Eugen Giurgiu
Cu Domnule Eugen Giurgiu am avut bucuria să petrec, aici in Toronto, multe seri interesante.
Este o plăcere să-l ascuti povestind despre oamenii care i-a intalnit, despre muzică, despre artă.
La 9 Mai implineste 85 de ani.
Iar de aceasta data asta l-am rugat sa ne vorbească despre domnia sa.
Observator Puiu Popescu ; Multumesc Domnule Giurgiu, pentru incă o seară petrecută impreună. Am discutat in seri trecute despre muzică, artisti, personalităti intalnite. Acum vă rugăm să ne vorbiti despre Domnia Voastră.
Eugen Giurgiu : Mă simt obligat să vă spun dela început că nu tot ce urmează mai jos, e adevărat. Nu pentru că as avea ceva de ascuns, ci pentru un motiv foarte simplu, nu-mi mai amintesc cu precizie, munlte amănunte din lunga mea viată.
M-am născut, demult, în Mai, ziua 9, anul 1924. Nu mă simt răspunzător si nici vinovat, nu m-a întrebat nimeni dacă îmi surâde data si locul nasterii, - Iara, judetul Turda, Transilvania, România, Europa, planeta Terra.
Iara, presupun că nu ati mai citit sau auzit acest cuvânt, e un orăsel de munte, în Apuseni, la 10-11 kilometri de Buru, statie de cale ferată pe linia Turda- Câmpeni. Nu am zăbovit prea mult la Iara, pentru că tatăl meu a fost transferat la Prefectura din Turda, Pe vremea aceea, tara era împartita în 52 de judete în fruntea cărora se găsea un Prefect, iar judetele cuprindeau câteva plase, conduse de pretori. Un judet cuprindea câteva plase iar plasele câteva comune, conduse de notari publici, orânduire mostenită dela codul civil austriac, valabil în Ardeal până la venirea comunistilor.
Am fost înscris la grădinită, unde am învatat să spun poezii si să cânt, iar iubita mea de atunci se numea Tuchi Vlas. După lectii o conduceam până acasă. Avea două surori, erau toate trei blonde, cu păr galben ca paiele si cu ochi albastri. Avem doi frati, unul mai mare altul mai mic decât mine, Mama se împrietenise cu învata toarea noastră, domnisoara Deac, care după căsătorie a devenit dna Meran, dar nu mult timp mai târziu, a fost înlocuita de domnisoara Veturia Hatiegan.
Între tim, în casa noastră a apărut tatăl mamei noastre Emanoil Rusu, care venea dele Buzău unde lucrase multi ani ca arendas al unui mare mosier, stabilit la Paris. Aveam cinci ani, bunicul avea 55 de ani numărul la pălărie, era tot 55. Curios, nu? S-a apucat să mă învete să citesc. Am făcut mari progrese. Înainte de Crăciun am dat examen, am citit o pagină din Curentul, am trecut si am primit ca premiu 20 de lei, o monetă galbenă ca aurul, cu care puteam să-mi cumpăr bomboane pentru un an de zile. 05/09/2009ar nu mi-am cumpărat ci m-am abonat la o revistă pentru copii: Lumea copiilor, George Murnu, editor. Am început să citesc basme, unele de Petre Ispirescu, altele de Ion Creangă unele traduse din alte limbi, franceză germana, rusă. maghiară. De-atunci si până azi, am continuat să-mi petrec cea mai mare parte din timp, citind. 05/09/2009ar curând a trebuit să sacrific o parte din răgaz, unei alte activităti, plicticoase la culme, dar care s-a dovedit utilă. vioara.
