PE TEME DE EDUCATIE ( XVIII ) BUNICI SI NEPOTI
Se stie cã familia traditionalã este formatã din mai multe generaþii – bunici, pãrinti si copii – care trãiesc în aceeasi casã si se ajutã reciproc.
În societatea modernã, spatiul locativ restrâns în care locuiesc unele familii, dar si dorinta de independenþã a acestora creeazã situaþia ca bunicii sã locuiascã separat de descendenþii lor, fapt care are consecinþe negative pentru supravegherea, creºterea ºi educarea copiilor în timp ce pãrinþii se gãsesc la lucru, la serviciile lor.
În România, de pildã, în multe astfel de situaþii, în locul curþii ºi grãdinii în care copiii se jucau sub supravegherea bunicilor, apare spaþiul neprietenos dintre blocurile construite cât mai aproape unul de altul în anii regimului comunist, iar relaþia cu bunicii devine sporadicã, supravegherea ºi educaþia unor copii începe sã lase de dorit, apare insuccesul la învãþãturã, legãturile cu tineri dubioºi ºi chiar abandonul ºcolar sau fuga de acasã. În Canada, astfel de întâmplãri sunt prevenite prin faptul cã pãrinþii n-au voie sã lase fãrã supraveghere copiii mai mici de 12 ani. Existã apoi posibilitatea de a lãsa copiii la daycare pe timpul cât pãrinþii sunt la lucru, dar aceasta nu va suplini niciodatã total absenþa bunicilor. Veþi spune cã ºi la daycare copiii sunt supravegheaþi, hrãniþi etc. Deosebirea este în multe alte privinþe. Afecþiunea bunicilor nu va putea fi înlocuitã niciodatã de o instituþie, cu toatã strãdania personalului abilitat. În familie, tratamentul cotidian aplicat copilului nu este colectiv, ci individualizat ºi reglat, instituit de pãrinþi si aplicat cu multã grijã de cãtre bunici care dispun de timp.
În primul rând, bunicii sunt rude foarte apropiate, de sânge, cu pãrinþii copiilor ºi, deci, ºi cu nepoþii, legaþi prin afecþiune reciprocã de aceºtia, sunt persoane de certã încredere. La rândul lor, nepoþii se ataºeazã de bunici, îi doresc alãturi de ei si, pe mãsurã ce cresc, îi respectã, dacã în familiile respective existã un climat educativ, moral, corespunzãtor.
Noi, adulþii si vârstnicii de astãzi, ne amintim cu duioºie de bunicii pe care i-am prins în viaþã ºi care ne-au înconjurat cu multã dragoste, care ne-au povãþuit cu folos ºi, în multe cazuri, ne-au îngrijit, ne-au crescut efectiv.
Literatura universalã pentru copii ºi nu numai numãrã ºi bunici printre personajele sale, iar în literatura românã rãmân minunatele portrete create de Barbu ªtefãnescu Delavrancea în schiþele sale “Bunicul” ºi “Bunica”, atmosfera lor idilicã ºi euforia jocului ºi dialogului nepoþeilor determinându-ne ºi nouã nostalgice amintiri din anii copilãriei.
