E atâta liniste in mine
SI CLIPA MÃ ABSOARBE
Doar printre gene Te întrezãresc –
privirea-mi pare cu luminã unsã
Mã nãpãdeste viata cu sãlbãticie
când de prezenta Ta mã las pãtrunsã
Pare cã mã topesc în lucrurile din jur
si clipa mã absoarbe lacomã si vie,
pe lângã mine toate vremuite trec
si umbra doar le-o simit în drum spre vesnicie
Nimic nu-i rostuit de la un timp –
îmi doarme ochiul cel de veghe împrejur,
în cercuri capu-l simt cum se desface
drum infinitului sã-I lase ne-nceput
Din când în când mi-apare un Mosneag
sã-mi aminteascã rostul meu din Cer,
dar eu nu-mi amintesc nimic
si-adorm covrig cu gândul cel stingher
Mã nãpãdeste viata cu sãlbãticie
si coplesitã sunt de pulsul ei intens
Gândul adoarme-n carnea fragedã si vie,
discret apare-n ritmul fluid, calm si dens
Si pãsãri mi-amintesc: e viata cântec,
e vers ascuns prin ierburi si prin flori
Tu spuma doar mai poti sã iei
prin muzicã si prin cuvinte
si sã te lasi de farmec dus
ca prin mirosuri si culori
mister sã dai aducerilor-aminte.
CE NUNTÃ, DOAMNE, MIRE
MIEZONOPTIC?
Ce nuntã, Doamne, Mire Miezonoptic,
în ultim prag, Tu vrei sã îmi oferi?
În pietre zgrunturoase si-n spini cãzuti pe cale
durerea am simtit de-atâtea ori, de-atâtea ori,
dar nu stiam cã Tu esti la mine în sandale
si singurã durerea credeam cã o-nconjor
Stãteai uitat pe cale, cu inima-o ranã
si nimeni n-avea ochi, mergând, a Te vedea
si fiecare pas pe drum era prigoanã
pentru Lumina sfântã ce-n Tine priveghea
Erai în mine si nu Te vedeam,
îmi modulai glasul si nu Te simteam,
îmi îmblânzeai inima si nu Te stiam,
plângeam de dorul Tãu si nu stiam cã Te caut
Doar când mi-a ajuns suferinta pânã la os,
am simtit cum Îti cobori Lumina
în mine ca într-un templu.
E-ATÂTA LINISTE ÎN MINE
E-atâta liniste în mine –
pesemne gândurile au plecat
sã se preumble singure prin lume
spre universuri ce nici n-am visat
Sunt ca o tarã fãrã împãrat –
când oamenii l-au pãrãsit în grabã,
atrasi de o luminã din Înalt,
prea blândã pentru ura prinsã-n jalbã
Lumina blândã se cãlãtoreste
prin mine ca printr-o odaie-nchisã
si vrea, pesemne, ca prin luminare
spre cer sã-mi lase calea-ntredeschisã
Eu o primesc încet prin respirare
când ritmic saltã Christ
si mic în mine
si-n alergarea sângelui
prin vine
cu fiecare clipã-o simt
mai mare.
1. VII. 2008
RUGÃCIUNE
Dã-mi, Doamne,-n suflare
Duh Sfânt
ca o adiere usoarã de vânt
Pe nesimtite sã mã pãtrundã
pânã la sânge,
pânã la os,
inima-n piept
sã-mi salte rotundã,
sã-mi batã sfios
ca o fecioarã
nestiutoare si tresãrind
înainte de nuntã,
cãci doarã Mire în miez de noapte
mi-e chiar Christos.
LUMINA TA ÎN PIEPT CÂND ÎMI COBOARÃ
Atâta bucurie mã-mpresoarã
lumina Ta în piept când îmi coboarã,
de parcã fãrã aripi pot sã zbor
si toatã, toatã simt cum mã-nfior
As vrea ca lumea toatã sã Te vadã
când chipul Tãu în tainã mi se-aratã,
dar dacã-ncerc eu chipul sã-Ti descriu
si sã-i conving cã-n pieptul meu esti viu,
ei drept în ochii mei nu mai privesc
si cu tristete vãd cum m-ocolesc
De mine sau de Tine fug ei, Doamne?
Nu Te vor viu, ci trist doar, în icoane.
