Bradul de Crăciun
Pentru că pe piată nu apăruseră brazi si se tot vorbea despre protejarea fondului forestier, despre risipa ce se face de obicei cu brazii pentru sărbătorile de iarnă, Licută si Lazăr au plecat împreună cu masina primului, cu gândul de a procura măcar unul, dacă nu trei, fiind rugati si de Ana Untaru.
Contribuiseră toti cu cota de benzină, iar Lazăr se angajase că, dacă nu găseste la Frâncei, unde are o promisiune, va merge până în satul său de sub munte si va procura unul în mod „oficial”, pentru că fratele său lucra la un ocol silvic din zonă.
- Cum luati pentru voi, vă rog să-mi luati si mie! a insistat Ana..
- Dacă nu găsim trei, unul tot îl luăm, fiindcă omul are doi în grădină si a promis că, la nevoie, taie unul pentru mine.
- Atunci, eu o să trimit copiii la tine de Crăciun, să vedem cum te descurci! a glumit Ana.
- Facem altceva. De Crăciun îl împodobim la mine, de Anul Nou la Licută si ...
- E, vezi? La mine ajunge de Pasti?
Au râs cu totii, desi situatia nu era deloc usoară, fiindcă nu se putea glumi cu cei mici.
- Haideti, că ne descurcăm noi până la urmă! Problema nu este doar de găsit, ci să si ajungem cu ei acasă, fiindcă există pericolul confiscării pe drum. Stiti cum este legea acum? Dacă te prinde că transporti ceva obtinut ilegal, se confiscă si mijlocul de transport nu numai marfa, a relatat Licută, care stia că Lazăr putea să procure un bon pentru brad, asa cum obtinuse pentru transportarea mielului de Paste.
Vremea era atât de frumoasă, încât n-ai fi crezut că urma Crăciunul peste o săptămână. Asfaltul era curat, fiindcă nici măcar nu plouase în ultimul timp si nici ceată nu era. Au plecat dimineata devreme, urmând ca până seara să se întoarcă cu brazii.
- Dacă apuca să ningă de vreo trei-patru centimetri, ne opreau circulatia. Noi rămâneam fără pom si altii fără porc, dacă nu puteau să-l aducă de la tară.
- Precis! l-a aprobat Licută, care a continuat de la volanul „Daciei” sale: Ce o fi cu masinile astea străine? Avem vreun congres sau vreun forum international de se întruneste la noi în preajma Crăciunului?
- Eu nu observai, dar nici atent nu eram... Erau multe?
- Păi nu avem nici douăzeci de kilometri de când iesirăm din Oras, si văzui, cred, patru, toate mergând invers decât noi si erau „Lada”, cu numere rusesti sau unguresti, dar la primele două nu eram atent. Uite, vine alta, tot „Lada” si fiecare are patru bărbati.
- Ia să fiu si eu atent, s-a hotărât Lazăr.
Până la Frâncei au numărat unsprezece.
Licută a aflat că omul lui Lazăr, Munteanu Dinu zis Dinache, fusese salariatul tatălui acestuia, se retrăsese la pensie pe caz de boală si se ocupa cu cresterea florilor în regim de seră si, mai nou, cu albinăritul, din care avea un venit destul de consistent. În plus, era fratele presedintelui de la comuna vecină, un om cu mare experientă politică.
Pe Dinache l-au găsit foarte ocupat, fiindcă tăiase porcul si mai avea în casă pe cineva. Acolo i-a poftit si pe noii veniti. Desi femeia ... înscrisă la cuvânt povestise cu voce tare, ba chiar plânsese, acum tăcuse brusc si doar se stergea la ochi. Era îmbrăcată cu un cojoc, iar între usă si pat asteptau doi saci plini cu pâine. Lângă ea se afla un pahar de vin rosu si o farfurie cu câteva suvite de sorici. Rezemat de sobă si doar în cămasă, o asculta un bărbat tânăr, Mitică, în timp ce sotia sa era foarte ocupată.
După ce Lazăr a dat mâna cu acesta si i-a făcut cunostintă cu Licută, băiatul gazdei a rugat-o pe femeie să continue cu toată încrederea, că sunt cunostinte vechi.
