Interferente : La sfarsit de an
Spuneam, imediat dupa 1 ianuarie: “când trecem de Sf. Valentin, adica de 14 februarie, gata, putem considera ca anul e dus”. Cei care m-au auzit s-au împotrivit, dar acuma toti îmi dau dreptate: da, timpul a fugit parca mai rapid ca niciodata!
Exista o explicatie stiintifica a fenomenului. Se pare ca responsabil de aceasta perceptie a trecerii rapide a timpului ar fi efectul “Shumann”, legat de niste vibratii terestre a caror frecventza s-ar fi schimbat în ultimul deceniu si care ar provoca senzatia de “scurtare a timpului”. Conform acestei teorii, care poate fi consultata pe Internet, o zi de 24 de ore ar fi perceputa astazi ca având numai 16 ore.
Eu, totusi, am avut ocazia asta toamna sa experimentez doua saptamâni într-un loc în care ziua avea cele 24 de ore exact asa cum le stiusem eu pe vremuri. E drept ca în acel loc nu aveam nici masina, nici telefon, nici radio, nici computer, iar televizorul, fara telecomanda, avea toate cele trei canale într-o limba necunoscuta mie.
Locul era pe cealalta coasta a Antlanticului, într-un minunat peisaj, în Portugalia. Nu voi descrie locul, aceasta o voi face poate altadata. Voi spune doar ca am redescoperit contactul direct cu oamenii, petrecând timpul liber, seara, alaturi de un muzicant care cânta si de câteva perechi care dansau, am regasit atmosfera de familie a micilor pravalii de provincie unde vânzatorul devine “vechi prieten” chiar de a doua zi, am urmarit, împreuna cu altii, meciurile de fotbal transmise la uriasele televizoare instalate prin restaurante si cafenele si am vazut ca era timp pentru toate si ca ritmul linistit de viatza era prietenos si bun cu mine.
De aceea înclin sa cred ca nu numai fenomenul “Schumann” e responsabil de perceptia trecerii rapide a timpului, ci si faptul ca noi însine alergam zi de zi, mânati de betia “competitiei”, spre un “ceva” indefinit, fara un final precis, fara o tzinta anume, uitând parca proverbul sanscrit conform caruia “Oamenii spun ca Timpul trece, Timpul spune ca Oamenii trec”.
Desi am avut anul acesta multe realizari si bucurii, anul 2008 ramâne înscris în inima mea ca unul dureros. A fost anul “Nicapetre”. Am suferit alaturi de el, în ianuarie când, la cenaclul închinat zilei lui Eminescu si a lui Nicapetre, boala nu i-a permis sa se deplaseze si participantii i-am cântat “Multi Ani Traiasca”, iar el ne-a auzit prin telefon si ne-a spus, cu tristetze, ca ne iubeste pe toti. Si apoi a fost durerea momentelor finale, alaturi de el si de familie. Despartirea de omul Nicapetre (pentru ca artistul Nicapetre traieste si va trai mereu) a fost în aprilie, iar rana de dupa disparitia lui nu mi s-a vindecat.
Daca voi spune ca mi s-a darâmat o lume, nu voi fi crezuta. Nici eu însami n-am stiut, pe vremea când îl vedeam la cenaclul Observatorul, acum devenit “cenaclul Nicapetre”, ca era atât de prezent în gândurile mele. Asa cum copiii nu realizeaza un “pericol” pâna când ei nu se lovesc de el, tot asa nici adultii nu-si cunosc adevaratele reactii decât pusi în fatza faptului împlinit. M-am surprins în cursul acestui an, pe când participam la diverse manifestari culturale, sau când citeam ziarul Observatorul, ca ma gândeam la reactia pe care ar fi avut-o maestrul Nicapetre. Uneori ar fi avut un zâmbet ironic sau un comentariu sarcastic, alteori ar fi tacut gânditor, în lupta cu propriile lui furtuni interioare.
Despre pictorita si graficiana Ortansa Moraru cred, de exemplu, ca ar fi avut cuvinte de lauda. Poate chiar i-ar fi dat si niste sfaturi. Acuma ea expune câteva lucrari la cunoscuta Varley Art Gallery, din Unionville alaturi de artisti consacrati din toata Canada. Am fost prezenta la vernisajul expozitiei, organizat în modul cel mai profesional cu putintza, duminica 23 noiembrie între orele 14-16, cu un quartet de muzica de camera care ne-a cântat, cu câteva personalitati care au vorbit, printre care si organizatoarea expozitiei, Julie Oakes, care are doua diplome de Master la New York si care ne-a explicat felul în care a aranjat expozitia având titlul “Aligning with the beauty”. Am învatzat mult din prezentarea ei si regret ca, din toti colegii de cenaclu, numai câtiva erau prezenti, desi vernisajul fusese anuntzat, desi era duminica, desi intrarea era gratuita. Însfârsit, înca nu e târziu, expozitia mai poate fi vizitata pâna la 11 ianuarie 2009.
Anul 2008 a fost si anul în care editorul ziarului Observatorul, Dumitru Puiu Popescu, a fost medaliat de Guvenul Canadei. Aceasta recunoastere este nu numai pe deplin meritata, dar este cu atât mai meritorie cu cât , în afara priceperii si a enormei munci depuse, editorul are si calitatea rara de a fi un om extrem de modest, calitate pe care nu multi dintre noi o avem.
Am trait de-alungul anului, cum spuneam, bucurii, am participat la realizari comunitare si la diverse manifestari, am avut si frustrari, ca în toti anii. În cadrul cenaclului si în afara lui au fost lansari de carti si spectacole. Personal am avut si unele satisfactii profesionale în cariera mea stiintifica, dar, în ansamblu, anul 2008 mi-a lasat tristetzea despartirii de un mare artist a carui prezentza a fost, pentru mine, o permanenta sursa de inspiratzie.
Sarbatori fericite!
|
Veronica Pavel Lerner 12/10/2008 |
Contact: |
|
|
