Habitus prolix
Spiritul lui Mecena, asociat generozitătii culturale, protectiei artelor, remarcat în Roma augustină si continuat în vremi de prosperitate spirituală, traversează totusi cu fruntea sus Renasterea si Iluminismul Europei Occidentale, cu toate că a fost nevoit să-si tempereze elanurile în rigiditatea canoanelor eclesiastice. Primele universităti apar de timpuriu, ca o nevoie spirituală: Parma-1065, Bologna-1088, Oxford-1170, Modena-1175, Salamanca-1218, Padova-1232, Paris-1253, Sevilla-1254, Montpellier-1289, Lisabona-1290, Madrid-1293.Spiritul lui Mecena încă subzistă asadar peste veacuri în spatiul latinitătii. Ulterior, universitatea penetrează prestigios spre est (Praga-1348, Cracovia-1364, Viena-1365), mai apoi în spatiul german (Heidelberg-1386, Köln-1388) si în cel nordic (Uppsala-1477, Copenhaga-1479). După sensul dimensiunii, în spatiul latin, si odată cu prestigiul germanic al universitătii, impetuosul laic se contura în armoniile vietii sociale în contradictie cu biserica prerogativelor adjudecate ale dreptului, ale moralei si ale statului; necuprinsul nu mai contesta cuprinderea, nelinistea metafizică nu anula preventia ratiunii. Lumea se decanta axiologic între coerentul formal si prolixul retrograd; comunicarea o luase deja înaintea codului siluindu-l s-o urmeze, desi acesta acumulează mai mult post factum decât avant la lettre. Diferentierile semnificative apar, potrivit lui Humboldt, ca si legăturile dintre natiuni si familiile etnice, în strânsă legătură cu evenimentele istorice, dar si în legătură „cu configuratia locurilor în care sălăsluiesc sau spre care emigrează natiunile”(Über die Verschiendenheit des menschlichen Sprachbaus und seimen Einfluss auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts – 1836 ). Ernst Cassirer (Philosophie der Symbolischen Formen...,1923) avea să reconsidere argumentele limbajului care conduc spre o fază a expresiei sensibile, o fază a expresiei intuitive, slab discriminatorii, mai apoi faza gândirii conceptuale si cea a limbajului ca expresie a formelor logice de relatie, ca etape puternic discriminatorii în evolutia limbajului, cel mai bine conservat si relevant argument al optiunii spirituale a fiecărei etnii. Aparteneta la o spiritualitate se pune în evidentă ori de câte ori te afli într-un alt spatiu etnic străin si ai prilejul să auzi instantaneu sunetele limbii materne; te identifici deja cu sinele national supralicitându-l si solidarizându-te cu acela care s-a exprimat în limba ta (Th. Caplow constata că numărul celor care se supraestimează etnic este de opt ori mai mare decât al celor care se subestimează). Spiritul etnic se regăseste în conventia prin care cuvântul devine nu o copie fizică a obiectului denumit, ci conceptualizarea acestuia prin imaginea produsă, ar fi adăugat Humboldt. Consacrarea unor tipare specific etnice în care popoarele îsi toarnă gândurile, la care nu sunt dispuse să renunte cu usurintă, se face pe termen lung; în spatiul latinitătii, de pildă, limbile originare au fost coplesite, iar impunerea noului tipar a fost ireversibilă, tot asa cum limba kawi din Malaezia care, desi este fundamental sanscrită, se comportă doar ca o limbă malaeziană. Spiritul limbii nu este un mit, iar determinantele lui se regăsesc în etnogeneză, în istorie si în geografia locului, precum si în ritmurile actualizării, iată de ce se poate spune că limba unei etnii este însăsi istoria spirituală a acesteia. Atlasul lingvistic pe regiuni al României, o lucrare de sociologie lingvistică, propune, dincolo de diacronia influentelor externe, circulatia sincronică a unor regionalisme care si-au găsit determinări în aria spirituală românească inclusiv în legătură cu spiritul locului. Iată câteva exemple: condeiul (de piatră) era cunoscut astfel în toată Muntenia si Oltenia ca provenind din acelasi etimon cu aromânul cundiliu, e totuna cu grif în Banat, stil în unele localităti din Țara Bârsei, dar si în zona Clujului, teruză în Maramures, ploibaz în