Nu a reusit să reia Floarea, că a intrat Verona, sotia lui Dinache, si, în timp ce a pus pe masă o altă farfurie cu sorici si încă două pahare pe care le-a umplut ca si pe cele de alături, a rugat să fie scuzată, ca si sotul si nora ei, Mioara, fiindcă vor să termine repede cu porcul, pentru a nu fi surprinsi de cineva; ei nu dăduseră porc la contract si putea fi confiscat. Apoi a iesit grăbită.
- Cum vă spuneam. N-am apucat să mă sui bine pe trotuaru-ăla, că am si auzit un tipăt scurt si înăbusit. M-am uitat în urma mea si ce văd?, masina de-i zisesi dumneata....
- TAB! a ajutat-o Mitică.
- ...asa, o călcase pe femeia de era cu fetita de mână.
- Nu o fi văzut-o, a presupus Mitică, în timp ce Licută si Lazăr erau total dezorientati, nestiind despre ce se vorbeste.
- Cum să n-o vadă, dacă a ocolit copacii si a lut-o după ea pe trotuar? Crezi că eu venii aci să spun minciuni, Doaaamne? s-a impacientat Floarea, făcându-si cruce. Când am văzut asa, mi-a venit frică si am intrat repede într-o curte. Doamne, ce mai fu si asta! m-am mirat eu, că nu-mi venea să cred ochilor. Când mi-am dat seama că mă aflam în bătătura aia, m-am închinat si mi-am zis: „Or crede oamenii ăstia că sunt vreo hoată!” Am lăsat sacii măi lângă poartă si m-am dus la usă să le spun. Ce zici dumneata, nu era nimeni! Câinii nu lătrau nici aci, si nici la vecini. M-am uitat în stradă. Masina aia plecase si femeia zăcea moartă pe trotuar, dar fetita nu am mai văzut-o. Ce zici dumneata, mi-a venit rău si urât! Pe stradă nu era mai nimeni, si nici prin case, că eram pe la marginea orasului...
- Unde ai văzut toate astea? a întrebat intrigat Lazăr.
- La Timisoara.
- Când?
- Uite, ce auzisi a fost ieri după prânzu-al mare...
Licută si Lazăr s-au privit nedumeriti. Auziseră ei ceva de un preot reformat, dar nu luaseră în seamă si nu stiau că evenimentele ajunseseră la o asa amploare.
- Ce căutai la Timisoara? parcă tot nu-i venea să creadă lui Lazăr.
- Păi îmi venise rându’ la pâine. Dacă pe-aici nu ne dă, ne-am vorbit măi multi si aducem pe rând. Înainte mai luam de la Petrosani. Si de la Simeria am luat, dar era cam peste mână. Ieri a fost ziua mea să mă duc.
- Ai mai asistat la alte scene? a vrut Mitică să o facă să continue..
- Numai când am plecat, mi-am dat seama de ce erau străzile pustii pe unde umblasem eu: Toti erau strânsi la Catedrală si strigau întruna, da’ ce mi-au auzit urechile mi-e frică să spun, zău!
- Zii, că suntem numai noi si îti garantez eu că nu se duce vorba! a îndemnat-o iarăsi Mitică.
- Au strigat să cadă regimu’, auzi dumneata? Ăl mare-al nostru nu era acolo să-i audă, da’ au zis si de el, da’ eu cre’că o să-i spună ăia de misunau în jur si ce-o iesii..., ferească Dumnezeu!
- Politie ai văzut? s-a interesat Mitică.
- Am văzut haine militare de toate culorile. Da’ n-am măi stat, că pierdeam trenu’. Si-asa avusese întârziere de credeam că nu măi pleacă, da’ a dat Dumnezeu până la urmă... Multe s-au spus în tren, dar eu n-am scos o vorbă. Când am ajuns pe la Mehadia, ne-am întâlnit cu alt personal, se ducea. Era încărcat. Au oprit cu locomotivele una în dreptu’ alteia. Nu stiu ce-au vorbit între ei, da’ a iesit unu’ cu sapcă si i-a luat la zor. Pe la ferestrele si pe scările de la trenu-ăla am văzut pe unii speriati, pe altii care chiuiau cu sticlele în mâini, altii învârteau niste bâte lustruite..
- Când ai ajuns acasă? a întrebat Lazăr, de parcă voia să stie tot.
- Abia astăzi de dimineată, dacă la Orsova ..., a măi stat si-acolo vreo două ceasuri.
În casă a intrat Dinache. Era bine dispus si numai în cămasă, cu mânecile suflecate, cu sort de bucătărie în fată, dar cu mâinile pline de sânge amestecat cu grăsime.