Revenind la aspectele mai prozaice, de actualitate, ale temei noastre, prezenþa bunicilor în familie sau aproape de familie este beneficã, aºadar, pentru dezvoltarea armonioasã a nepoþilor. La vârsta micã a acestora, bunicii organizeazã jocuri care contribuie la dezvoltarea fizicã (exerciþii de respiraþie, scurte alergãri, uºoare exerciþii de gimnasticã), au grijã sã se previnã unele accidente, îndepãrtând obiectele cu care copiii s-ar putea rãni, medicamentele uitate de pãrinþi pe noptiere, ferind prizele electrice neacoperite etc., oferã micuþilor obiecte de diferite mãrimi ºi culori pe care sã le pipãie (simþul tactil ºi cel gustativ fiind între primele forme de cunoaºtere). Mai târziu, obiectul va fi însoþit ºi de numele lui.Bunicii sunt cei care fac eforturi pentru a determina copilul sã vorbeascã. Neputând încã vorbi, copilul încearcã, prin exclamaþii sau gesturi cu mâna, sã-ºi exprime dorinþele. Bunicii înþeleg imediat ce doreºte nepoþelul ºi, dacã-i fac pe plac, copilul se obiºnuieºte cu acest mod comod de comunicare ºi nu mai este interesat sã înveþe sã vorbeascã. La doi ani, copilul e conºtient cã nu poate vorbi, dar cu greu vrea sã încerce. La locurile de joacã, nu poate comunica normal cu alþi copii, se joacã singur ºi devine interiorizat. De aceea, bunicii, pe la vârsta de un an ºi jumãtate a copilului, nu-i vor mai da nimic pânã nu spune ce doreºte. Ei vor vorbi mereu cu nepotul, cuvintele rostindu-se clar în faþa lui. Dezvoltarea vorbirii va continua prin jocuri, cãrþi cu animale sau cu scene din viaþa copiilor, scurte poezii, cântece adecvate ºi poveºi. Prin plimbãri, cãrþi cu poze ºi jocuri, bunicii contribuie ºi la dezvoltarea spiritului de observaþie. Ei cer, de exemplu, nepoþelului sã spunã tot ce vede mergând prin parc. Prin joc ºi prin convorbiri, se pot face ºi primele clasificãri care vor ajuta apoi la generalizãri, adicã la ridicarea la gândirea abstractã (Cine trãieºte în apã? Cine zboarã?) Toate acestea, pe lângã preocupãrile pentru asigurarea igienei copiilor, pentru alimentarea lor adecvatã ºi formarea deprinderilor de a mânca frumos. Astfel, copilul se dezvoltã atât fizic, cât ºi psihic, într-un echilibru între fermitatea (autoritatea) pãrinþilor ºi firea mai înþelegãtoare a bunicilor. Mai ales, afectivitatea copilului are de câºtigat. El se simte ocrotit mai bine când în jurul lui se aflã mai mulþi oameni care îl iubesc.
Ceva mai târziu, copiii sunt conduºi ºi aduºi de bunici la ºi de la grãdiniþã, apoi la ºi de la ºcoalã, le ascultã povestirile mai dezvoltate spuse cu un anumit farmec, amintirile din viaþa bunicilor depãnate astfel încât nepoþii sã poatã scoate uºor, neforþat, învãþãminte utile pentru ei. Bunicii vin cu o bogatã experienþã de viaþã care conþine elemente ale înþelepciunii ancestrale. Vechiul dicton “Cine nu are bãtrâni sã ºi-i cumpere” nu este un fals, ºtiut fiind cã legile conduitei umane evolueazã ºi se schimbã mult mai puþin în timp în comparaþie, de pildã, cu descoperirile ºtiinþifice (nu ne referim la conduita aberantã ºi pãgubitoare pe care unii ar vrea sã o oficializeze). Cu aceastã experienþã, bunicii vegheazã creºterea nepoþilor, au rãbdare sã se ocupe ºi de preºcolari, apoi de ºcolari; îi ajutã sã cunoascã lumea înconjurãtoare, natura în plimbãrile fãcute împreunã, le orienteazã interesul pentru desen, muzicã, jocuri de costrucþii, rãspunzând ºi înclinaþiilor copiilor, le îndrumã lectura, constituind un util ajutor complementar cu ºcoala. În timp ce învãþãtorii se schimbã în fiecare an, cei care pot urmãri evoluþia copilului de-a lungul anilor sunt pãrinþii ºi, mai ales, bunicii care stau mereu în apropierea copiilor ºi care vãd nu numai ce ºtiu aceºtia, dar ºi ce gândesc, ce simt ºi cum se comportã. Nepoþilor, chiar ºi celor din ciclurile ºcolare urmãtoare, le vine mai uºor sã se destãinuiascã bunicilor pe care-i vãd ca pe niºte prieteni ºi care au timp sã-i asculte – nu sunt nici grãbiþi, nici nervoºi cum sunt uneori pãrinþii. Bunicii, în funcþie de pregãtire ºi de specialitatea în care au lucrat în viaþa activã, îi pot ajuta pe nepoþi ºi în middle school ºi chiar în high school. Oricum, continuã sã contribuie la formarea lor ca oameni compleþi din punct de vedere educativ. Adolescenþii vor gãsi în bunici niºte interlocutori plini de înþelegere pentru ei care îi ascultã ºi-i îndrumã fãrã ostentaþie.
