George Enescu - geniu uitat ?
Ascult, in Toronto, emisiunea “Dinner Classics” cu Arlene Meadows.
Aceasta doamna, cu o lunga cariera de cantareata vocala, ne plimba acum in Romania cu Simfonia Nr 1 de George Enescu.
Enescu a facut cunoscuta in lumea intreaga muzica romaneasca; Romania este recunoscuta ca un pamant al culturii, al simtirii, al respectului pentru muzica si poezia populara.
Enescu s-a nascut la 19 aug.1881 la Liveni, langa Dorohoi, Moldova; incepe sa invete vioara la patru ani; la cinci ani apare prima data in concert dupa care va incepe studiile muzicale sub indrumarea lui Eduard Caudella.
Intre 1888 si 1894 studiaza la conservatorul din Viena vioara cu Josph Hallmesberger si compozitia cu Robert Fuchs. Absolvent al conservatorului din Viena cu medalia de argint, se integreaza in viata muzicala a orasului interpretand lucrari de Brams, Sarasate, Mendelssohn. Intre 1895 si 1899 studiaza la Paris vioara cu Pierre Marsick, contrapunctul cu Andre Gedalge si cu Jules Massenet si Gabriel Faure, compozitia. Daca la Viena baiatul de 12 ani a facut deliciul presei ca interpret, la Paris este recunoscut ca tanar compozitor la 6 feb 1898 in cadrul Concertelor Colonne, unde se produce cu Suita Simfonica Poema Romana op 1.
Incepe sa dea lectii de vioara la Bucuresti si este adesea invitat de regina Elisabeta a Romaniei si de Marta Bibescu, sa prticipe la seratele lor muzicale.
Familiarizat cu cantecele folclorice romanesti, compune cele doua Rapsodii Romane in 1901-1902. Suita nr 1 pentru orchestra in 1903; Simfonia nr 1 in 1905.
A cantat in intraga Europa alaturi de Alfredo Casella, Louis Fournier si altii.
Daca pana la primul razboi mondial a dus o activitate sustinuta in Paris si Bucuresti, in anii primului razboi mondial va ramane in tara si va dirija printre altele, Simfonia nr 9 de Beethoven, pentru prima data in auditie integrala in Romania. Din acest timp dateaza si Simfonia nr 2 (1913) precum si Suita pentru orchestra nr 2 (1915), ambele dirijate de el in aceasta perioada.
Initiaza Concursul de compozitie “George Enescu”, oferind castigatorilor premii generoase din venitul sau personal.
Intre 1921 si 1931 lucreaza la opera Oedip, care se va bucura de succes deplin la Paris in 1936 (baritonul Andre Piernet a cantat in rolul lui Oedip). Premiera romana va avea loc in 1958 cu David Ohanezian in rolul principal.
Ascult Simfonia nr 1; muzica este insotita de parfumul de liliac ce patrunde prin fereastra deschisa, parfum cunoscut de acasa. Acest moment de reverie este completat de un frumos apus de soare. Aici soarele coboara incetisor printre draperiile de nori de culoarea florilor de liliac, nu cade deodata in mare, supt de ape.
Gandul imi zboara la maestrul care, pe langa pasiune si dragoste, a pus munca si perseverenta cand a scris aceasta inspirata Simfonie.
Mi-l inchipui pe compozitor in pavilionul din spatele Palatului Cantacuzino care gazdueste azi muzeul Enescu.
Acolo, in locuinta modesta la care duce o scara monumentala umbrita de copaci seculari, isi insira marele om notele pe hartia cu portative. Ce gand soptit i le-a dictat? Ce fosnet, ce miros de primavara, de ploaie, de flori l-au inspirau? Ce cantece folclorice l-au facut sa vibreze?
El, omul, compozitor, pianist, violonist, dirijor si pedagog, care stapanea uneltele muzicii la perfectie a imbinat teme de muzica folclorica romaneasca cu ultimele cuceriri in muzica culta a tarilor din vestul Europei. Rezultatul a fost compozitiile de muzica de camera intr-un stil romantic monumental cu tendinte neo-baroce si influenta a muzicii franceze.
Partiturile sale au zburat in lume si muzica lor a fost interpretata de mari virtuosi ca: David Oistrach, Lev Oborin, Emil Ghilels, Yehudi Menuhin, P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot, A. Casella, bucurand si sufletele multor necunoscatori ai meseriei. Dar oare artistii, fie ca sunt pictori, sculptori, scriitori sau muzicieni nu au drept tel atingerea sufletului omenesc?
Intre cele doua razboaie mondiale, Enescu isi reia activitatea in Franta. Face calatorii in Statele Unite unde in 1923 dirijaza orchestra din Philadelphia iar in 1938 pe cea din New York.
Printre elevii sai se numara si viitorii violonisti Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumieaux, Yehudi Menuhin, Ida Haendel si pianistul Dinu Lipatti.