- Vă rog să mă scuzati numai putin. Afară cam terminarăm, acum să ridic si eu carnea si pe urmă ne apucăm de topit. Mioara frige o tigaie de carne ca să facem ... pomana porcului, când stăm si de vorbă. Floareo, tu ce faci? Rămâi să mănânci sau mai întâi rezolvi cu pâinea oamenilor? a întrebat-o Dinache.
- Mâncai. Acum mă duc că mă adastă cu pâinea, si s-a ridicat.
- Du-te si termină cum stii si vino după masă ca să ne ajuti!
- Păi dacă mă odihnii cât de cât si mâncai, asa o să fac; termin cu pâinea, pun capu’ pe căpătâi o târă că sunt ostenită de nu mai pot, dacă toată noaptea am stat în capu’ oaselor si cu ochii cât cepele la ăia de povesteau! Dup-aia vin să vă ajut. Mâine tai si eu porcu’, da’ număi dacă vin copiii cu nepotii de la Motreni în seara asta.
La masă, Licută si Lazăr nu au zăbovit prea mult. Când au pus problema brazilor, Dinache a fost peste asteptări.
- Eu vreau să vin cu o zi-două înainte de Crăciun la Oras ca să vând florile de le mai am. Poate e nevoie să mai fac un drum înainte de Anul Nou. Am brazii deja luati, trei. Dar sunt mari, nu au loc în portbagajul dumneavoastră si e păcat să tăiem din ei. E si riscant, chiar cu certificat de proprietate. Lăsati-i si vi-i aduc eu. La mine e masina mare. Îi pun în fată, îi acopăr si las florile la urmă. Chiar dacă mă controlează, apar întâi alea, pentru care am toate formele.
Licută si Lazăr, pentru a nu tine gazdele din treabă, au multumit pentru masă, dar si pentru efortul lui Dinache cu brazii.
- Mai asteptati, vă rog, două minute! si a iesit grăbit.
Dinache s-a întors cu o plasă de rafie, în care se puteau vedea învelite în ziarul „Scânteia” câte un pachet cu carne si două sticle de vin, pe care a înmânat-o lui Lazăr.
- Tot dumneata ne dai nouă? Uite banii pentru cei trei brazi! si Lazăr a întins spre el trei bancnote de o sută de lei.
- Banii, la livrarea mărfii. Asta e ca să ungeti si dumneavoastră tigaia de Crăciun, o nimica toată fată de binele pe care mi l-a făcut tatăl dumitale! Fără ajutorul său, nu puteam să am astăzi tot ce vezi aici si mă omora naveta la Baia de Aramă.
- Lazăr si Licută au multumit încă o dată, dar au fost condusi până la masină, unde Lazăr vrând să pună plasa în portbagaj, a fost oprit de Dinache:
- Luati-o înăuntru, lângă picioare! În portbagaj puteti fi controlati, că în zilele astea ...
S-au conformat si au plecat. Pe drum, au comentat ceea ce auziseră de la Floarea, aducându-si aminte de ea când au întâlnit altă masină cu patru persoane în uniforme necunoscute. Numai că aceasta avea număr de trei cifre eliberat în tară.
- Ce părere ai de evenimentele astea?
- Te referi la ce relata Floarea? nu distingea Licută.
- Da. O fi ceva adevărat?
- Eu cred că nu putea să aibă atâta imaginatie. În plus, era si foarte speriată.
- Dar văzui că gazdele erau cam indiferente.. Nu se speriară, nu comentau!!
- Erau si prinsi cu alte treburi, în afară de Mitică. Ce-o învârti omul ăsta! Lui îi plăcea doar să asculte, ba chiar să îndemne la povestit. Tu stii că în chestii de-astea sunt unii care doar ascultă, iar comentariile le fac ... în altă parte, l-a pus pe gânduri Licută.
Lazăr nu a mai zis nimic un timp. Doar se întreba: „Chiar! Cu ce s-o ocupa Mitică ăsta?! Nu am stiut niciodată. Ce era cu el acasă? Ar trebui să mă întâlnesc cu frate-meu. El m-ar lămuri în toate chestiile astea. Licută o sti mai multe si s-o feri de mine?”
- Licută, tu ai mai ascultat posturi străine în ultimul timp?
- Nu, dar abia astept să ajung acasă si să le iau la rând.
