Cu sufletul în sărbătoare
Iarna, chiar dacă reprezintă anotimpul rece, trebuie iubită din tot sufletul pentru albul imaculat al zăpezii dar, mai ales, pentru încărcătura de traditii si obiceiuri, zestre milenară a culturii si civilizatiei acestui popor lăsat de Dumnezeu să stăpânească plaiul mioritic.
Sărbătorile de iarnă la români încep pe 30 noiembrie cu praznicul Sfântului Andrei si se continuă până în ianuarie după Bobotează si Sfântul Ion. În limbajul popular, luna decembrie se numeste Undrea, după numele Sfântului Andrei, patronul României, sărbătorit pe 30 noiembrie.
O fericită întâmplare face ca la scurt timp - pe 1 Decembrie - românii să-si pună straie de sărbătoare, în semn de respect istoric pentru Ziua Natională.
Generatia actuală se bucură de mostenirea strămosilor, transmisă din tată în fiu, cu puncte de plecare în ritualuri ancestrale, menite să asigure protectie vietii atunci când planuri malefice ale existentei interferează cu cele benefice. Este greu de spus când a apărut conceptia că în noaptea lui „Andreiu, cap de iarnă”, fiinta umană trece prin momente deosebite, deoarece „umblă strigoii să fure mana vacilor, mintile oamenilor si rodul livezilor”. Pentru a se apăra, gospodarii ung usile si ferestrele cu usturoi pisat, crezând că puterile sale miraculoase alungă duhurile rele.
La o săptămână, urmează Mos Nicolae, patronul copiilor, care niciodată nu uită să pună în ghetute dulciuri sau o vărgută, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, pentru a-i răsplăti pe cei cuminti si a-i avertiza pe cei obraznici. Mos Nicolae întruchipează de fapt bunătatea Sfântului Nicolae, care, după Noul Testament, a fost impresionat de rugămintile unor fetite sărace, cărora le-a dăruit trei pungute cu galbeni pentru a scăpa de necazuri.
După Mos Nicolae vine Mos Crăciun, un bătrân simpatic, rotofei, cu barbă albă, îmbrăcat într-o haină rosie si care duce în spate un sac mare cu cadouri. Referitor la acest personaj a apărut o tulburătoare legendă, care spune că Maica Domnului, cuprinsă de durerile facerii, i-a cerut adăpost lui Mos Ajun, însă acesta, pretinzând că este sărac, a refuzat-o si a trimis-o la Mos Crăciun, fratele său mai mic si mai bogat. Maica Domnului găseste la casa lui Mos Crăciun doar pe sotia acestuia, Crăciuneasa, care, desi ar fi dorit din tot sufletul, nu o primeste în casă, de teama sotului necredincios, însă o adăposteste în grajdul vitelor si o ajută să-l nască pe Pruncul Isus. Când a aflat ce s-a întâmplat, Crăciun si-a pedepsit crunt sotia prin tăierea mâinilor, însă a fost salvată printr-o minune de Maica Domnului, fapt care l-a determinat pe necredincios să-i ceară iertare lui Dumnezeu, devenind astfel primul crestin. Se spune că a doua zi a împărtit întreaga avere copiilor săraci, si dărnicia sa a fost preluată în mentalul popular sub forma unei alegorii în care se consideră că în fiecare an, în ajunul nasterii Domnului, vine cu sania trasă de reni, intră pe horn si pune sub brad cadourile mult dorite. Pentru fapta sa bună, Crăciuneasa a devenit patroana moaselor, acele femei pricepute de la tară care ajutau la nasterea copiilor.
Tuturor copiilor din lume le place să creadă că Mos Crăciun trăieste în Laponia unde face împreună cu spiridusii minunatele jucării, pentru a le oferi apoi cu dragoste celor mici, ca răspuns la scrisorile pe care le primeste din toată lumea.
Atât de îndrăgitul Mos Crăciun, care ne oferă daruri în noaptea de 24 spre 25 decembrie si ne poartă pe tărâmul minunat al jocului si iubirii, are câte un nume în limbile diverse existente pe Terra – Pčre Noel (Franta), Babbo Natale (Italia), Sinterklaas (Olanda), Jultomote (Suedia), Joulupukki (Finlanda), Jizo (Japonia) etc.
Perioada care include Crăciunul si Anul Nou este deosebit de bogată în traditii si obiceiuri românesti, exprimate în colinde, creatii populare valoroase cântate de cete de copii, de flăcăi sau de adulti care preamăresc Nasterea Domnului, dezvăluie legături profunde între om si natură, precum si speranta de mai bine.
