Rânduri pentru un trubadur - Mircea Vintilă la Toronto
Au trecut peste treizeci de ani de când, copil fiind, am ascultat pentru prima dată, la radio, un cântec ale cărui cuvinte mi s-au intipărit de atunci in minte.
Erau versuri simple, pe care mintea mea de copil de patru ani le-a memorat – spre a le fredona - cu usurintă, desi simteam instinctiv că, dincolo de rimele ce imi erau accesibile in ciuda vârstei fragede, se ascundea un inteles mai adânc.
“Un’ te duci tu, mielule? / La pădure, domnule / Să pasc iarbă, domnule” sunau cuvintele cântecului interpretat de o voce frumoasă si caldă ce a născut in sufletu-mi una dintre primele mele pasiuni.
Si cântecul-dialog continua, la fel de nepretentios, aproape ca intr-un joc de copii... Numai sfârsitul mă intrista intotdeauna – “Cine moare, mielule?” – căci, dincolo de simplitate, părea că se ascunde o semnificatie mai profundă, implacabilă, pe care nu am inteles-o decât mai târziu…
Tot mai târziu l-am descoperit si pe trubadurul cu chitară si plete intunecate… si i-am ascultat fermecată si celelalte cântece, visând să fiu fata frumoasă invitată la Hanul lui Manuc, in vremuri de mult trecute, sau suspinând la gândul efemerelor povesti de dragoste cum era cea inspirată de Miruna…
Nu mi-a fost insă dat să il văd pe trubadur pe scenă decât ani mai târziu, pe meleaguri indepărtate…. Prima dată, acum aproape zece ani, impreună cu grupul Colibri, si a doua oară recent, la Hart House Theatre, din cadrul University of Toronto, intr-un concert ce a umplut sufletele tuturor de amintiri, de căldură si tinerete…
Cum spuneam, au trecut mai bine de treizeci de ani de când trubadurul – Mircea Vintilă - l-ati recunoscut desigur, m-a insotit, asa cum probabil v-a insotit pe multi dintre Dumneavoastră, pe drumul vietii, când făcându-ne să zâmbim, când să lăcrimăm nostalgici, căci:
“Cine moare, mielule? / Si noi mieii, domnule, / Si voi, domnii, domnule”…
Au trecut peste treizeci de ani de la prima noastră intâlnire – el, tânăr, si eu, copil, - pe calea undelor, peste treizeci de ani cu bune, si rele, cu bucurii si tristeti, dar mai ales cu foarte, foarte, multă muzică…
Pentru toate aceste trăiri, am asternut aceste modeste rânduri, ca un tribut de admiratie si recunostintă, si, poate, ca un ecou de baladă…
Eliza Ghinea / Toronto
|
Eliza Ghinea 5/7/2009 |
Contact: |
|
|