Între timp, au văzut alte masini ciudate, în ambele sensuri. De data asta, nu-si puteau explica provenienta acestora.
- Mâine, la scoală, vom afla tot ce ne interesează. Avem colegi foarte bine informati, în special Luca.
Au ajuns la intrarea în Oras. Bariera instalată în timpul campaniei agricole era coborâtă. O ridicau doi soldati numai la semnul militienilor care efectuau controlul. Se făcuse coadă, pentru că ultimele masini care îi depăsiseră în mare viteză nu aveau documentele în regulă si asteptau ca să vină cineva de la garnizoană ca să-i preia.
„Dacia” lor a fost controlată în portbagaj, iar în interior doar si-au aruncat o privire de pe laterale.
- Avu dreptate nea Dinache. Dacă aveam brazii, acum ne luau ăstia si masina si ajungeam cu.... a militiei, direct la arest; poate că făceam sărbătorile acolo. Văzusi că mai erau niste brazi lângă gard si vreo patru masini trase pe dreapta, a remarcat Licută.
- Doi din cei opriti nu puteau să justifice carnea de porc, din câte observai eu, când se certau cu militienii. Femeia o tinea una si bună: „Porcu’ ăsta a fost crescut de mine!” si îsi arăta mâinile crăpate.
- Degeaba! Ăstia nu se uită la asa ceva. Ori ai certificat de producător si alături document că ai predat la contract, ori îti confiscă tot ce ai si, după noua lege, masina.
- Stii ce au făcut doctorii ca să-si aducă mieii de Paste?
- Nu! a spus Licută râzând.
- S-au asociat mai multi si au trimis o salvare să le aducă cei peste patruzeci de miei tăiati. Când să intre în Oras, ca si acum, coadă la barieră, unde se făcea control. Ce s-a gândit soferul, a pus sirena în functiune: ti-taaa, ti-taaa! Militianul a iesit în fată, dar în loc să-i creeze cale liberă, l-a tras pe dreapta. L-au controlat, i-au confiscat mieii, i-au luat permisul, plus ce o mai fi urmat.
- Soferul salvării a fost ... turnat de cineva, care poate chiar avea miel în masină. Altfel, nu se explică. Au avut interes să dărâme pe unu’.
- Întortocheate sunt căile Domnului, s-a mirat Licută, desi Domnul nu avea nicio legătură cu astfel de evenimente; de aceea, Lazăr l-a contrazis.
Îndată ce a ajuns acasă, Lazăr a fost anuntat de sotie că îl căutase de mai multe ori la telefon directorul liceului, Marian Blându, iar ultima dată a rămas ca, îndată ce ajunge, să se ducă urgent la scoală.
A dat mai întâi un telefon si directorul nu numai că i-a confirmat valabilitatea celor spuse, ci si că începuseră sedinta, una comună de beobeu si consiliu de conducere. Când a întrebat despre ce e vorba, Blându i-a răspuns că sunt probleme urgente si care nu se pot discuta prin telefon, dar l-a avertizat să vină pregătit pentru că urma să intre de gardă la sediul grupului scolar, graficul, întocmit la cererea organului municipal de partid, fiind deja înaintat.
În timpul mesei, s-a tot gândit ce să fie si în legătură cu ce. Sotia nu a îndrăznit să-l întrerupă din gândurile lui. Dar când l-a văzut că renuntă la mâncare si împinge farfuria, a deschis o discutie banală:
- Cum ai călătorit?
- Bine! În momentul respectiv i-au venit în minte imagini cu masinile „Lada” întâlnite pe drum. În special cea oprită la barieră. „Asta trebuie să fie!” si i s-a luminat fata, zâmbindu-i Cristinei: Bine, dar nu am luat niciun brad, fiindcă o să ni-i aducă nea Dinache peste câteva zile.
- Câti aduce?
- Trei, pentru noi, Licută si Ana. Voi mai ascultarăti pe la radio, pe la televizor mai privirăti? E ceva nou?
- Nu, pentru că nu a fost curent. Abia înainte de a fi venit tu se aprinse lumina, iar căldurii – si a pus mâna pe calorifer – uite, nici până acum nu-i dădură drumul. Astăzi mi se păru mai cald afară decât în casă. Iată – si i-a arătat termometrul – sunt paisprezece grade în dormitor, iar afară au fost azi optsprezece.