1. VII. 2008
M-A VIZITAT ÎN NOAPTEA ASTA CHRIST
M-a vizitat în noaptea asta Christ
si har mi-a dat –
sã pot sã Îl descriu
cum vine:
când mai vesel
când mai trist,
dupã cum inima-L primeste:
mort sau viu
M-a vizitat în noaptea asta Christ
si L-am lãsat sã scrie-n locul meu –
eu sunt doar scrib, El este Dumnezeu,
ce eu astern, El îmi presarã-n suflet
sã fie scrisul meu vrãjitul sipet,
nãstrapa nevãzutã ce se cerne
ca spre evlavie sã ne îndemne –
sã fim toti temple luminoase, -aprinse,
prea bucuroase suflete, nu-nvinse.
AM SOVÃIT ADESEA
Tu-mi întindeai o mânã strãvezie
si eu s-o prind în vis am adãstat,
am sovãit adesea în trezie
când gândul meu cãzut-a în pãcat
Nu-s vrednicã sã-ti stau nici la picioare,
Sã Ti le ung cu mir sau undelemn,
sã-mi fac din pãr o hainã de rãcoare
si-n inimã, toaca s-aud ca-n lemn
Tu ai un suflet ca o scãldãtoare
în care sfinti si îngeri ne albesc,
dar noi din nou ne înnegrim, mai tare
si ochii de pãcat doar strãlucesc
Prea multã humã, Doamne, e în mine,
s-o scutur nu stiu, nici mã izbãvesc -
sã fiu usoarã, fãrã lut prin vine
si-n împãcare viata sã-mi sfârsesc.
PIERDUTÃ-S, DOAMNE,-N UNIVERS
Pierdutã-s, Doamne,-n univers,
dar tu mã poti gãsi oriunde
si chipul Tãu, plutind în aer
de mine nu se mai ascunde
Mã-ncearcã plânsul, nu porneste,
s-aninã lacrima în geanã,
un dor necunoscut mã prinde
si parcã spre-alte lumi mã cheamã
Fiinte mici, în haine strâmte
în lumea asta doar suntem,
sunt sterse-aducerile-aminte
si-n suflet nu mai privrghem
De-aceea se coboarã ceata
si parcã nici nu mai trãim
Din noapte pânã dimineata
Ne-nveti Tu, Doamne, sã iubim.
DOAMNE, TU ESTI POEMUL MEU NESCRIS
Doamne, Tu esti poemul meu nescris
în care eu mã pot ascunde –
viata s-o vãd ca pe un vis,
sã Te gãsesc plutind pe unde
Tu esti aleanul ce-l gãsesc
când genele îmi sunt umbrite,
nicio luminã nu gãsesc –
zile cu urã înnegrite
În Tine pot sã mã scufund
ca-ntr-un abis plin cu iubire:
cu cât cobor mai în afund,
cu-atât Te-astept mai cu grãbire.
MÃ CONTOPESC CU TINE, POEZIE
Mã contopesc cu tine, poezie,
precum mã contopesc cu Dumnezeu
E un prea plin ce cade pe hârtie
si mã elibereazã de ce sunt sau nu-s eu
Încet mi-aplec obrazul pe coala alburie
si sufletu-mi dezvãlui
fâsie cu fâsie
Nu-ntreb cine ar vrea,
prea nud, sã mi-l primeascã,
cu blânda-nvãluire, trãirea sã i-o creascã
Nu-ntreb de este bine sau de e rãu ce fac –
preaplinului din mine, eu baiere-i desfac
Mã recitesc apoi cu teamã, cu sfialã,
cu bucurie chiar si chiar cu îndoialã,
cãci toate aceste staãri, pe rând trecând prin mine,
le reunesc buchet cu-o pamblicã de timp
si îmi ofer trãirea vremelniciei, nimb.
VIS
Pentru vesnicie, poartã nezãvorâtã,
usã prin care sã intri
sã pot sã-Ti fiu,
vatrã în care scânteia Ta
devine flacãrã,
foc nevãzut
care se-naltã întors
fãrã sã ardã,
cumpãnã între Pãmânt si Cer
având drept trunchi , Arborele Vietii
în care sãlãsluieste Spiritul Tãu –
linistea s-o pot simti,pacea sfântã
care nunteste Pãmântul cu Cerul.
