Semne de intrebare : Dor de metaforă
Răsfoiam deunăzi un album cu fotografii si, întorcându-i filele, meditam, asa cum se obisnuieste cu asemenea prilej, la trecerea inexorabilă a anilor.
Multe lucruri am câstigat în răstimp, dar si multe altele le-am pierdut în fuiorul ca de fum al timpului – fiinte dragi, prieteni, locuri, si, cel mai trist, chiar si amintiri au fost înghitite, unele, de năvala prezentului, de tumultul valurilor de informatii, ce sufocă umbra pală, adesea mângâietoare, a trecutului si înspăimântă, alungând-o, silueta fragil-nesigură a mâinelui.
Desigur, toate acestea – fiinte, locuri, ecouri din trecut - nu sunt si nu vor fi niciodată de tot pierdute, căci, o dată ce mi-au intersectat viata, au devenit parte din mine.
Pe lista celor ce sunt azi jumătate amintire, jumătate fum, aproape se află si silueta mlădie ce m-a întovărăsit de-a lungul timpului, în anii adolescentei visătoare, aflată în fiece zi în pragul descoperirii unui miracol, în anii tineretii pline de avânt si sperante, si în parte din anii de mai apoi, când elanurile au devenit mai asezate, convergând spre zidiri cu mai multă temeinicie - anume, silueta fascinant-unduioasă a metaforei.
Nu îmi amintesc exact când metafora a intrat în viata mea – probabil o dată cu primele versuri pe care le-am învătat înainte de a sti să citesc – Eminescu, Alecsandri, Cosbuc. Am lăsat-o să cânte în sufletul meu, înainte de sti cum se numeste, apoi am început să o buchisesc pe foile abecedarelor si, mai târziu, printre conjugări si timpuri, la ora de română, i-am aflat si numele – era METAFORA.
Atunci, cunoscând-o în fine îndeaproape si absolut, cu sfială si cu degetele artistic pătate de azurul cernelii, am început să modelez lumea ce mă-nconjura, îmbrăcând-o în culori de aur si visare. De sub vârful ascutit al penitei au început să curgă, asemenea unor ape de munte repezi si pătimase, universuri de metafore si metafore ale universului.
A fost o trăire hrănitoare ca o pâine coaptă, caldă, aurie, din care sufletul flămând de visare si de dor si-a tras seva si viata, si s-a deschis încrezător spre lumină.
Apoi, într-o bună zi, pe care nu pot să o definesc anume în sirul anilor ce-au fost, poate într-o zi ce a tinut un an, sau un deceniu, metafora cea dragă a sufletului meu s-a subtiat, s-a destrămat usor, usor în fine fâsii de raze mătăsoase, din ea mai rămânând un fir de borangic ce-l tin strâns la încheietura mâinii, spre a nu-l pierde. Sărmana, draga metaforă nu a putut tine pasul cu valurile vremurilor ce si-au făcut prieteni iuteala neostenită si formalismul aparatelor ce au înlocuit cerneala si albul foii de hârtie, unde ea, metafora, se simtea acasă.
Alungată de pe moliciunea pergamentelor si a paginilor de jurnal, unde visătoarea ei frumusete era cel mai bine pusă în valoare, metafora s-a trezit încătusată în cutii de plastic si metal, încâlcită în circuite si fire care o sufocă si îI răpesc ceea ce are ea mai de pret - libertatea. Inscriptionată pe pagină de carte, rostită în vorbirea cu un prieten, metafora poate trăi si peste veacuri, formatată însă în acord cu ultimele noutăti ale tehnologiei, trimisă în spatiu în mesaje ce ating viteza luminii si care cer răspunsuri instantanee, ea simte că mai este dorită, că nu-si mai are locul.
Din zâna iubită, căutată si admirată, metafora a devenit acum o bătrânică desuetă, cu care, nu-i asa, nici nu este bine să fii văzut împreună - căci ce folos ti-ar mai putea duce – doar să îti întunece claritatea ideilor, să îti încetinească gândurile, faptele, să te facă să fii mai putin eficient în goana către consumarea cât mai stiintific calculată a propriei vieti.
In această goană sârguiesc si eu, prea ocupată ca să îmi mai dau seama de ce am pierdut. Si totusi, câteodată, un parfum de fruct copt în toamnă, o rază de lumină strecurată printr-o livadă de meri îmi aduc în suflet ceva nelămurit, o mică întepătură a inimii, aproape ca o mustrare, ca o tânguire a unei fiinte uitate, un dor.
Dorul de metaforă.
Eliza Ghinea din Richmond Hill
|
Eliza Ghinea 3/15/2009 |
Contact: |
|
|