În timp ce se apropia de poarta scolii, l-a văzut pe Licută venind din partea opusă. Presupunând că aveau acelasi drum, l-a asteptat. Lângă ei a venit portarul Avram, dornic oricând să stea de vorbă cu cineva.
- Bună seara! a răspuns el la salutul lor. Bine că venirăti că se dădeau de ceasu’ mortii că nu vor putea tine sedinta, încales domnul Pandelescu, care nu stia de unde să vă ia si zicea că ar trebui să anuntati când plecati.
- Dar ce se întâmplă pe-aci, nea Avrame, de este asa mare urgentă? a întrebat Vasile Călugăru.
- Tată, uite care este toată situatia! E scandal mare la Timisoara. Sefu-ăl mare se întoarse de unde plecase, toată noaptea au trecut trenuri încărcate cu civili înarmati ca să-i răzbească pe bănăteni, că, i-auzi, cer schimbarea regimului, i-a pus la curent nea Avram cu ultimele noutăti.
Andronescu Lazăr nu stia ce atitudine să ia. Ar fi trebuit să-l pună la punct pe Avram, dacă nu să-l fi dat pe mâna securitătii, după cum erau instructiunile.
- Zvonuri, nea Avrame! Măcar nu mai vorbi cu altii, că te pârăste unul si o pătim si noi.
- Nu, tată, nu! Nu sunt zvonuri. Fane al lu’ Cârtână, vecinu’ meu, a fost cu usturoi, ca să vândă acolo că e piata măi scumpă. El îmi spuse.
- Altceva, ce mai spuse Fane ăsta? a fost curios Licută.
- Tată, uite care este toată situatia. Ce e acolo nu e bine! E grav! Ăia adusi de la gărzile civile să-i bată pe timisoreni au refuzat să se lupte si plecară înapoi cu pâine, salamuri si ce le mai dădură ăia din magazinele lor, care sunt vraiste, că le-au atacat. Autoritătile de sunt acolo, că au venit si de la Bucuresti, dacă au văzut asa, au băgat armata. Ce ziceti, tată, o să fie mai bine dup-asta? Or veni altii măi buni, că pe-ăsta nu-l măi suferă lumea. Nici eu nu-l măi suport. Să-mi ia el viisoara mea? Câinii să-l mănânce!
Lazăr si Licută l-au lăsat pe Avram si au plecat unde erau asteptati. Era la cuvânt chiar Pandelescu Daniel, fostul director si acum coordonatorul practicii în productie, om de bază al scolii, dacă avem în vedere munca în agricultură, noile obiective realizate în municipiu cu ajutorul elevilor si rolul său hotărâtor în organizarea si desfăsurarea spectacolelor de pe stadion dedicate conducătorului partidului:
- Tovarăsi, se adresa el colegilor, în aceste momente grele, când dusmanii poporului si-au aplecat urechea la uneltirile imperialistilor si au atacat la Timisoara cuceririle revolutionare ale poporului, noi comunistii trebuie să fim în primele rânduri si să le dăm o ripostă binemeritată acestor bande de huligani. Tovarăsi! Toti cei de-aici stiti cât am muncit pentru câstigarea steagului de fruntas al întrecerii socialiste, stiti câte edificii s-au înăltat cu mâinile elevilor nostri. Este păcat ca munca noastră să fie călcată în picioare de aceste bande de derbedei.
În continuare s-a trecut la adoptarea unui plan comun de măsuri, pe primul loc fiind serviciul de gardă.
- Bine, bine, dar ce să facă această gardă? nu-i era clar profesoarei Elvira Dicu, programată pentru ziua următoare.
- Cum ce să facă? Nu ati stiut asta până acum? s-a contrariat Pandelescu.
- Nu am stiut. Vă rog să-mi spuneti dumneavoastră!
- Apără unitatea de banditii ăia! a fost sigur Pandelescu.
- De cine, cu ce? Nu vedeti că este o prostie? Nu se justifică! a ripostat Dicu.
- Chiar în conditiile acestea serviciul de gardă are rolul său. Dacă există forte dusmănoase în orasul nostru, stiti că ele ocupă mai întâi punctele cheie, între care institutiile, ca să nu mai vorbim de posturi de radio si de televiziune. Aveti un număr de telefon la care veti suna dacă observati încercări de acest fel, a clarificat Blându.
- Dar noi suntem un punct cheie? nu s-a lăsat Dicu.
