Semne de intrebare : Rasarit si apus de soare
Pentru orice lucru este o clipa prielnica, se spune la Ecclesiast. Este o vreme sa te nasti, se mai spune acolo, o alta sa sadesti, o vreme sa plangi si o vreme sa razi; vreme este sa jelesti si vreme sa dantuiesti.
Fiecare lucru isi are timpul sau, are o vreme de crestere si una de descrestere, pentru a se implini armonios.
Reflectand la vremurile de azi, imi pare insa ca aceasta randuiala inteleapta care a guvernat firea omeneasca de veacuri este tulburata cel putin intr-o anume masura. Lucrurile nu mai urmeaza mersul lor firesc, ce avea in el o anumita tihna linistitoare, ci se imbulzesc sa se petreaca concomitent si, prin urmare, adesea haotic, compromitandu-si esenta si menirea.
Ma gandesc mai ales la procesul inaintarii in varsta, care dintotdeauna a fost insotit de o sporire in demnitate, de un sentiment de respect, atat pentru neaua care incepea sa acopere crestetele, cat si pentru intelepciunea acumulata in ani. Apropierea de varsta a treia trebuie sa aduca o multumire nascuta din tot ceea ce a fost implinit si cladit pana in prezent, precum si din posibilitatea de a transmite experienta traita lujerelor ce incep sa creasca. {ntotdeauna voi asocia gandurile mele legate de aceasta varsta cu un sentiment de seninatate, precum – in literatura - spunea asa de frumos mai varstnicul Alecsandri la timpul cand tanarul Eminescu incepea sa se afirme: “La rasaritu-i falnic se-nchina-al meu apus”. Un apus senin, majestuos, netulburat, inca privind spre viitor, cu liniste si multumire, si gata de a impartasi celor ce vin din roadele pentru minte si suflet, parguite si-adunate de-a lungul unei vieti intregi.
Desi apreciez progresele stiintei, cred ca tempo-ul intens ce caracterizeaza veacul in care traim distruge in parte frumusetea si linistea anotimpului al patrulea al vietii omenesti. Oamenii nu mai au timp sa imbatraneasca – este un lux. Iarna vietii nu mai este un liman catre care aspiri, ci mai degraba un fel de Fata Morgana. Referirea la varsta a ajuns cumva primejdioasa - o cifra mai mare reprezentand, in mentalitatea vremurilor de azi, nu o mai mare intelepciune vrednica sa i se dea ascultare, ci un fel de stigmat ce te poate marginaliza, pana la totala excludere din vibratia tot mai intensa a prezentului. Prin urmare, exista parca tendinta de a trai vesnic si frenetic intr-o “tinerete fara batranete”, un ideal – la prima vedere – extrem de atragator, dar care pana la urma epuizeaza si dezamageste.
Firea omeneasca este aceeasi insa, indiferent daca vesmintele pe care le purtam se cheama toga, armura sau costum destinat intalnirilor de afaceri. Nu este nimic nou sub soare, se spune in acelasi Ecclesiast. La jumatatea drumului dintre rasarit si apus, privesc cu un zambet de parinteasca mandrie pe cei ce vin din urma, si ma descopar in fata celor ce – mie sI altora – ne-au deschis drumuri sI ne-au aratat calea.
Ma gandesc mai ales la procesul inaintarii in varsta, care dintotdeauna a fost insotit de o sporire in demnitate, de un sentiment de respect, atat pentru neaua care incepea sa acopere crestetele, cat si pentru intelepciunea acumulata in ani. Apropierea de varsta a treia trebuie sa aduca o multumire nascuta din tot ceea ce a fost implinit si cladit pana in prezent, precum si din posibilitatea de a transmite experienta traita lujerelor ce incep sa creasca. Intotdeauna voi asocia gandurile mele legate de aceasta varsta cu un sentiment de seninatate, precum – in literatura - spunea asa de frumos mai varstnicul Alecsandri la timpul cand tanarul Eminescu incepea sa se afirme: “La rasaritu-i falnic se-nchina-al meu apus”. Un apus senin, majestuos, netulburat, inca privind spre viitor, cu liniste si multumire, si gata de a impartasi celor ce vin din roadele pentru minte si suflet, parguite si-adunate de-a lungul unei vieti intregi.
Desi apreciez progresele stiintei, cred ca tempo-ul intens ce caracterizeaza veacul in care traim distruge in parte frumusetea si linistea anotimpului al patrulea al vietii omenesti. Oamenii nu mai au timp sa imbatraneasca – este un lux. Iarna vietii nu mai este un liman catre care aspiri, ci mai degraba un fel de Fata Morgana. Referirea la varsta a ajuns cumva primejdioasa - o cifra mai mare reprezentand, in mentalitatea vremurilor de azi, nu o mai mare intelepciune vrednica sa i se dea ascultare, ci un fel de stigmat ce te poate marginaliza, pana la totala excludere din vibratia tot mai intensa a prezentului. Prin urmare, exista parca tendinta de a trai vesnic si frenetic intr-o “tinerete fara batranete”, un ideal – la prima vedere – extrem de atragator, dar care pana la urma epuizeaza si dezamageste.
Firea omeneasca este aceeasi insa, indiferent daca vesmintele pe care le purtam se cheama toga, armura sau costum destinat intalnirilor de afaceri. Nu este nimic nou sub soare, se spune in acelasi Ecclesiast. La jumatatea drumului dintre rasarit si apus, privesc cu un zambet de parinteasca mandrie pe cei ce vin din urma, si ma descopar in fata celor ce – mie si altora – ne-au deschis drumuri si ne-au aratat calea.
|
Eliza Ghinea 4/8/2009 |
Contact: |
|
|