Ganduri despre Eminescu
Nu spera când vezi miseii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De-ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăsi
Între dânsii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăs:
Ce e val ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje,
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu–a tale sfaturi,
Dacă sti a lor măsură;
Zică toti ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece,
Ca să nu-ndrăgesti nimică,
Tu rămâi la toate rece. ( Eminescu: „Glossa”)
Dacă ar fi trăit în vremurile patriarhale, Mihai Eminescu ar fi împlinit, la 15 ianuarie a.c., 159 de ani!… N-a trăit atunci… si a vietuit doar 39 de ani (1850-1889), dar a rămas, în istoria neamului românesc, ca poetul nostru national, iar noi: românii trebuie să ne aducem aminte de el, să-i citim poeziile si proza cu bucuria descoperirii „poetului nepereche al literaturii române”.
Luceafărul i-a strălucit atât de puternic deasupra capului, când s-a născut, încât acum este cel mai mare poet român din toate timpurile: „ sfântul preacurat al ghiersului românesc”, cum îl numea Tudor Arghezi. Este considerat, pe plan national, un exponent nedezmintit al pământului românesc, mai întâi prin limbă si apoi prin stilul său unic în literature universală. Versul eminescian este un cântec sfânt ce atinge sufletul la citirea lui prin îmbinarea sunetelor asezate cu migala geniului celui mai mare scriitor român, care „a căzut – cum spune criticul literar Garabet Ibrăileanu – în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi”.
Aparitia meteorică a tânărului poet Eminescu a salutat-o – cu noblete si admiratie – „bardul de la Mircesti”: Vasile Alecsandri, scriind poezia „Unor critici”, în care versurile sale profetice ne sugerează răsăritul unui tânăr „luceafăr al poeziei românesti”:
„E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine tării, si lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,
La răsăritu-i falnic, se-nclin-al meu apus…”
Eminescu este geniul culturii românesti, făuritorul limbii noastre literare.
Poetul scria despre sine: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”. Din acest popor întelept si bun si din visteria creatiilor sale artistice a cules, a slefuit si a creat giuvaieruri literare, de care m-am bucurat si eu din tinerete, pe care le-am citit, le-am îndrăgit, le-am studiat si le-am transmis elevilor mei, la lectiile despre misteriosul poet Eminescu, sau despre care am scris, în cursul anilor ce s-au scurs… Eminescu a fost poetul tineretii mele.
O admirabilă descriere a poetului, pe când acesta avea doar 17 ani, o face marele Caragiale (în: „Opere”, vol.3): „Era o frumusete. O figură clasică încadrată de niste plete mari negre: o frunte înaltă si senină, niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând si adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuiri viitoare… Asa l-am cunoscut atuncea, asa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; blând si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici o abstinentă de pustnic; aici lacom de plăcerile vietii; fugind de oameni si căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic si iritabil ca o fată nervoasă – Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!… Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată si nu dintr-una care se găseste pe toate cărările…”
Pe 15 ianuarie a.c., se împlinesc 157 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889): poetul genial, prozatorul, gânditorul, omul politic, conservatorul, gazetarul erudit, redactorul sef al ziarului „Timpul”, „luceafărul poeziei românesti”. La acest popas, de aniversare, recitim poeziile si proza eminesciană, simtind cântecul poeziilor sale ce ne emotionează si ne încântă, simtindu-ne fericiti să vorbim limba în care a scris – asa de frumos! – autorul versurilor, scrise pe când avea doar 16 ani:
Cum mângâie dulce usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristetă, durere si lacrimi, amor
Azilul îsi află în sânu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii…
Eminescu a fost un magician al cuvântului românesc. Sub condeiul său, cuvintele se lăsau înfrumusetate, prin schimbare si îmbinare, iar consoanele si vocalele, asezate si parfumate la locul lor cu migală găsit, apar, sub vraja cuvintelor potrivite, ca niste petale frumos aranjate, încântându-ne privirea si auzirea, din soaptele lor fericite…
Poetul îsi mărturiseste truda, ca să găsească sensul si forma potrivită:
De mult mă lupt cătând în vers măsura,
Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,
Ca s-o astern frumos în lungi siraguri,
Ce fără piedici trec sunând cezura.
