E atâta liniste in mine
SI CLIPA MĂ ABSOARBE
Doar printre gene Te întrezăresc –
privirea-mi pare cu lumină unsă
Mă năpădeste viata cu sălbăticie
când de prezenta Ta mă las pătrunsă
Pare că mă topesc în lucrurile din jur
si clipa mă absoarbe lacomă si vie,
pe lângă mine toate vremuite trec
si umbra doar le-o simit în drum spre vesnicie
Nimic nu-i rostuit de la un timp –
îmi doarme ochiul cel de veghe împrejur,
în cercuri capu-l simt cum se desface
drum infinitului să-I lase ne-nceput
Din când în când mi-apare un Mosneag
să-mi amintească rostul meu din Cer,
dar eu nu-mi amintesc nimic
si-adorm covrig cu gândul cel stingher
Mă năpădeste viata cu sălbăticie
si coplesită sunt de pulsul ei intens
Gândul adoarme-n carnea fragedă si vie,
discret apare-n ritmul fluid, calm si dens
Si păsări mi-amintesc: e viata cântec,
e vers ascuns prin ierburi si prin flori
Tu spuma doar mai poti să iei
prin muzică si prin cuvinte
si să te lasi de farmec dus
ca prin mirosuri si culori
mister să dai aducerilor-aminte.
CE NUNTĂ, DOAMNE, MIRE
MIEZONOPTIC?
Ce nuntă, Doamne, Mire Miezonoptic,
în ultim prag, Tu vrei să îmi oferi?
În pietre zgrunturoase si-n spini căzuti pe cale
durerea am simtit de-atâtea ori, de-atâtea ori,
dar nu stiam că Tu esti la mine în sandale
si singură durerea credeam că o-nconjor
Stăteai uitat pe cale, cu inima-o rană
si nimeni n-avea ochi, mergând, a Te vedea
si fiecare pas pe drum era prigoană
pentru Lumina sfântă ce-n Tine priveghea
Erai în mine si nu Te vedeam,
îmi modulai glasul si nu Te simteam,
îmi îmblânzeai inima si nu Te stiam,
plângeam de dorul Tău si nu stiam că Te caut
Doar când mi-a ajuns suferinta până la os,
am simtit cum Îti cobori Lumina
în mine ca într-un templu.
E-ATÂTA LINISTE ÎN MINE
E-atâta liniste în mine –
pesemne gândurile au plecat
să se preumble singure prin lume
spre universuri ce nici n-am visat
Sunt ca o tară fără împărat –
când oamenii l-au părăsit în grabă,
atrasi de o lumină din Înalt,
prea blândă pentru ura prinsă-n jalbă
Lumina blândă se călătoreste
prin mine ca printr-o odaie-nchisă
si vrea, pesemne, ca prin luminare
spre cer să-mi lase calea-ntredeschisă
Eu o primesc încet prin respirare
când ritmic saltă Christ
si mic în mine
si-n alergarea sângelui
prin vine
cu fiecare clipă-o simt
mai mare.
1. VII. 2008
RUGĂCIUNE
Dă-mi, Doamne,-n suflare
Duh Sfânt
ca o adiere usoară de vânt
Pe nesimtite să mă pătrundă
până la sânge,
până la os,
inima-n piept
să-mi salte rotundă,
să-mi bată sfios
ca o fecioară
nestiutoare si tresărind
înainte de nuntă,
căci doară Mire în miez de noapte
mi-e chiar Christos.
LUMINA TA ÎN PIEPT CÂND ÎMI COBOARĂ
Atâta bucurie mă-mpresoară
lumina Ta în piept când îmi coboară,
de parcă fără aripi pot să zbor
si toată, toată simt cum mă-nfior
As vrea ca lumea toată să Te vadă
când chipul Tău în taină mi se-arată,
dar dacă-ncerc eu chipul să-Ti descriu
si să-i conving că-n pieptul meu esti viu,
ei drept în ochii mei nu mai privesc
si cu tristete văd cum m-ocolesc
De mine sau de Tine fug ei, Doamne?
Nu Te vor viu, ci trist doar, în icoane.
