Mi-e dor de Sorescu si atâta tot !
În multe din gândurile mele, m-am întors la origini, la ceea ce ne tine drepti în bătaia vântoaselor vremii, la răutătile celorlalti amestecate din belsug cu indiferentă, de teama de nu sta în soarele celui cu frica-n sân pentru ziua de mâine. Poate, când esti printre ai tăi, aceste gânduri nu ti se par atât de adânci în simtire, le ia locul realitatea din jur, dar când acestea te prind departe de locurile binecuvântate de Dumnezeu, te apucă asa un fel de lesuială la ligurică si nu-ti mai găsesti leacul până nu simti din nou tărâna fierbinte sub picior si răpăitul ploii în gemurile copilăriei. Se fac ”vinovati” de aceste stări prin care trec, doi Mărini ai literaturii române, Marin Preda si Marin Sorescu. Fiecare ne aduce în suflet lumea satului, acolo unde soarele răsare fără să se mai uite la ceas, cocosul cântă fără să deranjeze vecinul de scară, câinele stă pitit sub lemnele din curte, picotind a grijă de toate acareturile iar pisica toarce a bine după sobă. Marin Preda este adânc, filozofia tăranului român din Silistea Gumesti a fost pusă în valoare atât de bine încât, după ani si ani, capătă o altă strălucire, un alt parfum, la fel ca zaibărul oltenesc, de ce este mai vechi, d-aia e mai bun. Moromete al său este tot atât de adânc în gândire precum eroii lui Tolstoi si Dostoievschi, asemănare pe care marii critici literari au observat-o si au pus-o la index. Când vreau să gândesc desupra capului, îmi vine în gând Ilie Moromete, iar în ceasurile când mi-e dor de acasă, asta însemnând si tineretea trecută prea repede, imi vine dor de Sorescu si nu-l astâmpăr până nu răsfoiesc o carte de-a lui sau ascult o „bucată” spusă de Tudor Gheorghe, artistul care l-a pus cel mai bine în valoare pe vărul lui Shakespeare din Bulzestii Doljului. El mă duce de mână, ca pe un copil, în mirifica lume a satului meu de pe malul Oltului, Oltetului si al atâtor ape ce curg dinspre copilărie . Sunt sigur că la fel simtim toti, indiferent în ce argou am vorbi limba română. Mă transform într-un abur străveziu, fără umbră si părere, fără lacrimi si durere, lăsat în urma cirezilor de vite coborând din susul dealului pe ulitele întesate cu voiotia copiilor de altădată. Mai aud în gând rotile de cărută brăileancă păcănind agale si îmbătosat prin praful lui iunie, când suflarea satuluis euită spre cer a lacrimă de ploaie. Lumea lui Sorescu e o lume mare, avem toti loc în ea, indiferent pe ce scară a societătâii ne-am pomenit azvârliti. El ne aduce aminte de seva pământului reavăn din zori, de fumul albicios al cosurilor caselor desupra zăpezilor de altădată, de forfota zilelor de toamnă când se hăulea la păzitul porumbilor proaspăt colectivizati, de putregaiul ars în grădinile primenite în Postul Mare al Pastelui, de focurile din noaptea de Joi Mari si de tufele de lilieci înfloriti fără motiv în primăverile ce dădeau buzna în viata noastră, fără niciun motiv. Si ar mai fi ceva, lumea lui este vie, trăieste si iubeste asa cum numai ea stie să facă, are mersul ei, chiar dacă, uneori, este poticnit în gropile asezate de-a valma între oameni. Mi-e dor de Sorescu si atâta tot!
|
Marin Trască 2/28/2009 |
Contact: |
|
|