nordul Crisanei si în Sătmar. O ciudătenie, nu singura de altfel, o propune antărt (acum doi ani) care este cunoscut si de meglenoromâni (antort), dar care e greu de înteles de ce de la utilizatorii lui din Banat până la cei din Moldova de nord-est nu a lăsat nicio urmă pe circa 3-4 sute de kilometri. Etnologia lingvistică încă nu a făcut toate conexiunile între determinanta istorică, cea geografică, cea etnogenetică si psihologia aplicată. Nici chiar clasificările limbilor pe grupe mari, după criterii strict gramaticale (flexionare, aglutinante etc), ori după filiatie (limbi semitice, ural-altaice etc.) nu sunt satisfăcătoare. Esentialul se ascunde încă în prolixitate, în scheme de perceptie, de gândire, de apreciere si de actiune – în ceea ce numim diferentiere de habitus. Spiritul etnic a elaborat după propriile nevoi: grecii, pentru care limbajul (onoma) cunoscuse interpretările lui Platon si ale lui Epicur, trec de la logos-ul stoic la noesis exercitându-si capacitatea specială a diversificării rationale (de pildă kinoun se referă la cauza eficientă, eidos la cauza formală, telos la cauza finală, aition la cauza instrumentală, synaition la cauza însotitoare, iar hyle se referă, pentru Aristotel, la cauza materială). Heidegger (Der Ursprung des Kunstwerkes - 1935) ne conduce spre modelul german de diversificare: das sagen (rostirea), das sagendere (rostirea ca putintă a rostirii sporite), die sage (rostirea esentială) sau das Anwesen (prezenta, ajungerea la prezentă) si das An-wesen (fiinta ajunsă la propria ei prezentă) etc. Substratul limbilor indo-europene a fost si continuă să rămână încă atractiv pentru etnologia lingvistică. Întâmplătoare sau nu, unele structuri fonetice se însotesc pe arii largi cu aceleasi sensuri sau cu sensuri înrudite. Din iranianul arta, ocolind spatiul grec (poietike, mimesis, techne), se ajunge în spatiul latin la o formă identică pentru acelasi continut. Atarahie, din aceeasi arie lingvistică, ajunge în limbajul medical cu aceeasi formă si cu un continut semantic apropiat: liniste sufletească. Fenicianul cherem înseamnă sacrificiu ritual al prizonierilor, ceea ce nu s-a îndepărtat semantic prea mult în expresia românească a fi la cheremul cuiva. Sanscritul Jiva, cu sensul de duh care descinde de la zeu, viată, va fi pătruns în limbile slave (жить) de unde pătrunde si în română ca jivină. Babiloneanul kassapu, cu sensul de vrăjitor malefic, se regăseste în a căsăpi, casap (măcelar). Rădăcina semitică hrm, ca expresie ambiguă a sacrului, se regăseste si în islamicul harem, de ce nu si în eclesiasticul hram. La indieni, ideea de om (Aum) se intersectează cu ideea de Brahman, ca aspiratie yogină, dar si în legătură semantică si fonetică cu sanscritul Manu, primul om ca exemplar, regăsit si în engleză (man), dar si în germană (mensch). Un mijloc de derivare lexicală, cel cu afixe, este cunoscut încă din ebraică. Om, în sanscrită Tat/Sat, se traduce (vezi si Bhagavad-Gita, XVII; 25-28) prin Fiintă, ceea ce există, iar asat înseamnă ceea ce nu există, Nefiintă. Urcând pe un palier superior, cel al conceptualizării, după Bhagavad-Gita (XVII;1-6), credinta celor întrupati, născută din fire, este de trei feluri: sattva, rajas si tamas, cu orientare spre sacrificiul adus zeilor (sattva), demonilor (rajas), respectiv celor plecati (preta) sau stafiilor (bhūta). Sacrificiile, potrivit celor mai multi etnologi (M. Mauss si H. Hubert; Essai sur la nature et la fonction du sacrifice – 1898), râmân în continuare împărtite tot în trei categorii: de cerere (Bittopfer), de multumire (Dankopfer) si de ispăsire (Suhnopfer). Ernst Cassirer opta pentru deschiderea epistemologică etapizată a limbajului de la senzatie la intuitie, de la intuitie la gândirea conceptuală si de aici la judecata logică. De aceea vom face trimitere si la observatiile continuate de Georges Dumezil (Mythe et épopée,I. Lˈidéologie des trois fonctions dans les épopées des peuples indo-européens -1968), nu însă înainte de a relua opinia lui