Repere ale publicisticii actuale : Reviste severinene de cultura
Continuand o veche si valoroasa traditie, publicistica mehedinteana ofera si in ultimii ani o paleta larga si variata de teme si subiecte interesante, referitoare deopotriva la viata economica, sociala si politica locala, cat si la diversele aspecte, evenimente mai importante din domeniul culturii si artelor, inclusiv literatura artistica. .
Ma voi referi, in cele ce urmeaza, la doua publicatii severinene, cu aparitie trimestriala, unanim apreciate si pe plan national, vizand probleme de stringenta actualitate ale evolutiei literaturii contemporane, evidentiind totodata personalitati si creatii literar-artistice remarcabile din acest colt de tara, fie ca e vorba de literatura culta sau de zestrea inepuizabila a culturii si literaturii populare.
E vorba, mai intai, de revista "Amfitrion" (publicatie de "literatura-arte-dialog social"), ce apare cu sprijinul Centrului Cultural Mehedinti, si care si-a propus ca numarul 3/2008 (serie noua, anul VIII) sa fie dedicat in intregime mostenirii literare si personalitatii controversatului scriitor Paul Goma, deopotriva incomod pentru regimul comunist de trista amintire din Romania (in timpul caruia a suportat teroarea puscariilor), cat si pentru multi dintre confratii sai din tagma scriitoriceasca, ce au pactizat, mai mult sau mai putin discret si dezonorant, cu autoritatile acelei epoci. .
Consemnam, din cuprinsul revistei, titlurile catorva articole care ni s-au parut mai incitante prin informatiile si opiniile critice oferite cititorilor, cu o franchete si sinceritate remarcabile, fiecare putand starni alte viitoare polemici, controverse, ce nu pot, insa, pana la urma, decat sa reconfirme harul artistic si cutezanta admirabila a acestui manuitor neinfricat al armei scrisului in lupta cu stihiile comunismului : Omul din Belleville (semnat de Luca Pitu), Literatura"asa" (Mihai Rogobete), Marturisire (Dumitru Ungureanu), Paul Goma (Dumitru Stanescu), Obsesia pentru neuitare (Vasile Boghiu), Fragmente de portret ( Liviu Cangeopol), Diplomatie, justitie, "independenta" si un cetatean singur: Paul Goma (Dan Culcer), Frica apud Paul Goma (Flori Balanescu), Paul Goma si "intelighentia flotanta" (Magda Ursache), Pe mana cui a incaput U. S. R. (Liviu Ioan Stoiciu). De la inceput, in cele cateva versuri ale unui "Plugusor iluminar" ce deschide prima pagina, ca un fel de "motto", Goma e numit "Omul deplin/ si valah Soljenitan/ Al culturii romanesti"; de asemenea, e consemnat "Crezul lui Paul Goma": " ...si m-am hotarat sa nu-i uit in vecii vecilor, nu sa ma razbun, ci mai crunt : Sa NU-I UIT, Sa-I NEUIT EU INTR-O CARTE, si, mai ales, mai ales : Sa NU-I TAC-Sa-I NETAC". In spiritul acestui "Crez" se inscrie si fragmentul "Gherla Latesti" (din volumul in curs de aparitie la Editura Curtea Veche) in care Paul Goma insusi condamna vehement torturarea fizica si morala din inchisorile comuniste ("bestiale institutii organale") a oamenilor de cultura, terorizarea acestora pentru a-i inspaimanta si anihila sau pentru a-i corupe, a le frange cutezanta si verticalitatea. "Securitatea – subliniaza Goma, se temea de adevarul scris, cel care ramane si, la o adica, ar putea ajunge sub ochii cui nu trebuie". Dumitru Ungureanu, in articolul mentionat mai sus, se refera la "Jurnalele" lui Paul Goma, in care acesta « spune lucrurilor pe nume. El nu are dreptate, el are intotdeauna dreptate ! ...si chiar cand – foarte rar – nu are dreptate, el tot are dreptate – fiindca este cel dintai care o recunoaste, care iti amendeaza fara mila nedreptatea”.
