Poetul George Filip - la 70 de ani
Când avem în fată al al 26-lea volum de poezie al unui poet care este present în viata literară de peste 50 de ani, si, în plus, când acest poet împlineste 70 de ani, se cuvine, scriind despre el, să respectăm ceea ce spunea Sainte-Beuve, primul mare critic al literaturii moderne: să ne luăm cerneala din călimara lui.
Confruntati cu o operă atât de amplă comentatorul trebuie s-o privească mai întâi dinăuntru spre a-i descoperi resorturile generative, acelea care explică dinamica ei, structura, temele predilecte, calitătile si imperfectiunile ei. Abia apoi urmează privirea din afară, de la o distantă suficient de mare spre a avea asupra operei o viziune integratoare de ansamblu, singura care poate garanta o examinare critică obiectivă, ce ia în considerare si alte variabile decât cea a gustului subiectiv al criticului.
Volumul acesta al 26-lea al lui George Filip, intitulat George Filip din Pontul Euxin, menit să marcheze si aniversarea poetului, este important din mai multe puncte de vedere. Există, fireste, mai întâi materia lui poetică. Poetul inserează în acest volum consistent de 260 de pagini, circa 150 de poezii, multe reluate din alte volume. S-ar putea spune că avem în fată două volume – unul original, alăturat unei antologii de autor, cu o selectare a acelei părti din opera sa pe care el o consideră cu deosebire reprezentativă, cel putin pentru acest eveniment aniversar.
Există în al doilea rând, reluat pe larg în paginile adiacente poeziei, contextul biographic si spiritual al formatiei poetului si al vietii sale înainte de a emigra. El este conturat prin cele câteva pagini intitutlate Schită de autoportret, în care George Filip vorbeste cu mult umor despre familie, vecini, copilărie, despre începuturile literare si despre conflictele sale cu regimul communist.
Un al treilea centru de interes îl reprezintă sectiunea de referinte critice. Probabil că această sectiune putea fi mai consistentă dacă poetul, aflat la Montreal, ar fi fost în măsură, eventual, să înregistreze si alte ecouri critice din România. Dar cele care sunt mentionate pun în lumină un fapt si anume, că poezia lui George Filip are, si în Canada si în tară, un număr de admiratori entuziasti si statornici.
Punctul originar al liricii lui George Filip este un vitalism exuberant si nonconformist de care poetul vorbeste cu mândrie si în poezii si în paginile sale aubiografice. ''Eram frumusel, scrie el în Schita de autoportret, aveam muschi si eram tupeist. Femeile de prin redactii m-au poreclit urgent, Poetul si Rasputin, din cauza vestimentatiei mele originale si desuchiate, niste cizme ofiteresti cu carâmbii modificati de mine, plus pletele… Ca să fiu sincer, vorba confratelui Esenin, la femei si votcă dam năvală''.
În tinerete, la începutul carierei sale literare, poetul nu era un izolat, cum nu este nici acum, si amintirile vremurilor de altădată conturează mai curând imaginea unui poligraf dispus să scrie orice spre a-si câstiga existenta. Suntem departe de imaginea ulterioară, construită în poemele scrise în emigratie, de poet revoltat, revolutionar, anticomunist, patriot si îndrăgostit de muzele sale: ''Îmi făcusem relatii pe la multe redactii, mai mari si mai mici, cu redactori minunati, care stiau că eu sunt fomist, mercenarul condeiului - si-mi dădeau delegatii să plec prin tară si să le aduc ce le-oi aduce…numai să mă ajute să trăiesc. Si trăiam eu binicel, uneori, poate chiar bine.''
Cu toate acestea, partea cealaltă a biografiei lui George Filip, cea de revoltat social în timpul regimului comunist, este de asemenea reală. Poetul a fost târât în procese publice si în cele din urmă privat de libertate. Va scrie despre perioada aceasta în Poem din celulă si în Schita de autoportret.
Probabil că închisoarea a fost unul dintre elementele care au determinat ca poezia sa să devină ceea ce a devenit mai târziu. Fiindcă eliberat din închisoare, George Filip a devenit poet cum s-ar zice ''la timp plin''. A publicat patru cărti în patru ani, inaugurând un ritm de productie poetică pe care-l va mentine cu perseverentă în diaspora, după ce a părăsit tara.
