Frica de viitor
Azi ar putea suna cinic dacă as spune că fac parte dintr-o generatie norocoasă. M-am născut după război, după perioada deportărilor si marilor traume ale gulagului comunist, am prins chiar o perioadă de oarecare deschidere când, tănără fiind, îmi amintesc mai degrabă anii fierbinti din liceu decât persecutiile politice care se petreceau în jurul meu. Am plâns odată cu mama pe genunchii ei când a fost asasinat Kennedy si m-am bucurat prosteste când americanii au ajuns pe lună desi nu aveam nicio legătură nici cu una, nici cu alta. Cum nu aveam stofă de erou, îmi era mai frică de întuneric decât de securitate, profesorul de geografie mă înfricosa mai mult decât sectoristul din colt, îmi plăceau crenvurstii calzi după defilarea de 1 Mai, iar mai târziu, când dictatura mi-a arătat coltii ca unui adult, am ales dispretul ca pe o formă când de rezistentă, când de frondă.
Mă mai simt norocoasă si pentru că pe parcursul vietii mele am văzut cum a căzut comunismul, si că am ajuns peste câtiva ani la New York, orasul pe care continui să-l iubesc si să-l recunosc si azi ca fiind locul meu. Un timp am trăit cu senzatia că mă aflu în cel mai puternic loc din lume, departe de orice convulsie politică, economică sau socială, care puteau avea loc oriunde în altă parte, doar aici nu. Ne instalasem în prosperitate, toate mergeau bine, aveam planuri si vise si ele se îndeplineau pe rând unul câte unul, încât singurul meu regret era că nu am ajuns mai devreme în tara asta.
Amintirile din România se voalau încetul cu încetul, atenuându-si asperităti si rotunjind colturi în care odată mă lovisem. Distantele functionează salvator, oceanul spală, depărtarea ajută la reconciliere, se estompează stridente, insatisfactii, umilinte, si începe să bată un fel de briză generoasă, superioară, în care uiti si ierti si îndulcesti de bună voie trecutul stiindu-te acum în sigurantă si la adăpost. America era acel urias cu capul în cer si tălpile în ocean la umbra căruia te simteai protejat.
Atacul din 11 septembrie 2001 i-a retezat nu doar doi dinti din fată, dar a modificat si psihologia imperiului clădit pe sigurantă, încredere si pe sentimentul că ar fi inviolabil. Dintre toate relele din Cutia Pandorei deschisă în acea dimineată de septembrie, frica s-a instalat cu un evantai amplu de nuante bine speculat de administratiile care au urmat.
Dacă până atunci americanilor le era frică mai ales de moarte ori de insomnii, iar anxietătile lor erau mai mult legate de alienarea tipică societătii de consum competitive si de presiunea de a tine pasul cu un mecanism performant, în era post- World Trade Center au apărut forme de frică necunoscute si neexperimentate istoric de către un popor căruia nu i s-au refuzat prea multe si pentru care notiunea eterică de vis… avea materialitate si consistentă verificată de generatii. Uriasul îsi arăta vulnerabilitatea, iar în momente de slăbiciune se instaurează patologii chiar în peretii marilor imperii, asemeni bolilor gata să lovească un organism sănătos si puternic al cărui sistem imunitar e la un moment dat afectat.
Au urmat timpuri de incertitudini si tensiune. Ne era frică să luăm metroul, să întârziem prea mult în locuri aglomerate, să deschidem corespondenta după ce sute de plicuri se dovediseră infectate cu antrax, să zburăm cu avionul, să urcăm cu liftul în zgârâie-norii din Manhattan, ne era frică de un alt atac, iar mass-media ne întretinea bine spaima anuntându-ne în fiecare zi care este nivelul de pericol.
Administratia Bush si-a consolidat si ea puterea pe frica noastră, luându-si avantaje politice nemeritate, instaurând forme de control si dominatie fie pe fată, fie camuflate, de la crearea unor institutii noi de securitate natională, la libertatea de a supraveghea telefoane ori mijloace de comunicare a celor bănuiti a fi suspectati, de la declansarea războiului în Afganistan si mai târziu în Irak, la identifcarea unei axe a răului si reintroducerea torturii în Guantanamo Bay. Un val de anti-americanism s-a răspândit în toată lumea si numărul aliatilor Statelor Unite a scăzut vizibil odată cu măcinarea sistemului pe dinăuntru, pe de o parte din cauza propriilor erori economice si financiar-bancare, pe de altă parte datorită datoriilor masive către China si dependentei de petrolul străin.
Divide et impera! s-a transformat în Sperie si domină! Manipularea maselor se face mai usor dacă sunt tinute în frică si amenintări. Si americanii s-au conformat. L-au reales pe Bush în 2004 si au dat credit actiunilor Americii de apărare si ofensivă sub pretextul protectiei securitătii nationale.
Pentru noi care am venit dintr-o tară fost comunistă, metodele nu erau noi, detineam un mecanism de apărare si în plus fusesem obisnuiti să trăim în frică. E adevărat că era o altfel de frică, în interiorul unei dictaturi, care putea duce la acte abuzive sau absurde. Diferentele de mentalitate si de situatii între cele două culturi sunt însă evidente. În America, din frică oamenii apelează la credintă, nouă ne era refuzată, aici puterea si-a luat aici ca aliat biserica, la noi a fost negată sau fiind deja compromisă nu ar fi reprezentat oricum o autoritate, revolta noastră era una tăcută, oscilând între ironie, blazare, resemnare sau lasitate, si era aruncată de multe ori în derizoriu, în timp ce aici frica e luată în serios si tratată ca atare.