Vasile Boghiu (traitor in afara hotarelor tarii) isi aminteste de interviurile pe care Paul Goma le-a acordat tanarului istoric Florin Stanescu (publicate ulterior intr-o carte), apreciind ca aceste autentice"dialoguri" sunt pornite din “imboldul de a apara cauza dreapta a celui care a avut curajul sa infrunte pe fata regimul comunist". Liviu Cangeopol deplange cu amaraciune starea de degradare economica si umana, procesul de dizolvare a "vechii Romanii", pierderea stratului din "aura de mit patriarhal de odinioara a taranului mioritic, afundarea tot mai mult in ingalarea agresiva a ciocoismului de mahala generat de blocuri comuniste in ruina". El remarca doua vicii esentiale care apasa chipul chinuit al tarii, anume "amnezia colectiva si inselatoria generalizata, ambele decurgind dintr-un prejudiciu major -absenta simbolurilor nationale". }i astfel, in timp ce trasaturile patriei sunt pervertite "sub fardul ipocriziei infractionale ori incuiate in morga spaimei de a iesi din noapte, trecutul ei se tulbura inexorabil". Depasirea actualului moment istoric dramatic (in care "cei buni au devenit rai, cei rai au ajuns fiare; impostorii, senilii si egolatrii sunt priviti drept glorii ale culturii, securistii gestioneaza averea morala a contemporanilor, iar hotii sunt distribuitorii racnitori ai legii) ar putea fi posibila doar prin reconsiderarea adevarului, a demnitatii nationale si a "mesajului genetic nascut si promovat prin opera marilor creatori daruiti Romaniei de Dumnezeu : Eminescu, Caragiale, Creanga, Mateiu, Cioran, Arghezi si Pastorel". In lipsa unor asemenea simboluri, multimile pot deveni doar "gloate asociate sub imperiul amenintarilor", sau chiar "o adunatura", atunci cand eventualele simboluri "se trag din zonele crepusculare ale ignorantei, agresivitatii si faradelegii". Scriitorul si ziaristul Dan Culcer respinge ferm si argumentat acuzatiile de antisemitism atribuite tendentios lui Paul Goma nu numai de "niste monitorizati activi si minoritari din tara », ci chiar de anumiti diplomati straini, cu prilejul procesului pe care Goma l-a deschis impotriva detractorilor. Acesti detractori provin mai ales din randul "unor activisti evrei, dintre care unii fosti si activisti de partid comunist, pripasiti la conducerea minusculei comunitati evreiesti din Romania dupa 1990" ; altii erau chiar scriitori demascati de Goma pentru «comportamentele oportuniste si lasitatile notorii ».
Liviu Ioan Stoiciu (membru al Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor) acuza modul nu numai defectuos, ci chiar abuziv, tendentios folosit de presedintele Nicolae Manolescu, inca de la instalarea sa in fruntea acestui for scriitoricesc, reamintind ca respectivul « a fost acuzat de dictatura cat a condus Partidul Aliantei Civice, facandu-se caz in mass-media si de o revolta sociala, in acest sens ». Nicolae Manolescu, dupa parerea lui Liviu Ioan Stoiciu, « nu mai e cel din 1990, modest si intelegator cu soarta scriitorului roman – azi domnia sa coboara din BMW-ul privat, de zeci de mii de euro, are cu totul alta conditie de trai (de lux, face parte acum din «lumea buna », cu venituri ametitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris si se uita de sus la scriitorimea romana (nu se mai simte compatibil, am observat, decat cu imbogatitii si descurcaretii postcomunisti, inclusiv scriitori)… Apoi Nicolae Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, dupa ce l-a executat ca antisemit, in mod iresponsabil ». La articolul mentionat, este atasat si textul cererii lui N. Manolescu, prin care, personal, cat si in numele U. S. R., cheama in judecata pe Liviu Ioan Stoiciu pentru asemenea acuzatii, considerate defaimatoare ti nefondate.
Revista se incheie printr-un « Cuvant inapoi » al reputatei scriitoare severinene Ileana Roman (redactor sef al publicatiei) care marturiseste ca, raspunzand sugestiei de a dedica un numar special « Gomaidei » ( « aceasta cea mai intinsa reactie in lant din istoria noastra literara »), prevazuse tonul inevitabil polemic al abordarilor, insa isi exprima speranta ca eventualii scriitori « incondeiati » (si nu putini la numar) se pot considera datori cu un raspuns sau invitati la un dialog constructiv si civilizat pe aceasta spinoasa tema a « Fenomenului incomod Paul Goma ». Personal, considera ca Paul Goma poate fi socotit « un scriitor care nu a avut nevoie sa fictioneze fiindca prea i s-au intamplat multe si inca scrie direct cu cicatricile. Un om care nu poate minti, nu poate nici ierta ». Fiindca, asa cum sunau niste versuri din neofolclorul maramuresan, “Comunismul n-o muritu, / Doar o tar s-o hodinitu”, regasindu-se azi in “rezidualitatea sa”.
