Miercurea din cenusă - Melania Cuc
Romanul Miercurea din cenusă al Melaniei Cuc (Editura Zip, Bucuresti, 2008) este fără îndoială una din aparitiile editoriale ale acestui an care testează totodată si vigoarea criticii românesti si optiunea cititorului de a asimila dincolo de tiparele autohtone. Fără a fi pus în relatie numai cu Vinerea lungă a lui Imre Kertesz (o protoinvocatie kadisă a copilului nenăscut), cu Strigoiul Anvy al irlandezului Padraig Standan, dar poate în chip special cu perceptiile minimalizatoare ale lui Benjy si cu modelele narativ-progresive din Zgomotul si furia ori cu meditatiile asupra culpabilitătii din Lumină de august ale lui William Faulkner, Miercurea din cenusă se construieste pe revelatiile liminalului halucinant, prefigurate aidoma stărilor comatioase de Cenusăreasa, excelenta anonimă, personajul central, traversate în Clinica de Urgentă si chiar după „externare”. Categoric, nu ni se propune un caz patologic de psihiatrie si nici măcar unul ca în romanul Nebunul, al monahului Savatie Bastovoi, privitor la asceza desăvârsită, ci o experientă la limita existentei fizice, cu toate halucinatiile ei. Pacienta, internată pentru o urgentă în sectia de reanimare, se confruntă inevitabil cu sincopele functiilor vitale tinute sub control prin manevre de resuscitare algoritmizate. Nu ni se propune nici un caz de psihologie abisală (totusi o psihologie a unui trup sănătos) si nici măcar o psihologie a patologicului (coerentă în determinările ei), ci reprezentări ale unui decor straniu, animat cu himere ale angoasei. O precizare se impune de la început; autoarea nu insistă pe angoasa în sine, ci se cantonează în incoerentele reprezentărilor subconstiente cu care aceasta se însoteste si care fac, asa cum spuneam, o lume ciudată la granita liminalului, în care se regăsesc imagini din lumea vie, reverberatii culturale, sentimente remanente, resentimente, toate într-o reordonare stranie si vecinătăti posibile doar sub presentimentul mortii din psihologia muribunzilor. Pacienta, în timp ce se holbează la ea de sus masca de oxigen, încearcă să-si armonizeze perfect trupul si gândul: „Vă ordon, supravietuiti!” Un bilant concesiv o rezumă la „un biet mercenar fără soldă, dar cu pieptul ciuruit de acul sutelor de decoratii din tinichea spoită cu aur”. Un soi de levitatie prelungită o face „să se ambitioneze ca un pifan aruncat în linia întâi fără instructie, fără munitie”, dar se regăseste „la locul promis, în spatiul unde nu mai este nici durere, nici întristare...” În clarobscurul dintre viată si moarte, imaginea difuză a unei asistente ia dimensiunile Mortii în persoană: „Dânsa se uită la mine nu cu silă, doar cu milă de mănăstire de parcă ar fi, Doamne, o moarte începătoare în meserie”. Îi vine cu toate acestea să cânte. Cântă fals, dar o face din tot sufletul, mai întâi în duet, apoi coral. Clinica de Urgentă se umple cu miliarde de îngeri cu si fără aripi. Galeria e alcătuită din studenti împuscati la Revolutie, care aplaudă si bat din picioare. Se aude o ambulantă care aduce grăbită „măcinis nou pentru râsnita Clinicii de Urgentă”. Senzatia că nu mai are nici volum, nici greutate, nici lungime, nici vârstă, nici identitate o face să trăiască iminenta prăbusirii si regretul de a nu fi învătat de la viată să spună nici „te rog”, nici „mă iartă”. Semnele recuperării se întrezăresc în rememorări fragmentare care reiau contactul cu realitatea prin intensitatea lor remanentă (imaginea tatălui mort la Cotul Donului, perceptorul zelos în strângerea dărilor, deplasări de trupe). Pacienta, banala Cenusăreasă, realizează