(Iambul, s.1)
„Ceea ce cracterizează – scria Titu Maiorescu – mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covârsitoare inteligentă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-si întipăreste vreodată nu-i mai scapă, încât lumea în care trăia el după firea lui si fără nici o silă, era aproape exclusive lumea ideilor generale ce si le însusise si le avea pururea la îndemână”. Cu această „covârsitoare inteligentă” si cu talentul său înnăscut, Eminescu a creat valori literare “nepereche”, în care a valorificat creatiile folclorice, dar si ideile epocii, fiind influentat de filozofia lui Kant si Schopenhauer, dar si de cea indiană. A scris enorm de mult, într-o viată scurtată, de o boală necrutătoare. O viată de om nu ajunge să fie descifrate caietele eminesciene. Aceste manuscrise – în număr de peste 15.000 de pagini – la care se adaugă miile de pagini ale gazetelor ce le-a scos, ne arată nu doar un geniu poetic, dar si un sârguincios prozator, un gânditor profund, un visător, un critic vehement al relelor din societatea vremii sale, un sârguincios semănător de mirabile seminte pe firmamentul literaturii noastre, un făuritor de valori, create printr-o muncă neîntreruptă, începută din anii tineretii si până ce ceata necrutătoare a bolii i-a întrerupt izvorul inspiratiei si l-a trecut în lumea tăcerii…
Cu gânduri si cu imagini
Înnegrit-am multe pagini;
S-ale cărtii, s-ale vietii,
Chiar din anii tineretii.
Eminescu a scris multe pagini, cu scrisul lui frumos si cu migala creatorului de valori estetice, a unui artizan de cuvinte. A scris enorm, într-un timp scurt, dar a vrut să lase la lumina tiparului doar giuvaierurile creatiei sale. Eminescu are un singur volum de poezii, pe care l-ar fi vrut intitulat „Lumina de lună”, dar a lăsat în manuscrise comori literare, pe care le-au cercetat, le-au transcris si le-au adus la lumina tiparului urmasii lui, care au înteles că tot ce a scris Eminescu era de valoare si trebuie cunoscut.
As putea spune că Eminescu a fost un miracol al culturii românesti, care a făcut pe cercetători să se dedice muncii migăloase de scoatere la lumină a operei sale, care este „un spectacol extraordinar ce ti-l dă o constiintă de cultură deschisă către tot”. A fost „omul deplin al culturii românsti”, dar a rămas „luceafărul nemuritor si rece” prin limba literară, creată de el cu sârguinta lui genială: o limbă română dulce, ca un figure de miere, curgătoare si armonioasă, un cântec sfânt, iubit si păstrat, cântat si adorat de orice român adevărat, oriunde ar vorbi limba frumoasă slefuită cu migală si de Eminescu. Românul recunoaste versul eminescian, când îl citeste sau îl aude, oriunde s-ar afla pe pământ.
Spune-mi cititorule, nu recunosti că-s eminesciene, versurile de mai jos? Nu-ti pătrund în suflet si-ti fac inima să tresalte de emotie si – poate – de bucurie că vorbesti si tu limba aceasta dulce si sfântă: limba română?…
O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă si de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Prin creatia sa poetică, Eminescu poate fi pus alături de cei mai mari poeti din literatura universală. Gama sa lirică este impresionantă, iar versurile din poezia eminisciană sunt de o frumusete unică. Mijloacele sale artistice sunt ale unui geniu, sub pana căruia cuvintele se transformă, devenind „fiinte” ce se lasă sculptate, ca să germineze idei, sentimente: bucurie si nostalgie, durere si sperantă…
Eminescu reprezintă ce este mai bun în literatura română. În scrierile lui, găsim frumusetea formelor, realizate prin folosirea unei limbi curgătoare, dulci si armonioase, teme complexe, un spirit critic necrutător, ironia subtilă, inspirate elogii aduse poporului, din care s-a ridicat, descrieri neîntrecute ale naturii, scene istorice, miturile, pe care le leagă de istoria poporului nostru.
Poezia lui Eminescu are un ton melancolic de dezamăgire si de tristete. Cred că melancolia era parte din sufletul poetului, dar dezamăgirea s-a cimentat la contactul cu realitatea crudă si nedreaptă. Multe poezii scrise de Eminescu, în prima tinerete sau în anii de apogeu creativ, au tonul de tristete si de dezamăgire, caracteristic celui mai mare poet romantic de la sfârsitul secolului al 19-lea.
Când tot se-nveseleste, când toti aici se-ncântă , /Când toti îsi au plăcerea si zile fără nori, /Un suflet numai plânge, în doru-i se avânta /
La patriei dulci plaiuri, la câmpu-i râzător. (Din străinătate, s.1, 1866)
Mai am un singur dor; /În linistea serii /Să mă lăsati să mor /La marginea mării; /Să-mi fie somnul lin / Si codrul aproape, /Pe-ntinsele ape /Să am un cer senin, /Nu-mi trebuie flamuri, /Nu voi sicriu bogat, /Ci-mi împletiti un pat /Din tinere ramuri. (Mai am un singur dor, s.1, 1883)
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
Ce-ti pasă tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece.