Urmarea unei asemenea atitudini a bunicilor ºi al unor “prestaþii´de felul celor arãtate va fi învãþarea de cãtre nepoþi a respectului faþã de bunici, dar ºi, în general, faþã de oamenii în vârstã, contribuind la formarea unei morale sãnãtoase a tinerilor, acum când existã pronunþate tendinþe de ignorare a preceptelor etice consacrate de lumea civilizatã.
Un bun exemplu oferã bunicii copiilor ºi tinerilor ºi prin micile servicii pe care le fac în menajul ºi buna gospodãrire a casei, în mãsura în care le permite sãnãtatea.
Este foarte important ca bunicii sã se comporte cu discreþie în familia fiului sau fiicei care i-a acceptat, sã renunþe la orice tentaþie de a-ºi impune oricum punctul de vedere, de a face observaþii care sã submineze autoritatea pãrinþilor în faþa copiilor lor. Rãmânând “enigmatici ºi cuminþi”, vorba poetului, intervenind numai în cazuri deosebite – ºi atunci discutând aparte,calm,cu tact, cu pãrinþii copiilor, bunicii îºi vor atrage respectul cuvenit din partea tuturor.
Se ºtie cã, uneori, bunicii sunt înclinaþi cãtre o excesivã indulgenþã, sunt gata sã treacã orice nãzbâtii ale nepoþilor cu vederea, din dragoste pentru aceºtia. Este o greºealã dacã lucrurile se petrec aºa. Bunicii trebuie sã contribuie la respectarea liniei educative unitare imprimate în familie, sã fie în acord cu cerinþele ºi exigenþele formulate de pãrinþi, mulþumindu-se cu asigurarea echilibrului despre care aminteam mai sus.
Pãrinþii au ºi ei îndatoriri vizând relaþia bunici – nepoþi. Ei trebuie sã-ºi educe copiii în spiritul respectului ºi preþuirii datorate bunicilor, oferind propriul lor exemplu. Nu trebuie sã afiºeze manifestãri ale conflictului dintre generaþii în faþa copiilor, sã facã aprecieri necuviincioase ºi sã aibã o atitudine de marginalizare privindu-i pe pãrinþii lor, adicã pe bunicii copiilor. Atunci când bunicii nu locuiesc împreunã cu ei, dar în aceeaºi localitate sau în apropiere, nepoþii vor fi îndrumaþi sau conduºi de pãrinþi sã facã suficient de des vizite bunicilor, sã-i cerceteze la sãrbãtori, la aniversãrile lor. De asemenea, în plenul familiei, bunicii vor fi invitaþi periodic sã-ºi vadã copiii ºi nepoþii acasã la aceºtia ºi sã petreacã împreunã câteva ore. Dacã bãtrânii sunt departe, în altã þarã, în cazul nostru cel mai obiºnuit în România, pãrintii se vor interesa ca fiii ºi fiicele lor sã le scrie bunicilor, sã vorbeascã la telefon ºi, dupã posibilitãþi, sã comunice prin e-mail, iar atunci când îºi pot permite din punct de vedere material, sã întreprindã cãlãtorii în timpul verii, împreunã cu copiii, pentru ca aceºtia sã-ºi viziteze bunicii ºi sã-ºi cunoascã þara de origine.
|
Prof. Silvestru Moraru 10/4/2003 |
Contact: |
|
|