În paralel, sub adminstratia Bush- Cheney s-au dezvoltat acte de coruptie si multe dintre ele au fost bine ascunse până când criza economică a izbucnit cu accente dramatice la câteva săptămâni înainte de alegerile din noiembrie 2008 propulsându-l la Casa Albă pe Barack Obama care promitea schimbări politice radicale si reinstaurarea visului american. Din păcate până acum bulgărele prăbusirii economice pornit vertiginous în jos nu pare să poată fi oprit.
În aceste zile americanii trăiesc în frică. Nu una generală, că imperiul si-a măcinat energiile din interior, că urmează o eră cu aliante noi politice si economice în care America nu va mai detine suprematia absolută si va trebui să facă probabil loc la masa puterii si altor natiuni, nu criza mondială îi sperie care va reformula poate valorile si standardele de viată, nu efectul de bumerang al globalizării care secătuieste economia natională, ci o frică punctuală, concretă, de fiecare zi. Le e frică să se ducă dimineata la serviciu ca să nu afle că tocmai au fost dati afară, le e frică să deschidă scrisorile de la companiile de investitii sau asigurări ca să nu vadă cât au pierdut din pensie sau din stocuri, le e frică să facă împrumuturi de la bancă, să cumpere o casă sau s-o vândă, să cumpere o masină nouă, le e frică să nu se îmbolnăvească pentru că si-au pierdut asigurarea medicală sau n-au avut-o niciodată, le e frică să accepte aprobarea de a urma o facultate pentru că nu îsi pot plăti taxee, le e frică să deschidă televizorul pentru că stirile proaste curg una după alta, zilnic sunt confiscate case, falimentează businessuri, bursa cade si numărul escrocilor pe scară mare dezvăluiti în ultimul moment este în crestere.
Emigrantilor veniti în ultimii ani le e frică să nu fie nevoiti să se întoarcă înapoi în tările lor care nici ele nu se simt mai bine, si descoperă cu amărăciune ironia sortii, să fugi spre mai bine si să descoperi că e mai rău decât în locul de unde ai plecat.
Celor ajunsi la vârsta pensionării le e frică să se retragă pentru că nu vor avea din ce trăi, tinerilor proaspăt absolventi le e teamă că nu-si vor găsi de lucru, clasa mjlocie e speriată că va sărăci, si toti se tem că standardul lor de viată se va deteriora dramatic, că nu îsi vor mai putea permite case si masini mari, confort si bunăstare si, mai grav, le e teamă că visul american s-a evaporat si că pe parcursul vietii lor nu vor apuca să mai prindă o redresare substantială, că America nu va mai fi niciodată aceeasi.
Pe fondul nostru de frică, politicienii îsi fac netulburati jocurile mai departe, cei aflati la putere amenintă cu dezastre si catastrofe, cei din opozitie îsi pregătesc alegerile viitoare asa că doar acuză si se opun oricărei încercări de iesire din marasmul economic. Frica de viitor a modificat psihologia americanului si a sădit neîncredere în institutii si în autoritătile care le guvernează viata, lucru de neconceput până de curând pentru un popor cinstit, muncitor, credul si sigur pe valorile lui. Dacă până acum înghiteau painkillers, pilule de slăbit, somnifere si antidepresive pentru psihicul atacat de fobiile societătii de consum, probabil vor fi identificate boli noi legate de psihologia crizei iar companiile de medicamente vor apărea în curând cu pilule împotriva spaimei de viată si de viitor.
Vecinul meu, armean specializat în politici bancare si spiritualizat cât să-si păstreze mintea sănătoasă si umorul viu, m-a linistit cum s-a priceput mai bine: Dacă ti-e frică de viitor înseamnă că trăiesti cu sentimentul că el ar exista. Gresit. Timpul numit de noi si perceput ca viitor, e acum. Următoarea clipă este viitor si peste două clipe viitorul va fi deja trecut. Viitorul se consumă instantaneu, dar noi îl proiectăm mai departe de clipa de fată ca să ne aruncăm o iluzie înainte si apoi să pedalăm cât ne tin puterile s-o atingem. Masochism. Dacă nu suferim, nu ne simtim utili sau responsabili. Dacă nu ne chinuim, înseamnă că lăsăm impresia că n-am înteles nimic.
Multumită de idea vecinului meu că viitorul ar fi cu fiecare clipă deja trecut, m-am concentrat pe prezent. Dar dacă nici el nu există? m-a fulgerat spaima. E de la sine înteles că prezentul trece în trecut si mai repede decât viitorul. Ce mai rămâne atunci? Clipa. Anticii au stiut si ne-au spus-o de la început. Carpe diem. În momente de criză recursul la filosofie e salvator. Când ti-e cel mai greu, filosofia, cu cât e mai pesimistă, cu atât face mai bine, îti ridică moralul si îti menajează orgoliul aruncând vina esecului personal pe umerii universului incapabil să se optimizeze. Iar din pesimism si catastrofă, cu o picătură de cabotinism, se poate trăi foarte bine. Reteta am încercat-o pe vremea comunistilor dar functionează bine si azi, si aici. Am adoptat deci disperarea si din perspectiva asta lucrurile se văd îmblânzite iar stirile îsi atenuează gravitatea.
Cinic vorbind, da, trăim vremuri interesante, cine stie ce ne mai pune la cale viitorul, acea clipă de neatentie care trece cu repeziciune în trecut.
www.carmenfiran.com
|
Carmen Firan 4/20/2009 |
Contact: |
|
|
