Va mai fi iarăsi cum a fost?
-gânduri la aniversarea Unirii Bucovinei cu România-
„Călcati tara în lung si lat- scria, în 1919, viitorul maresal Ion Antonescu- mergeti de la Nistru până la Tisa si din Munte până la Mare si veti constata pretutindeni acelasi chip, aceeasi privire, aproape acelasi port si absolut acelasi grai si aceeasi dorintă.” 1Aceasta a fost realitatea în această parte de lume pe parcursul a mai mult de un mileniu, de la nasterea poporului român, ca popor latin si crestin, si până la acest frământat început de mileniu III. Tendinta legică, de unire a tuturor românilor într-un singur stat „...a existat când în capul cărturarilor nu răsărise această idee. Ea a existat în unitatea perfectă a vietii generale...un singur corp, un singur sistem, am zice,vânos, prin care străbătea acelasi sânge viu.”2
Cu toate acestea, secole în sir unitatea natională a fost doar o idee ce încoltea timid, greu, în mintea unor oameni politici ca un ideal ce părea de neatins în conditiile în care, generatie după generatie, milioane după milioane, românii au fost înrobiti pe propriile pământuri, umiliti în propria lor tară, sacrificati pentru interese ce le erau străine.
Declansarea primului război mondial a făcut ca acest obiectiv de ordin general să devină un imperativ al momentului istoric respectiv. În acest context, decizia luată de România după doi ani de neutralitate de a participa activ la operatiunile militare alături de Antanta se impunea ca un act legitim, justificat din punct de vedere istoric, determinat legic de necesitatea desăvârsirii procesului de constituire a statalitătii românesti, în tratatul încheiat în 4/17 august 1916 Antanta garantând recunoasterea unirii Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului si Bucovinei.3 Pentru aceasta a intrat România în război, pentru aceasta au luptat soldatii români în trecătorile Carpatilor, la Jiu, pe Olt si la Dragoslavele, în Dobrogea si în curbura arcului carpatic în campania din 1916, precum si la Mărăsesti, Mărăsti, Oituz, valea Trotusului si în dealul Ciresoaiei în fierbintea vară a anului 1917.
Actul intrării României în război a fost primit cu entuziasm de către opinia publică din tară, care a înteles necesitatea actiunii neîntârziate pentru realizarea unitătii nationale. Bucovina a dat tributul ei de sânge pe front, pierzând peste 25.000 de oameni (cca 1% din populatia românească a provinciei) într-un război ce-i opunea fratilor de sânge. Multi au găsit posibilitatea să fugă si n-au ezitat, trecând în România unde au încercat să se facă utili, desi intraseră sub incidenta legilor martiale austro-ungare, autoritătile austriece solicitând, conform conventiei de extrădare, înapoierea dezertorilor. Unii au primit mandat, altii au făcut chiar închisoare în asteptarea extrădării.Turnura pe care au luat-o evenimentele în vara lui 1916 a făcut ca, în cele din urmă, să se bucure de întelegere si protectie. În spatele frontului s-a dezlăntuit teroarea, românii căzând pradă samavolniciilor unui Fischer care vedea în fiecare dintre ei un dusman ce trebuia eliminat. Tineretul Bucovinei s-a simtit dator să se alăture celor care luptau pentru onoarea culorilor românesti si, cu sutele, înfruntând primejdii mari, au trecut ilegal frontiera, înrolându-se ca voluntari în armata română, au dus cu ei o fărâmă din sufletul românilor bucovineni însetat de libertate. Lascăr Lutia, D. Mihalas, Ion Grămadă,Toader Turturean, Justin Breabăn, Ambrozie si Silvestru Micutariu sunt doar câtiva bucovineni care, credinciosi neamului lor si adevărului, au luat calea Regatului, înrolându-se în armata acestuia si luptând împotriva celor care, pret de mai bine de un veac, le-au umilit străbunii si părintii.Jertfa lor, la Neajlov ori la Ciresoaia, asemeni jertfei bucovinenilor care au participat la războiul de independentă (a nu se uita că primul erou căzut la datorie în acest război a fost bucovineanul Constantin Popescu) au consfintit, prin sângele si tineretea lor, dreptul Bucovinei de a-si asigura existenta în componenta întregului din care fusese ruptă- statul românesc.
