Călătoria , mama invătăturii ( IV )
Drumul de la Lisabona la Madrid l-am făcut noaptea. M-am sculat în zori cînd soarele abia de crăpa zarea si cînd trenul se grăbea să ajungă la capătul drumului ca să-si mai tragă si el sufletul. Madridul, începînd cu gara, e un oras pe cinste: sobru, elegant si curat. Am găsit hotelul undeva lîngă Plaza Puerta del Sol, de unde într-un sfert de oră, pe jos, de-alungul lui Carrera San Jeronimo si Paseo del Prado (ce nume frumoase!) am ajuns la muzeul visurilor mele: Prado. Colecția de tablouri Goya este cea mai mare si mai bună din lume. Sunt sigur că niciodată înainte n-am fost atît de zguduit de ce vedeam. Tablourile pictate de Goya în perioada neagră, după ce fusese pictorul curții regale, cînd se spune că surzise din cauza unei encefalite, n-au si nu or să aibă pereche în istoria picturii. El Quelarre, ca să-l numesc doar pe unul din seria de Caprichos, mă mai infricosează si acum cînd mi-l amintesc: diavolul întrupat într-un țap negru mustră grupul de vrăjitoare din fața sa, pietrificate de groază. Nu mai e nevoie de foc, de cazane sau de smoală ca să înțelegi ce te asteaptă dacă esti băiat rău. Cealaltă bogăție a muzeului, colecția Velasquez, e frumoasă si elegantă ca Madridul. Am plecat din Prado cînd am simțit că nu mă mai țin picioarele si cînd am constatat că mi-ar mai trebui trei zile si două săptămîni să văd totul si să pricep ce se poate pricepe. Afară pe străzi, lumea iesea la plimbare. Eleganța orasului e împlinită si de eleganța madrilenilor. A doua zi de dimineață ploua mărunt, dar cerul pe care norii erau sparți ici-colo, dădea vesti bune. Am luat orasul la picior începînd cu Palacio Real, La Almudena Cathedral (unde am asistat la slujba de duminică), Grădinile Sabatini ( unde m-a speriat o statuie vie a lu Don Quijote) si am terminat la Las Ventas Bullring. Acolo am avut norocul sau nenorocul să nimeresc la finala unei competiții internaționale de omorît tauri. Pentru început incinta teatrului, spectatorii, tot ritualul, inclusiv sositul gîfîit al taurului în mijlocul arenei, m-au captivat. Deci e adevărat ce văzusem prin filme. Dar după ce taurul a fugărit toreadorii, a răsturnat calul cu picador cu tot, a fornăit si a transpirat, am asistat la scena finală care m-a îngrozit ca si picturile lui Goya din ziua precedentă: taurul a pornit-o ață spre matador, el l-a evitat si cocoțat pe vîrful picioarelor a băgat toată sabia în cocoasa taurului ca în unt. Taurul a început să se clatine ca beat, după care a căzut în genunchi. In final, un alt nene, cum ar zice un copil speriat (ce eram) a venit si pentru că taurul trîntit pe o parte mai ținea capul ridicat, i-a aplicat un pumn în cap (!!!) M-am ridicat, si desi a trebuit să deranjez tot rîndul, am plecat pe trei cărări. Ceilalți doi tauri (ce urmau la lupte) omorîți-i singuri! Si dus am fost. M-am oprit într-o cafenea de pe vremea lui Cervantes să beau un rachiu ca să-mi revin. La o masă vecină trei băieți de Bucuresti beau si ei una mic si puneau țara (Spania cred) la cale. Cîte n-as mai îndruga despre orasul ăsta minune! Dar... Am plecat la Valencia. Cu trenul bineînțeles. In vagon dotarea era de hotel: canapele, măsuțe, bar, radio, televizor. Doar dusul lipsea. Parcă nu mai eram pe planeta pe care e si Lehliul si Pascani-ul. M-am trezit la realitate în gara Valencia unde la 12 noaptea coada la taxi-uri era ca cea la ulei odinioară la noi la Matei Ambrozie. Doamne fereste! si mi-am făcut două cruci. Pînă la urmă am ajuns la hotel. Dimineața Valencia era plină de soare. Asadar ăsta e orasul eliberat de El Cid din mîna arabilor, ăsta e orasul pe care si l-au proclamat capitală republicanii din războiul civil împotriva lui Franco! Mi-am luat gustarea la un restaurant mic unde vecinii de la o altă masă, trei domni bine ferchezuiți, savurau cafele, fumau si beau vin alb. M-am uitat la ceas: era 9:40. Asta da trai neneacă! Si m-am hotărît să sistez vizitarea de biserici si muzee si să-mi îndrept ochii spre bucuriile valencienilor. Orasul nu e impregnat cu atîta rigoare ca Madridul si asta , împreună cu briza si sclipirile Mediteranei îl fac să fie mai cald si mai blînd. Palmieri, leandri, ficusi, trotoare curate si uneori, ca în Plaza del Ajuntamento, pavate cu marmură, piețe pline de flori si restaurante. Am încheiat ziua cu o plimbare prin parcul Niejo Cauce del Turia, care a fost amenajat în fosta albie a rîului Turia, în trecut o sursă nepotolită de inundații. Alergători, plimbăreți, gură cască, biciclisti, îndrăgostiți si doi polițisti, care ca niste milițieni adevărați, amendau o fată ce-si eliberase cîinele din lesă si se tolănise la soare. A doua zi de dimineață mi-am stabilit azimutul pe La Malvarrosa, una din plajele orasului. Desi era început de octombrie, apa Mediteranei era caldă, dar plaja, mai mare decît cea de la Mamaia, era aproape goală. M-am întins pe nisip, am închis ochii încinsi de soare si am jurat că dacă o să cîstig la loto, n-o să-mi cumpăr nici măcar o sticlă de whisky înainte de a-mi cumpăra un apartament la unul din blocurile ce păzeau spatele plajei La Malvarrosa.
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neascu 4/17/2009 |
Contact: |
|
|