VIS
Sã mã trezesc din somn
la început de lume,
lucrurilor din jur
sã stiu sã le pun nume
Cuvinte de luminã
sã stea înscrise-n piatrã,
sã pot sã aflu astfel
pãmântul ce mi-e vatrã
Si soarele de sus
sã-mi lumineze-n crestet
gândul ce-l am de spus,
chipul sã nu-l am vested
Sã am credintã-n mine
cum n-am avut vreodatã,
sã pot trece ca Moise
prin marea despicatã
Ca Eva sã iubesc
cele ce nu cuvântã,
sã simt iubirea-n piept
din plin cum se avântã
Prin mâna mea sã treacã
pornire de fior
când le ating pe crestet,
sã-mi creascã-n suflet dor
Un dor de Tine, Doamne,
când Îti cobori Duh Sfânt
pe ierburi si pe poame,
pe oameni si pãmânt.
26. VII. 2008
CHIAR DE N-AI FI, TE-AS INVENTA
Chiar de n-ai fi, Te-as inventa,
fii, Doamne, garantia mea
cã am un punct de sprijin eu
în Duhul Tãu de Dumnezeu
Doar cu iubirea Îti vorbesc –
cuvintele se isprãvesc
si amutesc, cuprinsã-n vrajã,
cãci vietii Tu îi esti amiazã
Prea multe-as vrea sã-Ti deslusesc,
de-aceea vorbele-amutesc
Îti simt iubirea Ta din Cer
cum mã-nveleste pe lãicer
Si dintr-o datã mã înalt,
desi n-am scarã si nici lant –
pe care Tu sã mi-l întinzi
din cer neferecat cu grinzi
Si-aceastã stare ca în cer
e, Doamne, tot ce eu îti cer –
la pieptul tãu imaginar
capul sã-l tin o clipã doar –
Odihna ceTu-mi dãruiesti
e har din care poti sã cresti
si s-o ofer la rândul meu
prin harul tãu de Dumnezeu
Fii, Doamne, Tu, iubitul meu!
CE-AS FACE, DOAMNE, DE N-AI FI?
Ce-as face, Doamne, de n-ai fi?
Cu cine m-as mai logodi
în miez de noapte când nu dorm
sau când cobori la mine-n somn?
Cine m-ar mai urca la cer,
chiar dacã-n trup încã nu pier
Cine la piept m-ar ogoi
când oamenii m-ar pizmui?
Ce-as face, Doamne, fãrã Tine
când sufletul abia se tine
si-ar vrea sã plece pe neveste
când oamenii îi joacã feste
Si îl resping, nu-l recunosc
de frate bun, cu al Tãu rost
si crucea-i vor înfiptã-n os
ca sã nu-Ti cânte prea duios
Dar eu Îti cânt cu-atât mai des
cu cât în calea lor nu ies –
sã pot s-ajung prin cântul meu
la sânul Tãu de Dumnezeu.
FÂNTÂNÃ SI CER VETI FI
Lasã Maica sã se teasã
o cãrare de mãtasã,
o cãrare de luminã
pentru cei ce vor sã vinã
sus în deal, în deal la Cruce –
zorile sã îi apuce,
pe Iisus sã.L întâlneascã
rãnile sã-I oblojeascã
Cam toti L-am uitat de-o vreme,
doar natura-n deal mai geme
Iarba crudã de sub Cruce
mult alean Lui Îi aduce,
florile-n culori de sânge
I-amintesc cã ai fost înger,
florile-n culori de foc
I-amintesc cã nu e loc
pentru îngeri de luminã
cu suflet pãtat cu tinã,
cu suflet cu umbra deasã -
lumina sã nu mai iasã,
cer sã nu fie-n fântânã
ziua-noaptea când se-ngânã,
oglinda sã n-oglindeascã
fata lui Iisus, cereascã,
scarã sã nu se ridice
din fântânã pân la Cruce
Din fântâna omului
fãrã roada pomului,
din fântâna-ntunecoasã
unde nu-i Maica Mireasã,
dun fântâna rotunjoarã
Unde nu-i Maica Fecioarã,
dintr-un put întunecos
unde nu-i Domnul Hristos,
din sufletul zilnic dus
unde nu-i Domnul Iisus,
unde nu-i Maica Fecioarã
nicio clipã, nicio oarã –
omului sã-i aminteascã
scara lui cea îngereascã
Pe ea urcã si coboarã
cei cu inima usoarã
Fântânã si cer – totuna
când Îl ai pe Domnu-ntruna,
fântânã si cer sunt eu,
de-L iubesc pe Dumnezeu,
fântânã si cer veti fi,
pe Domnul de-l veti iubi.
|
Olga Alexandra Diaconu 12/25/2008 |
Contact: |
|
|
