Note personale : Călătoria mama invătăturii ( III )
Am părăsit fermecătoarea Salamanca, dar mă simteam ca si cînd m-ar fi părăsit ea pe mine. Ce mai, nu eram de nasul ei!
Trenul în care m-am urcat în zori de zi spre Lisabona era cel care mă adusese în Salamanca în ziua precedentă. Si fiindcă era aproape gol, pînă să se crape de ziuă, mi-am reluat somnul. S-a luminat abia după ce intrasem în Portugalia. Pentru început ce vedeam în stînga si în dreapta era de-a dreptul dezolant: un teren neregulat, bolovănos, acoperit de tufisuri de tot felul sau de trestie si de papură.
Nu munte, nu deal, nu cîmpie. Unde esti tu Vale a Prahovei, a Oltului, a Jiului sau a Bistritei?
Sate si orăsele pricăjite care afisau ceva ce-mi era cunoscut din România si despre care, e adevărat, nu doream să-mi amintesc: magazii, cotete, grămezi de ceva sau de altceva, rămăsite, gunoaie. Fir-ar să fie! mi-am zis, de ce m-oi fi încăpătînat eu să ajung si în Portugalia? Nu mi-ar fi stat mie mai bine încă două-trei zile la Salamanca? La Bilbao sau la Bordeaux? Si pe măsură ce înaintam spre vest, spre Lisabona, din ce în ce mai multe grafitti se înghesuiau pe orice suprafată plană ce se găsea la îndemînă: pereti de case, de magazii, viaducte, bolovani, garduri. Ca să scap de imaginile neprietenoase ale traseului, mi-am văzut o vreme de jurnalul si de sandvisul meu.
Am ajuns în sfîrsit în Lisabona, orasul care mă chemase atît de insistent în Portugalia. Poate nu numai el, poate si muzica, fado-ul Amaliei Rodriguez. Am lăsat vizitarea orasului pentru zilele ce urmau, ca să mă îndrept spre nord, spre Bombaral, unde aveam aranjat un prim popas într-un sătuc în casa unui prieten, undeva la vreo 80 km nord de Lisabona si la vreo 20 km de coasta Atlanticului. Zonă deluroasă cu vii, portocali, măslini si legume. In sat toate, ca la tară: toate babele cu ochii pe turisti, pe taxiuri, pe orice miscă de-a lungul străzii. Dacă n-as fi văzut portocalii si măslinii, puteam să jur că sunt la Clejani. Casa era nelocuită. N-am apucat nici să mă schimb că m-am trezit cu musafirii peste mine: un vecin venit în pijama ca să deschidă gazul, o pereche de tineri ca să-mi dea cheile masinii si o bătrînă care să se scuze că n-a schimbat încă cearceafurile. Am băut două sticle de vin cît ai zice peste, chiar dacă jumătate din cei prezenti eram în pijamale. Si de atunci Portugalia a început să-mi placă. A doua zi de dimineată, în mare zor, am plecat, de data asta pe sosea,spre nord, spre Coimbra. Cred că rezonata numelui orasului si cîntecul Amaliei Rodriguez cu acelasi nume, îmi sugeraseră deja ce aveam să văd. De pe autostradă Portugalia arată mult mai bine. Soselele sînt bune, indicatoarele la fel si parcă si peisajul e mai proaspăt. Coimbra nu este nici un oras foarte mare, nici unul foarte curat. E un oras vechi si asezat, cu o atmosferă caldă si linistită. Cred că vechea ei universitate (înfiintată în 1290 în Lisabona si transferată aici în 1309) este sufletul orasului. E cocotată în vîrful dealului pe care s-au construit începuturile Coimbrei si e vecină cu Piata Dom Dinis si Grădina Botanică.
In ziua aceea studentii Facultătii de Drept erau în grevă si mărsăluiau în sus si în jos pe străzile pietruite cîntînd, scandînd proteste si rîzînd. Tot dealul acela e înnecat în trandafiri si leandri. Pentru că era cald si nu plouase de o vreme, pavajul străzilor sclipea ca dat cu ceară, acolo unde soarele pătrundea printre crengile platanilor. Am coborît în Orasul de Jos, ca să trec prin hală si să văd Vechea Catedrala si Mănăstirea Santa Cruz, care a fost în fapt primul asezămînt de înaltă educatie din Portugalia. După ce am admirat orasul de pe malul opus al rîului Mondego, m-am decis să plec si să mănînc la Peniche, un orăsel situat pe un promotoriu înfipt în Atlantic. Am părăsit temporarul meu domiciliu de lîngă Bombaral după a doua noapte ca să mă dedic Lisabonei. Lisabona e asa precum mă asteptasem: ametitoare.
Trecută prin vremuri neiertătoare, zdruncinată de cutremure distrugătoare, ridicată la faimă de marii ei călători si descoperitori de lumi, capitală de tară mică si săracă, detinătoare de imperiu, poartă cu mîndrie pecetea istoriei ei. Portughezii sunt un neam mîndru si iute, căruia îi place să-si trăiască viata fie ea cum o fi. Cea mai frumoasă imagine ce mi-a rămas în minte este cea pe care am avut-o în fata ochilor stînd pe malul estuarului rîului Tagus, lîngă Monumentul Descoperirilor, in cartierul Belem. De acolo spre sud-sud-vest, peste apa albastră, pe fundalul cerului, în plin soare, se întinde podul 25 de Abril (fost Podul Salazar), care fusese cel mai lung pod suspendat din Europa pînă cînd, tot în Lisabona, s-a construit unul si mai lung (17,2 km): Podul Vasco da Gama. Turnul Belem, Mănăstirea Jeronimus, Piata Comercială, Muzeul National al Navigatiei, Centrul Cultural Belem sînt si ele în apropiere. Ca să-mi satisfac curiozitatea de a vedea Acvariul Lisabonei, a trebuit să călătoresc cu trenul spre capătul de sud al orasului. A meritat.
Seara m-am întors în Belem la gîndul de a găsi restaurantul Casa Indiană, unde auzisem că se pregătesc cele mai bune sardine la grătar din lume. Am trecut prin cartiere care aduceau cumva cu Oborul nostru. In partea elegantă a orasului boarea venită dinspre ocean se amesteca cu parfumul cucoanelor si cu mirosul ce răzbea din restaurante. Străzile înguste si intortocheate făceau cu greu fată forfotei serii ce se lăsa. La Casa Indiană am trăit proverbul care zice că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Atmosfera, ea singură, a făcut totusi banii.
Dacă ar fi să mă întrebe cineva, i-as spune că Lisabona e ca o cucoană oachesă, bine făcută, dar care ar fi arătat si mai bine dacă si-ar fi pus si sutien.
Noaptea care se lăsa urma să o petrec în cel mai elegant tren în care mi-a fost dat să urc, cel ce mă ducea la Madrid.
Viorel Neacsu / Toronto
|
Viorel Neacsu 3/29/2009 |
Contact: |
|
|