A fost hărăzit ca, după secole în care poporul român si-a dus în spate crucea suferintei si a umilintei, anul 1918 să încununeze opera politică a românilor, să fie un nou început pentru natiunea aceasta atât de mult si de greu încercată, să evidentieze vointa de a deveni stăpân pe propriul destin în propria tară.
Actul prin care Congresul general al Bucovinei, întruchipând suprema putere a tării si fiind singurul investit cu putere legiuitoare, hotăra, la 15/28 noiembrie 1918 „...unirea neconditionată si pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremus, Colacin si Nistru cu Regatul României”4 este, alături de cele adoptate la Chisinău în 27 martie/9 aprilie 1918 si la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, o piatră de temelie a Românieie noi pentru care românii si-au înclestat bratele peste crestele Carpatilor, peste apele Prutului si peste arbitrara limită a Cordonului austriac.
Acest act va fi acceptat cu bucurie si recunoscut de Patria Mamă prin semnarea de către regele Ferdinand I a Decretului-lege de Unire a Bucovinei cu Regatul României(nr.3744 din 18 decembrie 1918)5 care proclamă prin art.1: „Bucovina, în cuprinsul granitelor ei istorice, este si rămâne deapururea unită cu România”, decret ratificat prin Legea pentru unirea Bucovinei cu România, promulgată prin decretul Regal nr. 5452 din 31 decembrie 1918.6
Se făcea astfel un act de justitie pentru poporul român din Bucovina care timp de 144 de ani a „...îndurat suferintele unei ocârmuiri străine, care-i nesocotea drepturile nationale si care, prin strâmbătăti si persecutii, căuta să-i înstrăineze firea si să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu care el voeste să trăiască ca frate.”7 În sfârsit bucovinenii care „...au luptat ca niste mucenici pe toate câmpurile de bătălie din Europa sub steag străin, pentru mentinerea, slava si mărirea asupritorilor lor si, drept răsplată, aveau să îndure micsorarea drepturilor mostenite, izgonirea limbei lor din viata publică, din scoală si chiar din biserică”8, aveau să devină, după un veac si jumătate, stăpânii propriei lor vieti.
Se impune să fie subliniat faptul că istoricul act din 28 noiembrie 1918 a găsit sprijin si în rândul reprezentantilor progresisti ai minoritătilor nationale din această provincie- mozaic etno-confesional, Alois Lebouton-în numele populatiei germane- si Stanislaus Kwiatkovski- în numele comunitătii poloneze- manifestându-si deschis adeziunea la actul unirii. După cum se cuvine să precizăm si faptul că, în spiritul sentimentelor de traditională omenie care i-a caracterizat dintotdeauna, bucovinenii, printr-o atitudine de înaltă tinută morală si umană, vor întinde o mână caldă minoritarilor care, de-a lungul vremurilor, au ajuns să trăiască în acest mic Paradis-Bucovina.
Iată asadar Bucovina „...prin viclesug...smulsă din trupul Moldovei si cu de-a sila alipită coroanei habsburgice”9 revenită acasă, primită cu entuziasm de cei alături de care au apărat fiinta neamului împotriva tuturor încălcărilor dinafară si cotropirii păgâne.
Pentru buna desfăsurare a activitătii economice, social-culturale, politice si militare în Bucovina, pentru a asigura reorganizarea provinciei în conditiile noilor realităti, Decretul de organizare a Bucovinei din decembrie 191810 crea functia de ministru delegat al Guvernului la Cernăuti, cu largi prerogative legislative, prevedea prezenta în Consiliul de Ministri a doi ministri fără portofoliu pentru Bucovina, reglementarea tututror problemelor din această parte a tării fiind în sarcina unui Secretariat General si a unui Serviciu administrativ ce avea în componentă următoarele secretariate de serviciu: interne; justitie; finante; instructiune publică; culte; lucrări publice; industrie, comert si îngrijire socială; agricultură,domenii si alimentare; salubritate publică, celelalte domenii- armata, siguranta statului, afacerile străine, jandarmeria si posta- rămânând în administratia centrală a organelor de resort de la Bucuresti.