- Nu, dar putem deveni. Mâine, până intrati dumneavoastră de serviciu, mai primim alte instructiuni, dacă astea nu vă sunt de ajuns, a încercat Blându să-i astupe gura, în stilul său caracteristic.
Noaptea a decurs relativ în liniste. Patrule ale militiei, uneori însotite, precedate sau urmate de civili au trecut pe la sediile unitătilor, în timp ce rachete luminoase sau avioane grăbite îsi manifestau prezenta pe cerul înstelat.
Dimineata, Lazăr s-a dus acasă obosit si îngrijorat, cu gândul să doarmă un ceas-două. Dar, la intrarea pe scara blocului, a auzit larmă multă, iar la apartamentul său usa era deschisă si Cristina scotea de zor apă cu fărasul si o mătură. De la etajul al treilea avusese loc o inundatie. Si-a amintit unde pusese cizmele de cauciuc cu care mergea agricultură. S-a echipat corespunzător si a trecut la treabă.
În timp ce punea pe o bară din spatele blocului covoarele la uscat, un vecin i-a strigat:
- Lasă-le încolo de covoare, haide că fugi dictatorul!
A alergat la televizor. Erau prezentate imagini din Piata Palatului, unde, cu o zi înainte, avusese loc un miting la care seful statului si al partidului, altădată aclamat, a fost huiduit si nevoit să se retragă intempestiv împreună cu sotia, iar acum era nevoit să părăsească în acelasi mod Capitala, cu un elicopter de pe sediul central al partidului.
Cadrele prezentate ofereau imaginea a zeci de mii de oameni îmbrătisati într-o bucurie generală a descătusării spre libertate, care se manifestau în cele mai diverse chipuri, multi pătrunzând în palatul de unde până atunci plecau marile decizii.
Lazăr a iesit în stradă, simtind nevoia să comunice cu cineva. A aflat că pe străzile ce delimitau cartierul lor, mii de oameni ai muncii, nădejdea dictatorului, se îndreptau spre centrul orasului purtând steaguri tricolore si scandând lozinci pline de sperantă în viitorul liber.
Multi vecini au plecat spre centru. El a evitat să meargă, din mai multe motive. Înainte de toate, pentru că nu suporta manifestatiile încă de pe timpul când, elev si student fiind, era dus cu forta la demonstratii. Simtea însă că acum era altceva si parcă ar fi plecat cu cei multi. Dar avea si situatia aceea nenorocită cauzată de inundatie.
Încă mai stătea în cumpănă, când, un văr al său, Traian Lăzărescu, vecin la câteva blocuri, îsi căuta fiul în vârstă de nouă ani, care iesise din casă doar într-un pulover subtire si cu papucii mamei pe piciorul gol. Pentru că cineva îi spusese că un grup de copii pornise spre prefectură, Traian a plecat într-acolo. În acest caz, Lazăr s-a multumit să îl roage pe acesta ca, la întoarcere, să treacă cu Răzvan pe la el pentru a-i povesti ce a văzut.
Televizorul a rămas deschis ore în sir. Se perindau prin fata camerelor fel si fel de persoane, unele părând dubioase, altele care girau multă încredere în regimul ce urma să se instaleze.
Odată cu stirea arestării dictatorului în drum spre Târgoviste, a apărut si cea privitoare la teroristi, care ar încerca să-l elibereze. A început să se tragă mai abitir ca până atunci. Cine? De unde? Mortii care au căzut nu ne pot spune.
Întorcându-se, Traian Lăzărescu si Răzvan s-au oprit la blocul lui Lazăr. În fata scării mai erau câteva persoane.
- Abia îl găsii, dar după ce plecasem, cu gândul că nu se afla printre cei din centru, a explicat Traian.
- Aci cum decurse? Se întâmplă ceva? a întrebat un bătrân care purta un aparat acustic.
- Era multă lume în fata judetenei care striga împotriva regimului, iar în cele patru colturi ale pietei, câte un tanc în pozitie de asteptare. Eu pe la astea dădui ocol, fiindcă erau multi copii în jur de căscau ochii.
- O fi apărut si primul secretar?