Prin 77, după cum mărturiseste, a devenit unul dintre semnatarii listei pentru apărarea drepturilor omului, initiată de Paul Goma si astfel, un inamic de care regimul s-a debarasat oferindu-i pasaport international de turism.
În felul acesta, după alte peregrinări, a ajuns poetul la Montreal unde, reluând ritmul de un volum pe an, si-a construit o operă consistentă care numără până în present peste 26 de volume.
Poezia lui George Filip fără să fie debitoare modelor literare este complexă. Din punct de vedere formal, poetul este un traditionalist, cultivă în traditia poeziei clasice, muzicalitatea prozodică, metaforele percutante, discursul retoric în registre diverse – acuzator, ironic, solemn, elegiac, polemic. Temele sale predilecte fac parte din patrimoniul cunoscut al poeziei din toate timpurile : fireste, mai întâi dragostea, dar si nostalgia după copilărie si locurile natale, singurătatea, posteritatea, revolta, dorul de tară. Noutatea acestor poezii nu trebuie căutată în inventia unei formule lirice particulare ca la poeti precum Ion Alexandru, Nichita Stănescu sau Cezar Ivănescu, ci în forta ei expresivă. Căci presărate prin mai toate cele 26 de volume pe care le-a publicat până astăzi, poetul George Filip a înscris numeroase poeme de o rară frumusete, la nivelul marii poezii.
Pentru volumul prin care îsi marcheză a 70-a aniversare, George Filip a ales să expună latura sa de tribun, de poet patriot. Tonul volumului este dat de prima poezie, Legământ unde poetul vorbeste în ritmul si în spiritul lui Octavian Goga – cu care dealtfel în Schita de autoportret sustine că s-ar înrudi pe linie maternă – despre « o tară fără seamăn » în care « holdele curg limpezi din munte spre câmpii», despre România. E un tărâm paradisiac asa cum apare în mai toată lirica poetiilor români din diaspora, cu deosebire a celor vechi - căci în poezia nouă se observă, la nivel tematic, o sincronizare cu poezia din tară, unde coarda patriotică nu mai este demult solicitată. Dar la George Filip, ecou de lectură sau formă de sublimare a nostalgiei după tineretea sa românească, această coardă este capabilă încă să producă versuri memorabile :
Si de-am avut norocul să înfloresc spre soare
Aici - unde zidirea e un poem nespus,
Mă leg cu toată viata ca-n vremuri viitoare
Să-i dăltuiesc poemul – din toate mai presus.
Restul volumului în pofida aparentei sale diversităti poate fi privit ca un asemenea poem unic.
George Filip evocă si el vechii piloni ai mitologiei nationale stabiliti pentru prima dată de generatia pasoptistilor din urmă cu circa 150 de ani – Decebal, Traian, Doja, Horia, latinitatea, voievozii viteji, doina, Rovine, tricolorul, bătrânele datini românesti – la care se adaugă cei noi, din ultimele decenii – Carpatii, Bălcescu, Cuza-vodă, Brâncusi, Coloana infinitului, Coandă etc. Dar el nu se opreste la acest inventar care, repetat înaintea sa de multi altii, nu i-ar fi îngăduit să se ridice deasupra unei poezii cel mult lăudabile, bună de recitat la serbările scolare. George Filip vine cu ceva nou, cu o propunere de mitologie în care nu are nici predecesori, nici urmasi. Este vorba de revolutia anticomunistă « furată » din 1989 despre care poetul a scris, în urmă cu aproape 20 de ani, poeme reluate, o parte dintre ele, si în acest volum : Decembrie 89, Eroica, Semnul divin, Cunună, Cântec, Crinerouri etc. George Filip este probabil singurul poet român care a scris cu sensibilitate, cu durere si cu admiratie despre acele zile de la sfârsitul deceniului nouă când timp de câteva zile România a părut să scrie o pagină nobilă de istorie europeană anticomunistă si antitotalitaristă. În Cununa, de exemplu, este evocată « o măicută mai bătrână » care-si caută feciorii. Motivul poeziei este cel din Miorita, cunoscuta baladă populară fiind si ea o piesă fundamentală a mitologiei nationale românesti. Feciorii măicutei au căzut răpusi de gloante la revolutie si finalul este, aluziv, si el mioritic. Tragedia este povestită cu o simplitate rafinată de mijloace retorice : Pe un colt de cer, când Luna/spăla lumea-n fulgi de stei/A zărit dormindu-si somnul/Vesniciei – fiii ei. //O măicută mai bătrână,/intră-n cimitir cu zorii,/Pune lumânări si spune/că si-a cununat feciorii.