Unirea Bucovinei, ca si cea a celorlalte provincii românesti din 1918, a dobândit consacrarea internatională prin sistemul tratatelor de pace care au pus capăt, formal, primei conflagratii mondiale.După lupta de pe front a fost nevoie de o adevărată bătălie diplomatică pentru a obtine recunoasterea apartenenta la România a teritoriilor românesti în integralitatea lor. În ceea ce priveste Bucovina, tratatul cu Austria a croit strâmb granita de nord a României, atribuind o serie de teritorii Galitiei orientale, ceea ce va stârni serioase proteste, abia prin tratatul de la Sevres facându-se rectificările de rigoare, rectificări completate prin tratatul bilateral româno-polon, care a finalizat trasarea corectă a frontierei comune. În cele din urmă actele de autodeterminare realizate de români s-au impus opiniei publice internationale si reprezentantilor statelor reuniti în cadrul Conferintei de la Paris ca un drept istoric inalienabil al poporului român. Seria de tratate la care România era parte semnatară încheiate între 1919-1920 n-a făcut decât să recunoască o realitate: înfăptuirea firească a năzuintelor de unitate statală, realizată de adunări reprezentative ale fiecărei provincii, alese pe baza votului universal (Sfatul Tării în Basarabia, Marea Adunare Natională în Transilvania) sau de către organizatii legal constituite, asa cum a fost Consiliul National al Bucovinei care lua fiintă la 27 octombrie 1918, având în componentă pe fostii deputati români în Parlamentul de la Viena, primarii tuturor comunelor-urbane si rurale- din Bucovina, preoti, învătători, deci pe cei care, pe bună dreptate, puteau cel mai bine să reprezinte vointa colectivă.
În pofida situatiei catastrofale în care se afla la sfârsitul războiului, statul român va găsi capacitatea de a gestiona situatia economică de asa manieră încât să se înscrie curând pe un trend ascendent, înscriind apoi economia românească printre cele mai bine cotate în regiunea ei. N-a fost usor, în conditiile în care economia românească, devastată de război, hiperexploatată de ocupatia germană, înglodată în datorii de tot felul, i s-au alăturat provincii cu propriile lor probleme economice, grevând asupra bugetului cu datorii preluate ca stat succesor, cu monedă ce trebuia schimbată la un curs cât mai favorabil pentru ambele părti, cu petenti ce solicită despăgubiri de război pentru proprietătile devalizate,etc. Si toate acestea pe fondul unei crize economice mondiale, provocate de ceea ce a rămas, din nefericire doar pentru o scurtă perioadă, cea mai mare înclestare militară din istorie.
Si din punct de vedere national si confesional situatia din anii de după unire va fi destul de complicată, având în vedere presiunile exercitate de reprezentantii comunitătilor minoritare din România Mare, mai ales cu prilejul dezbaterilor referitoare la proiectul noii Constitutii. Păreri pro si contra, acuzatii repetate si vehemente la adresa guvernului liberal, refuzul colaborării cu autoritătile românesti, memorii adresate Societătii Natiunilor, o permanentă agitatie pe tema românizării, respectiv a tendintelor de anulare a identitătii minoritarilor sunt doar câteva dintre aspectele relatiilor interetnice pe care a trebuit să le gestioneze statul român întregit. Nu trebuie însă uitat că, desi, sub diverse forme, unii si-au manifestat mereu nemultumirea fată de tratamentul aplicat în România Mare, agitând apele nationalismului, minoritătile s-au bucurat de prevederile democratice ale Constitutiei si legilor ulterioare acesteia, având partide politice proprii, presă în limba natională, trimitându-si reprezentanti în Parlamentul României, având scoli în limbile nationale. Sigur, nu mai existau privilegiile de altădată, minoritarii nu mai puteau avea pretentia de a fi „mai egali” decât românii, valahii îsi recuperaseră-în parte!- drepturile uzurpate în anii ocupatiei străine, dar, în esentă, minoritarilor din România nu le lipseau drepturile pe care le aveau în statele democratice ale epocii, ba dimpotrivă. Cât priveste agitatia politică si acuzatiile la adresa autoritătilor acestea sunt normale în activitatea unei grupări politice ce reprezintă o minoritate, reprezintă ratiunea existentei respectivei grupări, întemeiată pe vechea zicală „copilul care nu plânge moare de foame”.De neînteles-si de condamnat!- ar fi lipsa angajamentului, neimplicarea, tăcerea acestor grupări, tăcere care ar permite tratamentul discriminatoriu.
