În a doua situatie, aprecierile socrilor fată de mâncarea de urzici gătită de noră o năucesc/ uluiesc pe aceasta: „Cum să mâncăm noi ierburile pe care le dăm la gâste? O să râdă tot satul de noi.”
Capitolul al doilea – Frumoasele vacante dezvăluie încă un atribut scriitoricesc: reporter la fata locului. În mai toate secventele, cu deosebire în O raită prin Washington, predomină descrierea locurilor vizitate. Notatiile în amănunt relevă atenta „documentare” pe viu a reporterului ocazional. Sunt prezentate în detaliu Memorialul ostasilor căzuti în Vietnam, Lincoln Memorial si Casa Albă. Însă, când ajunge în fata clădirii de unde cândva emitea postul de radio Vocea Americii, scriitoarea rezumă, în stil telegrafic, „o pagină grea” din viata sa, ca ascultător al acestui post: „Emisiunile transmise din clădirea care acum era în fata mea deveniseră un pericol si de aceea au fost multe arestări, unii plătind cu viata, iar pentru mine a fost un moment extrem de primejdios, din care cu greu am scăpat.” Nu ni se spune însă cum anume!
Prietenii mei – scriitorii –al treilea capitol, si el bogat ilustrat ca si precedentele – cuprinde recenzii la cărtile unor ilustri necunoscuti Exceptie fac referirile la cartea lui Artur Silvestri – Opera non grata. Tot aici găsim si o evocare a fondatorului ARP, care i-a oferit autoarei sprijin pentru răspândirea cărtilor deja publicate, motivându-se că „valoarea acestora a fost întărită de autoritatea sa.” O altă exceptie o constituie „medalionul” despre opera sculptorului Nicăpetre – exponent de seamă al artei contemporane. Acesta „a cunoscut consacrarea internatională după exilul său (în 1981 – n. n.). În România, nu a vrut să facă concesii în arta sa…” Opinând că proza Rodicăi Elena Lupu (editorul cărtii de care ne ocupăm) „este scrisă cu sufletul (si) poartă marca realismului scriitorilor ardeleni Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Pavel Dan”, Elena Buică precizează că „Prestigiosul scriitor si critic literar, prof. Stefan Dumitrescu (alt ilustru necunoscut – n. n.) a făcut ample prezentări ale romanelor sale (unde anume?), pentru care are comentarii elogioase.” Spre a-si întări spusele, Elena Buică citează ample pasaje din consideratiile mai sus amintitului profesor, însă nu indică sursa!
Scurtul capitol Epigrame si catrene poate fi socotit alt fel de oglindiri ale cotidianului, inclusiv ale cărtilor semnate de autoare si publicate până acum. Aici, sesizăm structurarea „materialului” pe trei paliere: epigrame si catrene cu iz de generalitate (a se vedea, spre exemplu catrenul sfichiuitor la adresa unei absolvente – aluzie fină la „moda” de a avea mai multe facultăti (absolvite): „<> / <>.” ; pe teme politice (fie ad personnam: Adrian Năstase, Gigi Becali, fie la adresa parlamentarilor care se joacă de-a demisia); catrene pentru propriile cărti.
În cazul Referintelor critice sunt reproduse consideratiile altor ilustri necunoscuti: Eugen Verman (despre Gând purtat de dor si Prin sita vremii) si prof. Stefania Popescu.
|
Constantin Miu 7/24/2009 |
Contact: |
|
|