Simfoniile sale – prin maturitatea conceptiei, exceptionala maiestrie armonica, polifonica si orchestrala – constitue adevarate fresce sonore. Lucrarile sale pentru formatii de camera (doua cvartete de coarde: 1912, 1952; doua cvartete cu pian: 1909-1911; un octet pentru coarde:1900;
un dixtor pentru instrumente de suflat: 1906; sunt caracterizate printr-o melodica expresiva, constructii unitare si transparenta sonoritatii. Lucrarile pentru pian, pentru violoncel si pian, pentru vioara si pian, se remarca prin echilibrul dintre libertatea inspiratiei si disciplina formei, dar si printr-o redare abstracta a continutului emotional (Simfonia de camera pentru 12 instrumente, sau Poemul simfonic Vox Maris pentru soprana, tenor, cor si orchestra, inceput in 1929)
In timpul celui de Al doilea razboi mondial, Enescu a ramas in Bucuresti desfasurand o
activitate dirijorala bogata si incurajand creatiile unor muzicieni romani ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sabin Dragoi. Tot in aceasta perioada scrie operele sale de maturitate.
Am fost norocoasa, in primavara anului 2007, sa vizitez Muzeul Enescu, tocmai cand avea loc
o expozitie dedicata activitatii lui Enescu in lumea internationala muzicala. O insoteam pe prietena mea, o melomana ce mi-a inspirat in copilarie dragostea pentru muzica de opera. Ea a fost ghidul meu in acest an; nu m-a lasat sa scap vreunul din locurile care ar trebui vizitate de toti romanii, izvoare de cultura nationala.
In acea frumoasa zi, m-a intrebat daca nu as vrea sa dam o raita pe Calea Victoriei. De ce nu? am zis si din poarta-n poarta (am vizitat Muzeul Colectiilor de Arta, am intrat si la Muzeul National), am ajuns la Minunatul Palat Cantacuzin unde au locuit Enescu si sotia sa Maruca Rosetti-Cantacuzino.
Am patruns cu smerenie in casa inalta, cu saloane elegante si o biblioteca muzicala splendida.
Am citit panourile de afisaj ale expozitiei, cartile postale, extracte din corespondenta muzicianului cu persoane renumite, m-am uitat la pozele facute cu prilejul diverselor manifestari muzicale la care a luat parte Enescu, am urmarit partiturile, am aflat lucruri pe care nu le stiam despre marele muzician roman.
Mai fusesem in acest muzeu, dar nu am inteles ca in aceasta zi cine a fost acest om.
Poate ca exponatele erau bine asezate incat un flux usor de vizitare m-a ajutat sa intru in atmosfera de creatie a locului. Poate ca eram mai pregatita ca alta data sa inteleg, sa apreciez aceste lucruri ce nu le mai vazusem.
M-am intrebat cand a avut timp acest om sa se dedice compozitiei, caci ziarele vremii il anuntau cand la New-York, cand la Paris cand la Londra, unde dadea concerte, dirija orchestre dar era si profesor. Cu siguranta acest om a scris fara a astepta sa-i fie biroul in ordine, hartiile prin sertare, clasate si lumina sa cada intr-un anume unghi peste masa lui de lucru pentru a avea inspiratie.
Si totusi, Simfonia nr 4 si nr 5 au ramas neterminate. Plecat la Paris o data cu instaurarea dictaturii comunite in Romania, Enescu moare la 5 mai 1955 si este ingropat in cimitirul Pere Lachaise din Paris.
Enescu se situeaza în rândul celor mai reprezentative figuri ale culturii romaneºti progresiste prin creatia si activitatea sa. Pentru cinstirea memoriei lui Enescu, guvernul roman a infiintat bursa “George Enescu” si a instituit Concursul si Festivalul Internaþional “George Enescu”, care are loc din trei in trei ani (incepand din 1958), la Bucuresti. Casa în care a locuit Enescu a devenit muzeu. Iar satul natal al artistului si Filarmonica de stat din Bucuresti ii poarta numele.
George Enescu a fost membru al Academiei Romane precum si membru corespondent al Academiei Franceze.
Trecuse o vejnicie de cand intrasem in muzeu. Cand am iesit ploua marunt; vremea se schimbase – am simtit nevoia sa merg, sa merg…sa ma gandesc la tot ce am vazut.
Aveam toata admiratia pentru fiinta umana ce poate sa se dedice fara a astepta recompensa. O tesatoare de la sat, un pictor necunoscut de nimeni, vor creia: vor incepe prin a-si exprima trairile; apoi vine munca, munca fara de masura…caci atunci cand iubesti ceeace faci, nu pui in balanta castigul, timpul, nici macar sanatatea ta…Numai asa au ajuns oamneni ca Enescu sa realizeze atat de mult in asa de diferite domenii, sa contribuie la dezvoltarea culturii romanesti.
Toti cei ce au realizat ceva, care au lasat o mostenire culturala – s-au avantat catre soare ca ciocarlia, din minunantul cantec popular, au zburat imbatati de lumina, tot mai sus si mai sus pana ce puterile i-au lasat si au revenit pe pamant pentru a-si plati datoria, a-si sfarsi viata – caci nu suntem toti datori cu o moarte?
Dar cate se pot face in acest interval cat locuim pe acest pamant?
Sentimentele ce le trezesc acesti mari oameni, prin opera lor, constitue o prelungire a vietii lor.
Slobozi in soare, pentru clipa de lumina, ne putem si noi ridica calauziti de muzica viorilor timide la inceput, victorioase in final.
Arh. Mariana Popa / Toronto
|
Mariana Popa 6/25/2009 |
Contact: |
|
|