“Rastimp”, aflata deja in al XI-lea an de la aparitie (nr. 3/ 45/ 2008), e o “revista de cultura si traditie populara”, editata de Consiliul Judetean si Centrul Cultural Mehedinti (director Emilia Mihailescu), avand ca redactor sef pe neobositul si pasionatul cercetator al folclorului, Isidor Chicet. Realizat in conditii grafice deosebite (copertile, color, redand imagini de la parastasele prilejuite de sfintirea noii biserici din Podeni, Mehedinti), ultimul numar, din aceasta toamna, se deschide prin evocarea, de catre Iordan Datcu, a unei personalitati de exceptie a culturii romanesti, folcloristul Gh. Vrabie (Cartea de etnologie si editorii ei/XXVII/ Gheorghe Vrabie) care, prin valoarea studiilor sale, a reusit sa se impuna si in afara hotarelor tarii, acordandu-i-se, in 1987, prestigiosul Premiu Gottfried von Herder. El face parte dintr-o pleiada de specialisti etnologi, nascuti spre sfarsitul primului deceniu al secolului al XX-lea, respectiv }tefania Cristescu Golopentia, Constantin Zamfir, Hary Brauner, Ion C . Chitimia, D. C. Amzar, Francis Nistor, Ovidiu Papadima (acesta fiindu-i si coleg in timpul studiilor din Germania, apoi la Institutul de Istorie si Teorie Literara din Bucuretti, alaturi si de Ion C. Chitimia).
Dintre lucrarile stiintifice mai importante ale lui Gh. Vrabie, amintim : Conceptul de poezie populara la romani, O contributie la relatiile romano-germane in epoca romantica (teza de doctorat, in limba germana), Balada populara, Structura poetica a basmului, Retorica folclorului (Poezia), Poetica Mioritei, Proza populara romaneasca ; de asemenea, volume precum : Mesianismul ardelean, Emil Garleanu, Barladul cultural, Gandirismul. Istoric, doctrina, realizari (scriere distinsa cu premiul revistei « Gandirea »), Folclorul. Obiect, principii, metoda (distins cu Premiul Ministerului Invatamantului) s. a.
La Gh. Vrabie se refera si articolul « Un nou Premiu Herder pentru folcloristica romaneasca », semnat de I. C. Chitimia, care il considera pe fostul sau coleg si prieten printre putinii folcloristi « care s-au identificat perfect cu obiceiul cercetarii ca tip de rabdare, staruinta si intelepciune populara, realizand progresiv lucrari de merit ttiintific ». I. C. Chitimia precizeaza, de asemenea, ca Vrabie n-a ramas « intepenit » in conceptii si idei, dovada ca, « daca in prima faza a activitatii sale folcloristice, influentat fiind de stiinta germana a vremii, a fost inclinat sa vada in folclorul literar nu creatia de arta, ci materie de psihologie populara si de cultura sociala (folclorul german nu s-a ridicat la cine stie ce inalte trepte artistice si nemtii aveau dreptate sa-l studieze astfel), ulterior, in atmosfera de cercetari de la Institutul de Istorie Literara si Folclor, intorcandu-se si la ideile lui D. Caracostea (astazi din ce in ce mai reconsiderat), Vrabie a accentuat tocmai valoarea artistica a folclorului poetic romanesc, ceea ce se observa clar, de pilda, in « Balada populara romana ». Fata de altii care s-au obstinat sau se obstineaza sa-si apere opinii nesolid fondate, folcloristul Vrabie a manifestat maleabilitate si receptivitate la nou”.
O alta personalitate complexa a culturii si artei romanesti este evocata de Constantin Eretescu in articolul « Mihai Vulpescu in arhivele sonore franceze », acestuia atribuindu-i-se deopotriva « fatetele » de etnomuzicolog, cantaret de opera, folclorist, profesor, artist plastic. Biografia lui Mihai Vulpescu consemneaza intr-adevar faptul ca, dupa incheierea studiilor muzicale la Bucuretti si Paris, a fost angajat vremelnic la Opera din Monte-Carlo, apoi la Opera de la Cannes, vocatia artistica promitatoare fiind, insa, abandonata in favoarea celei de profesor suplinitor la Conservator, apoi profesor definitiv la Academia Regala de Muzica si Arta Dramatica, manifestand, in tot acest timp, o pasiune statornica pentru folclor, in general pentru cultura populara. Unele studii privitoare la aceste domenii au iscat initial controverse in randul specialistilor, precumpanitoare ramanand insa meritele sale, intre care si acela de a fi lasat o bogata arhiva folclorica, alcatuita din melodii, texte si studii, inclusiv inregistrari de cantece si melodii populare romanesti realizate in Franta (textele respective fiind reproduse in incheierea articolului).