Tata avea un prieten, functionar la Administratia Financiară, Ionită Petruca, vecin cu noi, cu care beau destul de des o sticlă de vin. Trebue să vă informez că pe vremea aceea nu eistau televizoare, chiar aparatele de radio erau putine si scumpe. Noi nu aveam radio, în schimb aveam un fluer tărănesc, cu sase găuri la care mai mult din joacă, am început să cânt o melodie populară. simplă pe care o stiu si acum. Dacă sunteti curios, veniti la mine acasă ca să v-o cânt. Prietenul tatălui meu, mă auzi si declară că sunt un al doilea Enescu, pt.că la vârsta mea de 5 ani, nimeni în afară de Mozart si de Enescu nu cântaseră la vreun instrument. Ionită Petruca era si profesor de vioară si avea câtiva elevi, copii din familiile bogate din oras. Mi-aduc amionte dintre ei pe Diu Baciu, azi in Portugalia, fiul directorului băncii nationale, apoi Costache Popa, fiul unui judecător venit proaspăt din Corabia, care însa a renuntat curând la vioară. Fiul, nu judecătorul. Si dacă tot veni vorba, Costache Popa s-a făcut medic si a murit chiar în ziua nuntii într-un accident de motocicletă. Cu fratele lui, Puiu Popa, am fost prieteni foarte apropiati, yeci de ani, până ne-a despărtit soarta si timpul. Nu era prea destept dar avea umor si râdeam împreuna de mii de lucruri. Era destul să ne uităm unul la altul ca să realizăm că era ceva de râs, si să izbcunim în râs ca la comandă. S-a făcut si el medic, ca fratele său Costache.
Am făcut scoala primară la scoala numărul doi din Turda Nouă. Era o scoală numai de băieti. Asa era pe atunci, băietii de-o parte, fetele de alta. Nici liceele nu erau mixte, ca să nu existe ciocniri riscante între sexe. Am fost un elev foarte bun, premiul unu în fiecare an. La liceu la fel, am fost dela început pâna la sfârsi, premiantu întâi. Nu pentru că toceam ci pentru că pasiunea mea pentru citit îmi umpluse capul cu foarte multe cunostiinte. În clasa a doua am fosta trimis de scoală la concurrsul tinerimii române, la Bucuresti, dar n-am luat nici un premiu. În schimb am cunoscut ceva din orasul care exercita o mare atractie pentru noi ardelenii. Deci nu am luat nici un premiu, dar prin februarie 1940, s+a organizat de către ministerul educatiei un concurs national de literatură pe care l-am câstigat cu o schită, Cea mai frumoasă zi din viata mea. După acest succes, am decis să mă fac scriitor. Ori ce întâmplare îmi iesea în cale, primea imediat un calificativ, un loc si un rol în opera pe care urma să o pun cândva pe hârtie.
În 1943 am terminat liceul, am fost prmul la bacalaureat, spre mirarea părintilor mei care nu mă văzuseră cu cartea în mână niciodată. Nu pentru că nu învatam ci pentru că nu învatam acasă ci fie la Puiu Popa fie la Nicolae Pătăceanu, care se află aici în Canada si care m-a jutat să mă stabilesc si eu în această tară minunată. Dar să nu sărim peste ani. După bacalaureat, pentru că eram îndragostit de o fată, Abi, ai cărei părinti voiau s+o facă farmacistă, m-am lăsat convins să mă fac si eu farmacist. Asa se face că am dat examen de admitere la facultatea de farmacie dar si la medicină. Am trecut la amândouă dar am ales farmacia pentru că anul întâi era anul de practică. Am rămas deci la Turda si mi+am început anul de practică la farmacia Manta, împreuna cu Abi. Dar surpriză, după cîteva luni, Abi nu a mai venit la farmacie pentru că s-a măritat cu un medic din Abrud, ai cărui părinti erau buni prieteni cu părintii ei. Mi-a părut rău dar nu foarte tare, pentru că m-a cucerit o fată foarte interesantă cu procupări muzicale ca si mine, al cărei tată, fost director la Industria Sârmii din câmpia Turzii, se sinucisese în conditii suspecte. O chiema Carmen si m-am reîntâlnit cu ea după vreo douzeci de ani. A devenit o compozitoare foarte apreciată, a câstigat câteba premii si cred că e în viată si trăeste la Bucuresti.