În Ajunul Crăciunului, crestinii în vârstă meditau la cele sfinte si tineau ultima zi din post pentru purificarea trupului si iertarea păcatelor, spre deosebire de copiii plini de viată, care umblau cu colindul din casă în casă, căpătând colindete, covrigi, mere, nuci sau alte alimente, dăruite pentru sufletul mortilor dar si pentru sănătatea celor vii. Era o mare bucurie să participi la mersul cu „Steaua”, „Capra”, „Ursul” sau chiar cu „Plugusorul” pe la casele gospodarilor, pentru a le vesti Nasterea Domnului sau a le ura un an mai bun si mai bogat decât cel precedent.
Etnologii sustin că lungul ciclu al sărbătorilor de iarnă, pe lângă semnificatia crestină are rădăcini adânci în vechi credinte populare peste care s-au suprapus apoi elemente de cult roman.
La origini, credintele populare se află sub semnul Soarelui dătător de viată, pe care strămosii nostri îl sărbătoreau de obicei la solstitii si echinoctii, momente astronomice remarcabile.
Pe 21 decembrie, are loc solstitiul de iarnă, când Soarele se află la cea mai joasă înăltime, după care, din „mos lipsit de putere” începe să întinerească si urcă progresiv pe bolta cerească.
Aceste evenimente erau marcate de străbuni prin obiceiul urcării pe munte, cu torte aprinse, pentru a întâmpina răsăritul Soarelui si a se închina acestuia, precum si altor zeităti. După rugăciune, se tineau petreceri cu foc, se cânta si se dansa până la asfintit, când oamenii coborau la casele lor. După cucerirea Daciei de către romani, substratul autohton al sărbătorilor de iarnă a fost îmbogătit cu Saturnaliile si Calendele lui ianuarie.
Saturnaliile (17-23 decembrie) reprezintă sărbători romane închinate zeului Saturn si sotiei sale Ops, care personifică rodnicia pământului. Cu această ocazie, în întreg Imperiul Roman petrecerile se tineau lant, respectul fată de lege si moralitate dispărea complet, stăpânii serveau la masă pe sclavi, se sacrificau porci, iar capetele lor se puneau pe altarul zeului Saturn.
În spatiul mioritic, Saturn a fost identificat de antici cu Zamolxe, iar marele cărturar Ovid Densusianu îl compară cu bătrânul nostru Crăciun.
Calendele lui ianuarie reprezintă sărbătorile de început de an, deosebit de venerate la romani, când îsi ofereau daruri si îsi transmiteau urări. Atunci se împărteau ramuri verzi de laur sau palmier pe care erau prinse smochine, turtă dulce sau alte daruri, traditie transmisă poporului nostru prin obiceiul Sorcovei. Tot de la romani s-au transmis în credinta solară a strămosilor nostri, elemente din cultul lui Mithra, sărbătorit pe 25 decembrie ca Sol Invictus (Soare invincibil).
De remarcat că religia crestină nu a eliminat complet traditiile si obiceiurile popoarelor, dar a înlocuit zeii păgâni cu sfinti crestini. Pentru credinciosi, Crăciunul înseamnă Nasterea Domnului, însă initial această mare sărbătoare nu era pe 25 decembrie, zi închinată lui Mithra, ca Soare invincibil, ci pe 6 ianuarie, când azi sărbătorim Boboteaza, care semnifică nasterea spirituală a Mântuitorului. Abia în anul 354 e.n., biserica a reusit să sărbătorească pe 25 decembrie Crăciunul la Roma, înlocuind progresiv credinta în Soarele divinizat, dar si pe cea a Calendelor lui ianuarie, deoarece Crăciunul marchează si Anul Nou bisericesc. Pentru a se impune în fata Soarelui adorat, noua religie a trebuit la începuturile sale să-i transfere lui Isus atribute solare.
Pe măsura evolutiei culturii si civilizatiei, religia a integrat armonios multitudinea de obiceiuri si traditii ale fiecărui popor care s-a remarcat printr-o traiectorie istorică specifică conform principiului dialectic al unitătii în diversitate. Devenirea fiintei umane se află încă de la începuturi sub semnul valorilor perene de bine, frumos si adevăr. Sunt puncte de reper în aspiratia omului la fericire, a căror semnificatie trebuie transmisă de la o generatie la alta.
Un astfel de articol, stimati cititori, nu se finalizează decât cu urarea: SĂRBĂTORI FERICITE!
Tudor Vasile, www.praxisinventica.com , www.voxinventica.com .
|
Tudor Vasile 12/10/2008 |
Contact: |
|
|