În Molimă dominante sunt revolta si durerea si tonul e altul, mai aspru, versurile sună apăsat, arghezian: gorilele au tras si-au tras!/de la eroi ne-au mai rămas,/spre amintire-a ne duce/doar numele săpate-n cruce
De la poemele acestea, net superioare celorlalte pompoase si retorice din prima parte a volumului, poetul urcă spre o lirică interiorizată si nu cred să gresesc dacă afirm că adevăratul poet George Filip aici trebuie căutat. În Oameni buni, nu mai citim un discurs patriotic ci lamentarea unui spirit nelinistit care nu-si găseste locul nicăieri : Nu-i acesta poemul din urmă./Rugăciunea din sânge si glas/O voi spune prin cârciumi si-altare/Si oriunde voi face popas.//Si-as mai vrea să se-audă pe-acasă/Cum pe rime de doruri suspin/Blestemat să iubesc neodihna/Iartă-ti măicuta hoinarul : AMIN.
Marea mea cea neagră este o romantă senină în spirit minulescian, dar cu o marcă de originalitate inconfundabilă. Finalul oricum nu este minulescian, ci, să-i zicem, filipian: As vrea să mă-mbăt cu poeme/iar iambii buimaci să mă-ncânte/tu Marea mea Neagră-albastră,/Să vină poetii să cânte…
Una din marile calităti ale poeziei lui George Filip în zona ei majoră este concizia. Două versuri, un catren îi sunt suficiente uneori să sugereze un întreg univers de sensibilitate. Iată de exemplu în poezia Sat natal : …Navele sperantei s-au întors acasă,/Numai eu prin lume, am rămas cam mult/Tatele, jandarmul si o bocitoare/Au umplut tot satul c-as fi mort de mult.
În Ascultati poetul îsi evocă viata cotidiană. E o viată petrecută în spirit, într-un somn « treaz » si totodată « tragic », într-o muncă necurmată de săpare în sine dar umbrită de o tristete existentială. « Alerg prin mine, caut comori/De fantezie – cum nu sunt pe lume./Din visini ochii sfinti mă privesc/Iar satul meu sfânt adoarme în spume//Si mai stiu că mi-am lăsat tineretea/La un colt – unde dracu s-a dus?/Dacă credeti în crezul poemelor mele/Euîn genunchi : mai am multe de spus. »
Poemul acesta ar fi putut încheia volumul, fiindcă el cuprinde o certitudine care explică prolificitatea anuală a poetului. Este evident că Din Pontul Euxin nu este ultimul volum al poetului George Filip ale cărui resurse par inepuizabile. La 70 de ani spiritul său se bucură încă de o nestirbită tinerete si tineretea aceasta explică, probabil si nonsalanta cu care poetul le foloseste uneori si în compozitii minore.
George Călinescu scria în Istoria literaturii, despre un poet foarte talentat că pentru a ajunge la poezia sa admirabilă esti obligat să treci prin oceane de proză. Oceanele acestea nu-l împiedicau pe exigentul critic să citeze cu delectare multe dintre versurile poetului în cauză. Erau si sunt versuri care, în pofida faptului că, ulterior, poetul a esuat lamentabil în timpul comunismului lăsându-se corupt de putere si de demnitătile comuniste, pot fi citite cu folos si bucurie estetică si astăzi. Asta revine la a spune că în opera oricărui poet, cât ar fi de mare sau de neînsemnat nu poemele care nu plac contează, nu cele în care el îsi este inferior, ci celelalte care ating în sufletul nostru coarde sufletesti nebănuite, cele în care poetul se află la înăltimea talentului său. Din Pontul Euxin, la fel ca si celelalte volume ale lui George Filip, cuprind numeroase asemenea poeme pentru care i se cuvin autorului, la a 70 –a sa aniversare, toată pretuirea si gratitudinea cititorilor săi.
Mircea Gheorghe - Montreal-
|
Mircea Gheorghe 3/20/2009 |
Contact: |
|
|