1. VII. 2008
M-A VIZITAT ÎN NOAPTEA ASTA CHRIST
M-a vizitat în noaptea asta Christ
si har mi-a dat –
să pot să Îl descriu
cum vine:
când mai vesel
când mai trist,
după cum inima-L primeste:
mort sau viu
M-a vizitat în noaptea asta Christ
si L-am lăsat să scrie-n locul meu –
eu sunt doar scrib, El este Dumnezeu,
ce eu astern, El îmi presară-n suflet
să fie scrisul meu vrăjitul sipet,
năstrapa nevăzută ce se cerne
ca spre evlavie să ne îndemne –
să fim toti temple luminoase, -aprinse,
prea bucuroase suflete, nu-nvinse.
AM SOVĂIT ADESEA
Tu-mi întindeai o mână străvezie
si eu s-o prind în vis am adăstat,
am sovăit adesea în trezie
când gândul meu căzut-a în păcat
Nu-s vrednică să-ti stau nici la picioare,
Să Ti le ung cu mir sau undelemn,
să-mi fac din păr o haină de răcoare
si-n inimă, toaca s-aud ca-n lemn
Tu ai un suflet ca o scăldătoare
în care sfinti si îngeri ne albesc,
dar noi din nou ne înnegrim, mai tare
si ochii de păcat doar strălucesc
Prea multă humă, Doamne, e în mine,
s-o scutur nu stiu, nici mă izbăvesc -
să fiu usoară, fără lut prin vine
si-n împăcare viata să-mi sfârsesc.
PIERDUTĂ-S, DOAMNE,-N UNIVERS
Pierdută-s, Doamne,-n univers,
dar tu mă poti găsi oriunde
si chipul Tău, plutind în aer
de mine nu se mai ascunde
Mă-ncearcă plânsul, nu porneste,
s-anină lacrima în geană,
un dor necunoscut mă prinde
si parcă spre-alte lumi mă cheamă
Fiinte mici, în haine strâmte
în lumea asta doar suntem,
sunt sterse-aducerile-aminte
si-n suflet nu mai privrghem
De-aceea se coboară ceata
si parcă nici nu mai trăim
Din noapte până dimineata
Ne-nveti Tu, Doamne, să iubim.
DOAMNE, TU ESTI POEMUL MEU NESCRIS
Doamne, Tu esti poemul meu nescris
în care eu mă pot ascunde –
viata s-o văd ca pe un vis,
să Te găsesc plutind pe unde
Tu esti aleanul ce-l găsesc
când genele îmi sunt umbrite,
nicio lumină nu găsesc –
zile cu ură înnegrite
În Tine pot să mă scufund
ca-ntr-un abis plin cu iubire:
cu cât cobor mai în afund,
cu-atât Te-astept mai cu grăbire.
MĂ CONTOPESC CU TINE, POEZIE
Mă contopesc cu tine, poezie,
precum mă contopesc cu Dumnezeu
E un prea plin ce cade pe hârtie
si mă eliberează de ce sunt sau nu-s eu
Încet mi-aplec obrazul pe coala alburie
si sufletu-mi dezvălui
fâsie cu fâsie
Nu-ntreb cine ar vrea,
prea nud, să mi-l primească,
cu blânda-nvăluire, trăirea să i-o crească
Nu-ntreb de este bine sau de e rău ce fac –
preaplinului din mine, eu baiere-i desfac
Mă recitesc apoi cu teamă, cu sfială,
cu bucurie chiar si chiar cu îndoială,
căci toate aceste staări, pe rând trecând prin mine,
le reunesc buchet cu-o pamblică de timp
si îmi ofer trăirea vremelniciei, nimb.
VIS
Pentru vesnicie, poartă nezăvorâtă,
usă prin care să intri
să pot să-Ti fiu,
vatră în care scânteia Ta
devine flacără,
foc nevăzut
care se-naltă întors
fără să ardă,
cumpănă între Pământ si Cer
având drept trunchi , Arborele Vietii
în care sălăsluieste Spiritul Tău –
linistea s-o pot simti,pacea sfântă
care nunteste Pământul cu Cerul.