- Nu! La un moment dat apăru un grup, din care eu nu cunosc nicunul, dar cel care vorbi ar fi fost profesorul Petriceanu, de la universitate. El anuntă că cei de la putere au fugit si ...nu mai întelesei ce zise, că izbucniră aplauze si strigăte de bucurie, iar eu mă uitam după Răzvan. Pe urmă ceru ajutorul pentru apărarea sediilor si a noii puteri, în care trebuie să avem toată încrederea. Nu stiu ce mai dorea să spună, că unul din tancuri ambală motorul si făcu o răsucire pe loc, moment în care multimea aceea se puse în miscare, unii fugind pe străzile lăturalnice, altii spre tribună, călcându-se în picioare.
- Tată, atunci plecai eu. Îmi luai papucii în mână si, împreună cu alti colegi, o rupsei la fugă. Trecurăm pe lângă tata – explica acum celorlalti, care îl urmăreau cu toată atentia, ba chiar cu admiratie – dar nu ne oprirăm decât la farmacia veterinară, unde îl asteptarăm, a spus pe nerăsuflate Răzvan, un băiat frumos, durduliu si rosu în obraji.
- De ce nu te oprisi de la început? l-a întrebat un alt locatar.
- Ne era frică de tancu-ăla, si tata tot nu ar fi putut să ne apere..
Au râs toti din grup, dar judecata copilului era corectă, a remarcat altul.
După constituirea noilor structuri ale puterii locale si centrale, haosul s-a generalizat. Împuscăturile s-au intensificat în toată tara, dar mai ales la Bucuresti. Spatiul aerian era continuu survolat de avioane si elicoptere. Zvonuri despre mii de morti, despre fântâni otrăvite sau despre bande de teroristi circulau cu mare repeziciune. Elicoptere căzând, inamici prinsi pe acoperisuri sau în canale si escortati, morti si răniti pretutindeni, oameni de toate vârstele si ocupatiile care nu mai aveau loc în spitale erau imaginile cele mai des întâlnite.
Când Pandelescu, cu grupul său în care a intrat si directorul Blându în schimbul promisiunii de a fi sustinut la conducere, a încercat să-i găsească motive lui Lazăr Andronescu pentru a-l îndepărta din prejma conducerii, niciunul nu a putut invoca ceva concret.
Iritat tocmai de acest aspect, într-una din zile, când se căutau solutii pentru contracararea „teroristilor” care actionau de pe acoperisuri si Lazăr a încercat să sustină propunerea demontării temporare a scării de incendiu de pe zidul exterior, Blându a găsit momentul ca, făcând pe plictisitul de insistenta acestuia, să-l repeadă si să-l jignească într-un mod grosolan, folosind expresii pe care apoi le-au condamnat chiar maistrii, ca să nu mai amintim profesoarele.
A doua zi, în fata scolii, era mai discutat si mai condamnat acest episod decât actiunea teroristilor.
- Ce a vrut să demonstreze directorul cu atitudinea asta? se întreba Gelu Selaru.
- Să dea satisfactie lui Pandelescu, era de părere maistrul Pleniceanu.
- Nu cred, pentru că putin mai târziu l-a repezit si pe el. E-adevărat, nu în halul ăsta, dar oricum..., observase maistrul Cezar Păun.
- Poate îsi dăduse seama că din cauza lui avusese iesirea fată de Andronescu, cu care oricum a colaborat bine până aci, si asta l-a enervat, a găsit o explicatie nu lipsită de interes maistrul Pleniceanu.
- O fi fost chiar nervos, obosit, cu atâtea nopti nedormite, a găsit o scuză Răchiteanu.
- Voi nu ati aflat până acum că seful nu se enervează decât când trebuie să arate nervos? Asa că motivul a fost altul. Trebuia să arate tuturor că el s-a desprins si s-a distantat de trecut; nu uitati că după aceea se lăuda că el asculta de multi ani posturi străine si astepta schimbarea ... ca mortul colacul, a încercat Luca Geamănu să explice.
- Asta mai denotă ceva. Stiti bine cum le făcea pe doamne să plângă pe câmp sau la bilantul campaniilor din agricultură, da? E, o să vedeti că, în curând, el si Pandelescu vor spune că i-a obligat secretarul de partid, a spus Cezar, stârnind un hohot de râs.
- De unde stii tu asta? nu i-a convenit lui Răchiteanu.
- De nicăieri, dar văd de ce e în stare fiecare, a fost ferm Geamănu.
(Fragment din romanul „Cu Dumnezeu înainte!” de Ion R. Popa)
|
Ion R. Popa 12/28/2008 |
Contact: |
|
|