În concluzie se poate afirma că prin istoricele acte de unire din 1918 s-a realizat cadrul national si social-economic necesar dezvoltării României moderne, s-au creat conditii favorabile pentru progresul general al societătii românesti, în perioada ulterioară realizându-se importante reforme economice si democratice.
Să nu uităm însă că înfăptuirea de acum 90 de ani avea să supravietuiască putin; ulii rosii venind dinspre Siberii de gheată s-au năpustit furibund asupra milenarului pământ românesc, strivind România dodoloată, umplând zările de tipetele si de umbrele lor ticăloase, răsluind de la sânul Maicii Patrii grădina Bucovinei pe care-au otrăvit-o cu stârvurile lor nenorocite.
Să nu uităm, ca români, anul 1918, dar să nu uităm, ca bucovineni, nici anul 1940, care a frânt atâtea destine în lumea noastră dintre ceturi. Să ne întoarcem la cuvintele lui Vasile Posteucă, un adevărat mucenic al neamului românesc, un idealist vizionar care,obligat să trăiască departe de tara la care a visat si de care vesnic i-a fost dor, si-a creat o Românie din poeme, din frânturi de cântec românesc, din amintirile duioase despre lumea lui hiperboreică. Să memorăm aceste cuvinte ca pe o rugăciune si, atunci când vremea va fi venit, să nu ne lăsăm din nou inima furată si vatra batjocorită:
“Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Tării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii si măririi neamului nostru. Si primele cuvinte ale acestei cărti ne spun că fără Bucovina n-avem tară. Bucovina, cu Putnele, Sucevitele, Voroneturile si Cosminele ei, este însăsi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este granită, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Si vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. Ea poate fi numai încălcată, pusă-n lanturi si tinută, până ce dreptatea Providentei vine si-i trânteste pe asupritori la pământ. Si ziua aceasta a restaurării dreptătii în lume va veni! (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profetim învierea bisericilor lui Stefan cel Mare si împlinirea din nou a geografiei românesti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură si a dărui lumii, înnebunite de materie si de dominatie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund crestin si omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc si să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri si fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie”11
Note:
1.I. Antonescu, Românii-originea, trecutul, sacrificiile si drepturile lor, Editura moldova, Iasi,1991,p.37
2.N.Iorga, Conferinte si prelegeri, vol.I, Bucuresti,1943,p53
3.C.Hamangiu, Codul general al României, vol.VIII,Bucuresti,p.1210
4.Ibidem,p.1174
5.”Monitorul Oficial” nr.217/19decembrie 1918
6. ”Monitorul Oficial” nr.6/1 ianuarie 1919
7.C.Hamangiu,op.cit.,vol.VIII,p.1174
8.Ibidem
9.Ibidem
10. ”Monitorul Oficial” nr.217/19decembrie 1918
11. Pr. prof. dr. Cezar Vasiliu ,www.observatorul.com, preluat după “Cuvântul Românesc”, Nov. 1992, p.16
|
Oltea Prelucă 11/27/2008 |
Contact: |
|
|