VIS
Să mă trezesc din somn
la început de lume,
lucrurilor din jur
să stiu să le pun nume
Cuvinte de lumină
să stea înscrise-n piatră,
să pot să aflu astfel
pământul ce mi-e vatră
Si soarele de sus
să-mi lumineze-n crestet
gândul ce-l am de spus,
chipul să nu-l am vested
Să am credintă-n mine
cum n-am avut vreodată,
să pot trece ca Moise
prin marea despicată
Ca Eva să iubesc
cele ce nu cuvântă,
să simt iubirea-n piept
din plin cum se avântă
Prin mâna mea să treacă
pornire de fior
când le ating pe crestet,
să-mi crească-n suflet dor
Un dor de Tine, Doamne,
când Îti cobori Duh Sfânt
pe ierburi si pe poame,
pe oameni si pământ.
26. VII. 2008
CHIAR DE N-AI FI, TE-AS INVENTA
Chiar de n-ai fi, Te-as inventa,
fii, Doamne, garantia mea
că am un punct de sprijin eu
în Duhul Tău de Dumnezeu
Doar cu iubirea Îti vorbesc –
cuvintele se isprăvesc
si amutesc, cuprinsă-n vrajă,
căci vietii Tu îi esti amiază
Prea multe-as vrea să-Ti deslusesc,
de-aceea vorbele-amutesc
Îti simt iubirea Ta din Cer
cum mă-nveleste pe lăicer
Si dintr-o dată mă înalt,
desi n-am scară si nici lant –
pe care Tu să mi-l întinzi
din cer neferecat cu grinzi
Si-această stare ca în cer
e, Doamne, tot ce eu îti cer –
la pieptul tău imaginar
capul să-l tin o clipă doar –
Odihna ceTu-mi dăruiesti
e har din care poti să cresti
si s-o ofer la rândul meu
prin harul tău de Dumnezeu
Fii, Doamne, Tu, iubitul meu!
CE-AS FACE, DOAMNE, DE N-AI FI?
Ce-as face, Doamne, de n-ai fi?
Cu cine m-as mai logodi
în miez de noapte când nu dorm
sau când cobori la mine-n somn?
Cine m-ar mai urca la cer,
chiar dacă-n trup încă nu pier
Cine la piept m-ar ogoi
când oamenii m-ar pizmui?
Ce-as face, Doamne, fără Tine
când sufletul abia se tine
si-ar vrea să plece pe neveste
când oamenii îi joacă feste
Si îl resping, nu-l recunosc
de frate bun, cu al Tău rost
si crucea-i vor înfiptă-n os
ca să nu-Ti cânte prea duios
Dar eu Îti cânt cu-atât mai des
cu cât în calea lor nu ies –
să pot s-ajung prin cântul meu
la sânul Tău de Dumnezeu.
FÂNTÂNĂ SI CER VETI FI
Lasă Maica să se teasă
o cărare de mătasă,
o cărare de lumină
pentru cei ce vor să vină
sus în deal, în deal la Cruce –
zorile să îi apuce,
pe Iisus să.L întâlnească
rănile să-I oblojească
Cam toti L-am uitat de-o vreme,
doar natura-n deal mai geme
Iarba crudă de sub Cruce
mult alean Lui Îi aduce,
florile-n culori de sânge
I-amintesc că ai fost înger,
florile-n culori de foc
I-amintesc că nu e loc
pentru îngeri de lumină
cu suflet pătat cu tină,
cu suflet cu umbra deasă -
lumina să nu mai iasă,
cer să nu fie-n fântână
ziua-noaptea când se-ngână,
oglinda să n-oglindească
fata lui Iisus, cerească,
scară să nu se ridice
din fântână pân la Cruce
Din fântâna omului
fără roada pomului,
din fântâna-ntunecoasă
unde nu-i Maica Mireasă,
dun fântâna rotunjoară
Unde nu-i Maica Fecioară,
dintr-un put întunecos
unde nu-i Domnul Hristos,
din sufletul zilnic dus
unde nu-i Domnul Iisus,
unde nu-i Maica Fecioară
nicio clipă, nicio oară –
omului să-i amintească
scara lui cea îngerească
Pe ea urcă si coboară
cei cu inima usoară
Fântână si cer – totuna
când Îl ai pe Domnu-ntruna,
fântână si cer sunt eu,
de-L iubesc pe Dumnezeu,
fântână si cer veti fi,
pe Domnul de-l veti iubi.
|
Olga Alexandra Diaconu 12/25/2008 |
Contact: |
|
|
