Criterii : Seductiile diletantismului
Sociologie a spiritului, noologia observă în cultura europeană, mai mult ca în cea asiatică de pildă, două optiuni asincrone: clasa care-si contestă speciile spre a conserva o conjunctură si speciile care îsi refuză clasa pentru a evolua spre alta. În ambele situatii, ireconciliabilul se stinge mai putin conflictual în sociologia spiritualitătii, în general, decât în restructurările din axiologia spiritului, în particular. Vechii greci se amăgiseră cu răspunsuri în sensul fericirii (eudaimonea) ori în sensul virtutii (arete), dar au continuat epicureic s-o facă până au încetat să mai fie un model.
Secolul al XIV-lea european nu mai poate stăpâni situatia si isi abandonează scolastica în criză morală ca abia după alte două secole europenii să constate că încă nu se găsise solutia, dar se răspândise inegal o paralizie a vointei de a continua.Cele mai afectate erau totusi tările cu o îndelungă traditie culturală. Printre ele Franta, Germania, nu însă si Rusia, căreia Nietzsche îi remarca o acumulată tărie de a vrea, o tărie însă răbdătoare ce nu se exprima încă în sensul negării sau al afirmării. Umanitatea schimbă curând criteriul dinspre clasa care-si contestă speciile spre speciile care-si refuză clasa; ideea de imperiu surclasează însusi imperiul si ratiunea lui vetustă. Spiritualitatea, desi este istorică, nu are simt istoric; cu spiritul, lucrurile se schimbă.
Dacă orientalul este înclinat către instrospectie si disecă doar ceea ce-i furnizează simturile, ca prin meditatie să ajungă la esentă, occidentalul are înclinatii extravertite, se sprijină pe modalităti rationale, pe experimente si ajunge în chip obiectiv la esentă. Numai că de la tipurile psihologice, responsabilizate fără un merit special sau fără o vină explicită, se asteaptă consecinte deja anticipabile: introvertitul si răul fizic, extravertitul si răul afectiv. Jung nu găsea nici el că unul din tipuri ar fi superior celuilalt. Jordan Furmeaux, în descrierea lor exhaustivă, reuseste să observe cel mult că valoarea extravertitului, spre deosebire de cea a introvertititului, este imposibil de pus în lumină prin mijloace intelectuale. Goethe, un extravertit neîndoielnic, nu are o altă perceptie a lui Prometeu decât Spitteler, dar îl interpretează accentuând diferit; primul în materialitate, al doilea în spiritualitate.
Și totusi, o sensibilă înclinare a introvertitului spre acceptarea exceptiilor îl face doar mai tolerant, nu neapărat si un superficial, tot asa cum gândirii extravertite, pozitivă în esentă, creativitatea nu-i aduce infailibilitatea. Diferenta lor structurală, cu consecinte în gândire, în afectivitate, în atitudini este doar o potentialitate, o diferentiere prezumtivă. Suma si însumarea conduc spre decalajele dintre eu si personalitate, fiindcă eul se legitimează chiar si într-o personalitate de împrumut ori uniformizată, ca la modelul teandric, desi educatia si personalitatea i se pot ridica deasupra. O dată cu diferentierile de tip, sunt de luat în seamă si cele de modalitate. Diferentierile în acest plan ajung până la codurile abisale ale tendintelor, influentelor si confluentelor, până la maladii ontologice sau angoase existentiale (Nietzsche, de pildă, spunea despre germani că sunt de alaltăieri si de poimâine, dar nu au încă un azi).
A te rusina de apartenentă, din câte se pare, este o problemă de modalitate, desi lucrurile de care ne rusinăm nu sunt totodată si cele mai grave. Diletantismul, radix omnis malorul – în opinia noastră, nu rusinează fiindcă nu tine de raporturile cu ceilalti, ci în chip concesiv de raportul intim cu eul si personalitatea diletantă. Prin intimitatea aceasta se explică si seductia diletantismului.
Globalizarea informatică schimbă regulile comunicării, dar mai tine seama încă de limitele consumului spiritual. Bulversarea sistemelor valorice sub prea-plinul informatic fericeste spiritul de tip havuz, vulcanic, divergent, dar îl sufocă pe cel de tip cascadă, coerent, rational.