Humboldt privind originea limbilor germanice în trunchiul primar descendent din limbile zend si din sanscrită, cărora li se îndatorează si limbile romanice, urmând ca primele să consacre profunzimea, iar celelalte apetenta, după cum consonantismul celor dintâi sau vocalismul celorlalte determină predilectii speciale, lăsate în seama unui prolix epistemic. Dumezil, cunoscător al lucrării lui Antti Aarne Verzeichnis der Märchentypen (1911) si un pasionat al orientalismului vedic, găseste în Mahabharata legendarului Vyasa o multime de surse si resurse ale culturii occidentale, care însă nu reusesc să spulbere unele vanităti etnocentriste, de care vorbea si Caplow atribuindu-le vag personalitătii colective. Dumezil subliniază în studiul amintit vocalismul simplificat al sanscritei despre care vorbea si Humboldt si sustine comunitatea de substrat indo-european, concepută încă din vechime dincolo de unitatea de rasă si de diferentele politice, dar nu în afara unui minimum de civilizatie comună (cultură intelectuală, spiritual-confesională), dar si de cultură materială. Filologii, în contradictoriu cu o parte din cercetătorii mitologiilor comparate (cu trimitere directă la studiile comparatiste ale lui Friedrich von Spiegel), făceau asocieri obsesive cu Rg Veda si Avesta. Asocierile cu Mahabharata ajung până în nordul Europei, unde suedezul Stig Wikander (Arkiv för Nordisk Filologi) identifică unele apropieri cu celebra operă indiană atunci când aminteste legendele despre bătălia danezilor, condusi de regele lor orb, Haraldus Hideton, contra regelui suedez Ringo, ajutat de norvegieni. Ba Dumezil însusi insistă pe această idee si identifică asemănări si mai grăitoare între Mahabharata si mitologia lui Odin. În relatarea lui Snorri, cei doi Vani, ca si Asvinii sau Asii (de la care probabil derivă numele continentului Asia) – zei ai marii magii si ai fortei războinice – se contaminează cu tragismul acestora (reuniunea lui Njörder si Freyr la moartea lui Odin). Motivul reuniunii apare si la romani atunci când se pune capăt nimicitorului conflict dintre Roma si Alba în disputarea suprematiei; lupta se va da între gemenii Horatii si cei Curiatii, între care era si o legătură cognatică. O altă înrâurire orientală este identificată de Dumezil la oseti, în personajul mitic Dzerassae, care o va naste postum pe frumoasa si virtuoasa Satana, modelul stăpânei casei si al gospodinelor caucaziene, căreia si Dumnezeu îi îndeplineste dorintele făcând iarnă în plină vară, temă reluată în basmele din tipul AT 502-516. Elemente din Mahabharata se regăsesc si la Euripide, pe tema tatălui bolnav care cere fiecăruia din cei cinci fii ai săi să facă cu el schimb de vârstă, după modelul lui Pūru, strămosului neamului Paura, fratii mai mari primindu-si sanctiunea de la soartă pentru lipsa lor de devotament. E minunat să reamintim aceste lucruri, dar nu reusim să izolăm prolixitătile habitusului, tranchilizante pentru spiritul impetuos. Ele diferentiază motilitatea individului în si cu grupul său etnic pe scala exigentelor. Obisnuim să vorbim, e drept nu fără motiv, despre un exod oriental (motilitate axiologică) în substratul occidental, ca despre un sens unic, ireversibil, exclusivist, suficient cât să întelegem si sensul exodului masiv românesc pe piata muncii nu spre Est, ci spre Vest, orientat predilect către spatiul latinitătii (motilitate endogenetică), pe seama afinitătilor de simtire subtilizate si în comunitatea de limbă, dar si în predispozitia de a face compromisuri cu rigurozitatea în numele flexibilitătii (motilitate etică). La aceasta au subscris si sud-americanii, atrasi si ei de bătrânul continent al strămosilor lor. Probabil că este vorba doar de o reconsiderare a valorilor în acelasi habitus prolix. Altfel, e greu de crezut că asistăm la o regrupare pe criteriu etnogenetic.
Popoarele au doar vagi nostalgii ale originilor. Din acest punct de vedere, ceasul istoriei nu mai poate fi dat înapoi.
|
Iulian Chivu 4/23/2009 |
Contact: |
|
|