Am impresia că am intrat în prea multe amănunte neinteresante, deci voi încerca să renunt la altele. În urma unor recitale date la Cluj, împreuna cu Santa Jassoy la pian, am fost recomandat de compozitorul Martian Negrea pentru postul de inspector în directia muzicii din nou înfiintatul Comitet de Stat pentru Artă. M-am mutat la Bucuresti unde am locuit fără întrrupere până la plecarea mea în Canada, 1968. Activitatea mea pe plan literar nu încetase, dar ca să fii publicat trebuia să scrii ceva care să nu contravină sau nici măcar să nu neglijeze vreo aluzie cât de mică la “adevărul doctrinei marxiste. Am reu;it să public două povestiri comice în Urzica. revistă de satiră si umor, condusă de Aurel Baranga. Pentru că îndemnat de Francisc Munteanu si de Titus Popovici am predat editurii tineretului manuscrisul unui roman, Ceterasul. S+a publicat din el un fragment de 60 de pagini în Antologia Tinerilor Scriitori, Am fost curând invitat la sectia de literatură a comietului central, unde mi s-a oferit o masină de scris, o locuintă confortabilă. împrumuturi de bani pe termen lung, fără obligatia de a-i restitui cândva anume, Am refuzat totul, nu stiu exact de ce. Cred că de teamă. Nu voiam să mă vând. Nu eram membru al partidului comunist si nici n-am fost niciodată desi mi s+au oferit multe avantaje. Din Comitetul pentru Artă voiam să plec si mi-am aranjat un transfer la teatrul de estradă dar am fost rechiemat în minister după câteva zile. Am reusi să plec abia după vreo alti doi ani, când Mihai Brediceanu a reusit să obtină dela Popescu Dumnezeu numirea mea ca Dirctor artistic al Operei de Stat.
Între timp, mă căsătorisem cu Yolanda, actuala mea sotie. Mai fusesem căsătorit odată cu mama actualului si iubitului meu fiu Mirel, care e medic stomatolog în Germania si scrie poezii frumoase în timpul liber.
Era cât pe-aci să uit: în 1992 sau 1993 am înfiintat o revista literară lunară LITTERAE, bine primită de unele institutii de cultură din Europa si USA. După doi sau trei ani si după ce am chieltuit cca. 40 de mii de dolari am transformat-o în revistă electronică în sapte limbi, engleză, franceză, germană, italiană, latină, română si spaniolă. Nu costa mare lucru dar necesita multă muncă astfel încât după vreo 10 ani am renuntat la publicatie, spre regretul miilor de cititori din lumea întreaga, din Anglia până în Zambia. Nu vreau să mă laud, dar marea mea pasiune pentru limbi străine mi-a fost răsplătită din plin, nu cu bani ci cu multumire sufletească. Sunt mândru că pot citi în original Horatiu, Caesar, Balzac, Racine, Goethe, Thomas Mann, Dante, De Amicis, Cervantes si Garcia Marquez. Regret că nu am fost în stare să învat rusa.
Am câteva mii de cărti, si mă întreb cu groază ce se va întâmpla cu ele după plecarea mea din lumea asta. Astept sugestii.
Am scris si publicat un roman, Ewoclem, (tradus în engleză) în 1994, un volum de povestiri, The Bracelet, 2006, un ciclu de patru romane, (Cartea Vremelniciei), un an mai târziu. Cărtile mele (cele în limba engleză) pot fi procurate prin librăriile mari din Canada si USA.
Ar mai fi multe de spus, dar timpul si spatiul mă fac să mă opresc aici.
P.P. Vă multumim Domnule Profesor Eugen Giurgiu pentru aceasta lectie de viată.
Recomandăm cititorilor nostri si cartile Dvs scrise cu har si talent..
La multi ani !
|
Observator 5/9/2009 |
Contact: |
|
|