Diletantismul vizează insul, nu specia, epoci, nu istoria si este asteptat mai mult dinspre divergentul inconsistent, aflat într-un raport neechilibrat al valorii cu valorizarea. Diletantul este sensibil la valoare, dar o percepe autodidact, fără o cultură a ei, mai mult din frustrări, din sentimente supradimensionate si din această pricină, cercetător grăbit al valorii, rămâne la jumătatea drumului neconfirmat, dar sedus de iluzia valorizării. Amatorismul atinge existenta si în materialitate si în spirit fără a-si asuma esecurile nici când sunt evidente. Refuzul acesta denotă o relatie specială cu adevărul ca valoare teoretică absolută. El găseste o păgubitoare identitate între adevăruri si bunuri din cauză că judecătile lui de valoare înclină spre nivelări, nu spre diferentieri si pentru că adevărul, pentru diletant, este doar o referentialitate, nu o intrinsecă valoare, cum aprecia Meyer. De aceea diletantul este ispitit mai mult de adevărurile logice (abstracte si subtile) decât de cele ontologice (ceva mai evidente). Ca personalitate, el iroseste vanitos mai multă vointă decât putintă numai spre a arăta că este în stare, dar nu se opreste la numai atât; dacă nu este confirmat, vrea să se impună cu orice pret. Din acest moment, el îsi tulbură ipocrit subredele valori morale prin continutul si calitatea scopurilor aspirând spre un statut conventional de lider. Din fericire, diletantismul, dacă se doreste fecund în producerea de valori, se arată neputincios în transformarea lor fiindcă el nu are substanta care duce la situatii de valoare; este steril, artificial, insidios.
Diletantismul nu e totuna cu mediocritatea, tot asa cum fecunditatea, păstrată de nordici fără a abuza de ea, nu e totuna cu excesele celor care s-au simtit amenintati în ea.
Diletantul, desi întretine o emulatie (simulează tipul savantului aristocrat), nu câstigă onoare tocmai pentru că si-o doreste cu ardoare si o leagă de un scop evident: prosperitate, ascensiune. Și dacă el are totusi ceva respectabil, aceasta este doar aspiratia, năzuinta ca orizont. Savantul si-o asumă în subzidiar, ca destin.
Diletantul promovează parvenirea în stiintă, dar rămâne la o gândire neadecvată aspiratiei, eclectică, stufoasă. Simulează un plan al autoreglării, al compatibilitătii, pe când savantul rămâne la o gândire suplă, riguroasă, standardizată si nu-si propune să pară fiindcă este deja prin natura lui. El este o permanentă refulare, pe când diletantul este o permanentă defulare. Primul îsi cucereste interlocutorul desi îl ocoleste, iar celălalt îl caută, îl agasează fără să-l convingă. Asa stau însă lucrurile în faza diletantismului arogant, vulgar, nu si în cea a diletantismului ingenuu, disimulat, imprevizibil. Să ne amintim că Grecia si pe timpul lui Pericle se confrunta cu amatorismul, mai ales în politică, ceea ce l-a îndemnat pe Platon (Republica) să reflecteze la o alternativă; regii-filosofi. Desigur, Germania lui Kant, Hegel si Nietzsche l-ar fi contrazis peste timp; nemtii n-au avut nici în Bismark (geniu militar prin excelentă) conducătorul politic recomandat de generozitatea gândirii lor filosofice. Și aceasta pentru că politica atrage diletantismul, dar nu este domeniul lui predilect nici măcar acolo unde acesta stăruie în infrastructurile fiintei. Lucrurile devin mai grave însă când se ajunge în situatia ca diletantismul să falsifice ideea de valoare în aceeasi măsură în care excesul de exigentă distruge însusi spiritul exigentei. Savantul este o existentă generoasă, a la longue, pe când diletantul una ad-hoc si pro domo. Ca exemplu, în treacăt fie spus, industria universitară românească de după 1990, în bună parte aservită diletantismului prin cantitate, acuză un viciu de modalitate, nu de proiect. Diplome universitare obtinute fără acoperire, sub girul acreditării academice, prejudiciază academismul. Însă ca învătământul academic cu rânduri îngrosate de absolventi din productia proprie să functioneze, în urma si nu din cauza reducerii duratei de pregătire universitară la trei ani, masteratul ar putea fi compromis si el sub aceleasi presiuni.
Cred că la ora aceasta românii, judecati după numărul de diplome universitare, sunt, paradoxal, tara cu cel mai mare procent de licentiati, dar si tara cu cel mai mare număr de analfabeti, potrivit statisticilor; deci o tară de savanti si analfabeti doar pentru că aici, mai mult ca oriunde, diletantismul este mai seducător. În aceleasi conditii ale criteriului alunecos, pe plaiurile mioritice s-a reusit dintotdeauna înclinarea moralei în fata ierarhiilor, desi acestea niciodată n-au putut să genereze decât cel mult etici ale constrângerii mercantile, nu ale determinării rationale. Iată de ce, din motive de criteriu ale consecventei, nu-mi pot imagina un neamt fraternizând cu un evreu, un francez cu un englez, tot asa cum nu-mi pot imagina un brahman îmbătându-se cu vodcă Stalinskaia.
Cred totusi că popoarele pot trăi în mediocritate, judecând după datele istoriei, însă în diletantism, din motive de inconsistentă, nu pot nici să supravietuiască, chiar dacă seductiile lui devin frenezii nationale.
|
Iulian Chivu 1/30/2009 |
Contact: |
|
|
