Note personale : Necazurile lui Samurache
Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace,
Cum lupii, ursii, leii si alte cîteva,
Care cred despre sine că pretuiesc ceva!
Grigore Alexandrescu
Cu două-trei luni în urmă am avut prilejul să văd cîte ceva din partea de vest a Europei. A fost o călătorie interesantă. Nu despre asta vreau să vă vorbesc acum, ci tot despre România care cum-necum, mi-a stat mereu în minte oriunde m-am aflat. Frumosul, urîtul sau banalul celor văzute l-am cîntărit mereu punînd pe celălalt talger corespondentele lor românesti. Pînă la urmă, mai mult sau mai putin obiectiv, m-am bucurat să cred că România, chiar asa cu hîrtoapele, cu despăduririle si cu smecherii ei, e o tară tare frumoasă. Dacă ar fi si nelocuită, cum zice gluma aia a noastră, ar fi mirifică. Altă dată, dacă voi mai avea prilejul, mă voi justifica în fata celor ce sunt de altă părere. Cel mai probabil e de fapt ca tocmai actualii locuitori ai României să fie de altă părere, mai ales acum cînd după alegerile parlamentare, politicienii lor se omoară trăgînd la sforile care să-i ridice si să-i lege de scaunele mult visate.
Cine să se mai entuziasmeze de amintirea celor 90 de ani trecuti de la marea reîntregire a neamului? La alegeri s-au prezentat ceva mai mult de o treime din cei cu drept la vot. Ceilalti au stat acasă sau au plecat la fini la tară să bea o tuică ca să le mai treacă greata. L-am auzit pe Mircea Dinescu spunînd că statul se grăbeste să taxeze si damigeana de tuică pe care bietul gospodar o face din prunele si dudele culese din spatele surii. Bravos monser! Doar asa si numai asa o să dregeti bugetul tării.
Cine o să fie prim ministru? Cine o să fie la guvernare? Cred că întrebările de felul ăsta ne mai excită doar pe noi cei din afara tării si pe politicieni, cărora le trec fiori reci de-a-lungul spinării la gîndul că ar scăpa osul sau n-ar apuca nici de data asta să-l rontăie... acolo, un mandat-două.
Acum, vrînd nevrînd, n-am cum să nu pun pe celălalt talger Canada. Nu sînt din păcate un cetătean canadian foarte informat, dar sunt interesat ca tara asta atît de frumoasă si primitoare să nu se molipsească de relele celor din jur. Ar fi un mare păcat. Aud însă că politicienii opozitiei au găsit nodul în papură si că pentru asta s-au hotărît să preia puterea. Chiar dacă ar avea motive, chiar dacă guvernul conservator (minoritar) nu e o mîndrie a Canadei, e acum momentul să-si pună lumea poalele în cap? Pînă si scolarii au auzit de criza ce ne asteaptă, de economiile pe care trebuie să le facă tata si mama ca să avem pe unde scoate cămasa, dar politicienii ba. Avem nevoie tocmai acum de schimbarea guvernului sau de alegeri parlamentare? Pentru ei, pentru politicieni, care au conturi bancare cu cel putin cinci de zero în coadă, o fi. Politicienii canadieni nu sunt desigur de rasa celor români, dar fac parte din aceiasi specie. Sunt omnivori, adică mănîncă orice si pe oricine. In America politicienii, unii dintre ei, îndemnati cu pricepere, au mîncat pînă si regulile lumii financiare fără de care am picat în criza asta care o să ne mănînce sufletele. Cel mult 10% din interesele politicienilor de oriunde ar fi ei, vizează tara si pe cetătenii ei. Restul de 90% se îndreaptă în viteză si neabătut către propria lor persoană si familie. Intr-o specie atît de răspîndită, pe toate meridianele si paralele Pămîntului, există desigur si exceptii. Dacă îmi amintesc bine si printre guvernatorii Republicii lui Platon de acum 25 de secole erau unii care nu-ti trezeau nici un fel de simpatie. De atunci si pînă acum, în loc să se limpezească, lucrurile s-au îmbîcsit pînă la a deveni irespirabile. Marele public negăsind încă o formulă adecvată de răspuns, refuză din ce în ce mai des si mai tare să participe la acel proces numit „alegeri”. Oftează, bea o tuică cum ziceam, înjură si se întoarce cu fata la perete. E sătul de cîte a văzut si a auzit din lumea politicienilor: sloganuri, huiduieli si bătăi în parlament ca pe stadion, pacturi făcute-desfăcute si iar făcute, ideologii bune doar de sters cu ele undeva, amenintări, arestări si eliberări, procese umflate si desumflate, etc. Pînă la urmă nimeni nu e vinovat. Toti sunt grasi si frumosi, cu trandafirul sau laleaua la butonieră, în tribuna aia sau cealaltă, unde si-au găsit locul cel mai cald. Alegătorul e stăpînul lor pînă apucă să pună stampila. După aia e Samurache, cătelul, pe care Samson, dulăul, nu mai dă doua parale:
„Dar ziceati...” „ Si ce-ti pasă tie? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mîndria si că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru cătei.”
După cum se desfăsoară ostilitătile, eu cred că nu va mai curge multă apă pe Pontomac pînă cînd căteii de pe strada lui Samurache îi vor lua la goană pe alde Samson sau Aaron.
|
Viorel Neacsu 12/6/2008 |
Contact: |
|
|