(Luceafărul 1883)
Eminescu este un exponent al poporului român, mai întâi prin limbă, apoi prin stil. Gama sa lirică cuprinde istoria si natura românească, trecutul, prezentul si viitorul poporului român, ecoul miturilor din folclorul nostru si din literatura universală, filozofie, stiintă, întelepciunea populară. În scrierile eminesciene, găsim sentimente de exaltare, de extaz, de visare, de duiosie, de revoltă, de sarcasm. Poezia sa este realizată în forme diverse, dar perfecte, cuvintele fiind închingate în structuri fixe, dar armonioase, ca în sonet sau în versuri libere, ori în proza ritmată.
Lirica eminesciană este o bogătie estetică a culturii noastre. „Din această lirică – notează criticul literar Edgar Papu – se înaltă cele mai nebănuite sunete: ecouri depărtate, chemări care se sting, murmure de ape, cântări furate de vânt sau absorbite de lăcomia depărtărilor, voci soptite, fosniri de frunze, fâsâit de ierburi, sopt de izvoare,, ropot de cascade, glasuri înăbusite parcă din adâncul pământului sau funduri de abisuri, dar în acelasi timp si tunete, si furtuni nimicitoare, si muget de valuri. În poezia sa, doarme fluierul, plânge clarinetul, geme violoncelul, izbucneste orga, tună surlele apocaliptice. Se modulează infinit, cu sunetele, toate stările, toate senzatiile, toate simtirile, toate nuantele lăuntrice, a dorului, a urâtului, a aleanului, a pustiului, toate la cel mai înalt grad de perfectiune.” Nu-i o simfonie a înserării poezia „Somnoroase păsărele?”
Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună, / Se ascund în rămurele – / Noapte bună! /Doar izvoarele suspină, /Pe când codrul negru tace; / Dorm si florile-n grădină – / Dorm în pace! /Trece lebăda pe ape / Între trestii să se culce – / Fie-ti îngerii aproape, /Somnul dulce! /Peste a noptii feerie /Se ridică mândra lună, /Totu-i vis si armonie – Noapte bună! (1883)
Poeziile eminesciene au o frumusete aparte, iar muzicalitatea lor a încântat generatii de cititori fideli. Multe poezii ale bardului de la Ipotesti au fost transformate în cântece. Mai ales poeziile sale de dragoste pribeagă, ce emană tristete, dezamăgire, dor si singurătate… Ne amintim de romantele si cântecele de vioară, pe versurile eminesciene: „Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără soti”, „Somnoroase păsărele”, „De ce nu-mi vii”, „Sara pe deal”, „Departe sunt de tine”, „Te duci…”, „Ce te legeni…”, „De-oi adormi…”, „O, mamă, dulce mamă,…”
„Eminescu – scria Tudor Vianu – a dat poeziei românesti dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spatiu si în timp, si în care privirea cugetătorului pătrunde până în punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc si până în concepttiile cele mai înalte ale ratiunii.”
Mihai Eminescu este valoros nu doar prin poezia sa lirică, ci si prin scrierile lui politice din proza sa gazetărească sau prin poeziile în care îsi exprimă dragostea si admiratia lui pentru trecutul tării, ca în „Rugăciunea unui dac” sau frumoasa urare adreastă patriei iubite, din „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie”:
Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tărie,
La trecutul mare, mare viitor!
Eminescu si-a iubit patria. A fost un mare nationalist. A admirat trecutul tării si pe înaintasii, care si-au apărat glia sau au contribuit la propăsirea neamului si a culturii sale, dar a criticat viciile contemporanilor. Să ne amintim finalul din „Scrisoarii a III-a”:
Dar lăsati măcar strămosii, ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarti în două cete: în smintiti si în misei,
Si în două temniti large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puscărie si la casa de nebuni!
Eminescu a fost deschizător de drumuri si în proză. El este considerat creatorul basmului cult („Făt Frumos din lacrimă”) si a nuvelei filozofico-fantastică („Sărmanul Dionis”, „Umbra mea”).
Eminescu a lăsat – desi a murit la 39 de ani – o operă literară impresionantă ca valoare si volum, strălucind pe „orbita valorilor românesti si universale”.
As fi dorit să scriu mai mult despre Eminescu ca poet romantic de exceptie, si mai ales să analizez frumusetea versurilor sale, metrica versurilor, mijloacele artistice mânuite cu dibăcia unui talent de geniu, să analizez filonul epic al celor cinci scrisori (satire), imensa proză ziaristică, dar – la acest popas în timp – doar strecor dorinta mea ca cititorul să-si reamintească sau să fie dornic să cunoască valoarea estetică a operei celui mai mare poet român din toate vremurile.
Prof . DUMITRU BUHAI , SUA
P.S. Scrie-mi pe e-mailul de jos, ca sa stiu de tine ca ai citit ganduriele mele despre “Luceafarul”poeziei romanesti, din toate timpurile.
E-mail: ProfBuhaiD@aol.com
|
Dumitru Buhai 1/18/2009 |
Contact: |
|
|