tridimensionalitatea „om-chimie-masinărie” din care doar gândul poate evada atât cât să descopere o stranie vecinătate; alături de sectia de reanimare este sectia de nou-născuti. Plouă. Apă amestecată cu cenusa bisericii care a ars Miercuri la amiază. Reflexivă, femeia „stie pe de rost Teoria Sfârsitului Timpului, dar nu-i pricepe deloc scopul. S-apoi? După mine Potopul!” Revenirile si recăderile se succed după cum se fac manevre de deconectare de la aparate. Observă că a deprins totusi limba îngerilor atât cât să nu se facă de rusine. La poarta Raiului, de unde străbate peste gard o ramură din Pomul Cunoasterii (fără pledoarii simbolice exprese), are revelatia democratiei celeste si constată că nici Apocalipsa nu este chiar ca pe peretii Voronetului. Îsi descoperă însă Îngerul Păzitor adormit în iarba crescută până la barba Sfântului Petru. Revenirea pare să fie definitivă. Este deconectată de la aparate si iese din „somnul chimic” ca să-si reia urcusul Golgotei „năclăite de sângele lui Iisus, Stefan, Mihai, Horia, Iancu...” Gândul pacientei urcă într-o evaluare de sine si îsi regretă că nu are la ea celularul si camera de filmat. Externată pe semnătură, pleacă într-o excursie la fel de halucinantă într-o lume încă incoerentă, dar verosimilă, situată undeva între mit si actualitate, într-o spatio-temporalitate de compromis, cu reflexe de Ev Mediu tardiv, care acoperă hiatusul nu dintre două lumi, ci dintre cele două extreme ale dihotomiei viată/moarte. Castelul Contesei si un Munte de Aur ipotecat, în jurul căruia se pregăteste o partidă de vânătoare regală amânată de un seism devastator sau de un bombardament aviatic, trec în revistă ridicolul civlizatiei si faptul divers. Rasputin „mai trage o tigară, mai bea o tărie... Asta e viata, cu bune si rele(...). Uraganul Gustav e mai nebun decât a fost Katrina. Trupe militare străine au intrat în Cecenia. Bagdadul îsi vinde istoria pe un pumn de fasole”. Personaje folclorice capătă un nou continut: Ana lui Manole „cleveteste din zidul unde, la ordinul Contesei, zideste caseta cu actul de proprietate al Castelului” si mănâncă telemea bună făcută de Baciul Moldovean si cel Ungurean, ajunsi apoi „mineri de frunte” ca să scape de puscărie fiindcă si-au ucis fârtatele. Ei formulează revendicări sindicale si se luptă „pentru un salariu mediu pe economie si ceva sporuri de toxicitate”. Mostenirea Minei de Aur devine o povară pentru Contesă: „Mai bine mosteneam o mină de uraniu!” Solutia este o licitatie. Se îmbrâncesc, ca pretendentii Penelopei la curtea lui Ulise, oameni de afaceri, traficanti de droguri, tigani înfometati: „Regret, noi nu mai tăiem gâstele de când ne-au salvat Capitoliul”, se scuză bucătarul italian. Muntele de Aur anuntă să nu mai fie doar o legendă frumoasă. Se fac actele de vânzare-cumpărare în conditii de transparentă deplină. „Într-un colt, lângă gard, cu registrele în care figurează cei vii si cei morti, pe genunchi, Moartea, abia coborâtă din sa, notează silabisind usor: - Asa, demografia iar a crescut. Barilul de petrol s-a scumpit, pâinea nu mai are niciun gust... Ia, să mai pun de un taifun bancar, o tornadă militară, un cutremur pe bursă, o bombă ecologică... un ceva care să-i trezească la realitate!” ( vagi congruente tonale prevertiene si de dramaturgie soresciană). Finalul reface pacienta simetric:”Hapul de nitroglicerină, pe care îl asez din inertie sub limbă, nu mai are efect. Ori, ori!” Quod erat demonstrandum: viata, când nu este luptă, este spectacol. Miercurea din Cenusă o subliniază apăsat.
|
Iulian Chivu 12/19/2008 |
Contact: |
|
|