Despre « Forme si categorii ale artei populare (I) » scrie in « Rastimp » Petru Ursache, pornind de la ideea ca personalitatea individului poate fi identificata si categorisita valoric in comunitatea traditionala in functie de anumite categorii de criterii « decisive si universal valabile ». Una dintre aceste categorii trebuie sa rapunda la intrebarea « Unde este casa lui ? », vizand, prioritar, controlul demografic, repetabil « din treapta in treapta ierarhica si in spatiile precise ale obstilor organizate », adica « intre ai sai ». }i aceasta, fie ca e vorba de « bordei (coliba), casuta modesta ori palat » caci, in virtutea « legii morale », chiar si « locuinta modesta poate fi adesea mai de pret decat oricare alta, impunatoare si trufasa, privita de la distanta, dar care adaposteste puteri ale raului ». Lipsa unui raspuns la intrebare, presupune ca individul « nu exista, n-are loc nicaierea, nici macar cu numele ». Rezulta, deci, ca locuinta (casa, constructia fizica) isi dobandeste valoarea morala si in functie de caracterul, calitatile sufletesti ale gospodarului, individului care salasluieste acolo, invederand un anume model de moralitate. In acest sens, sunt semnificative si « portul, vestimentatia (« Ori te poarta cum ti-e vorba, / Ori vorbeste cum ti-e portul »), spatiul de munca si de gandire, traditiile si datinile stravechi, amenajarile imprejmuitoare ale locuintelor, instrumentele, obiectele de munca si ritual (uneltele agricole, stana, bata ciobanului, lemnul, ceramica, razboiul de tesut, conacul si fantana, elementele naturii etc.) pe care si le administreaza dupa legi temeinice, de natura juridica, morala, estetica ». Nicolae Iorga, precizeaza Petru Ursache, « a valorificat toate aceste elemente deodata si in sincretismul lor istoric », incepand cu “semnalarea asezarii, sub semnul statutului etno-juridic al gospodarului si continuand prin a evoca, in ordine, formele de comportament cultural (moral) transpuse in limbaje sensibile si poetice », toate acestea facilitandu-i individului « familiarizarea cu infinitatea cosmica ».
Informatii bogate si comentarii interesante ne ofera Iftimie Nesfantu in articolul « Mirabila Sapanta : Ioan Stan Patras », incepand cu o succinta biografie a mesterului cioplitor de cruci pentru morminte (renumit nu numai in Romania, ci si dincolo de hotarele tarii ), continuand cu descrierea cimitirului din Sapanta, devenit deja celebru pentru originalitatea lui (conformatia crucilor si monumentelor funerare, textele-epitaf si picturile de pe acestea), o adevarata « carte a cartilor » in care satul insusi, cu lumea si spiritualitatea lui, se regasesc ca intr-o veritabila oglinda. Sunt consemnate si versurile propriului epitaf al lui Ioan Stan Patras exprimand parca, de dincolo de moarte, ganduri, sperante catre eventualii cititori : « Cred ca va fi multa lume / Care vor veni la mine / Si cu toti m-or cauta / Pe mine nu m-or afla / Cu multi am stat de-a vorbi / Peste douazeci de mii / La toti le-a placut de mine / I-am primit pe toti cu bine ». « Cimitirul Vesel » din Sapanta indeplineste si un rol media, oferind informatii semnificative despre cei ingropati, atestand obiceiuri, traditii, credinte, comportamente (mai mult sau mai putin onorabile) ale oamenilor, uneori, surprinzator, ironiile atribuite « fostilor » parand greu de acceptat de urmasii in viata ai familiilor respective. « Monumentele funerare, constata autorul articolului , nu sunt, insa, doar picturi si nu sunt doar epitafuri si nu sunt doar cruci ori un altfel de suport media pentru informatii. Ele sunt unicate si fiecare este parte a unui intreg, cimitirul, si cimitirul este parte a unei institutii cu mult mai complexe : satul romanesc ».
Revista mai cuprinde articolul « Duhul momarlanilor », precum si o succinta relatare despre ultima editie a Festivalului National al Cantecului Popular « Ponoare, Ponoare », autorul (semnatar al ambelor materiale, neobositul profesor – scriitor Cornel Boteanu) neomitand sa reaminteasca pitorescul plaiurilor ponorenilor, al renumitei Paduri de Liliac, de asemenea numele laureatilor acestei adevarate sarbatori a folclorului mehedintean din zona de munte si nu numai..
In fine, in « Iarba verde de acasa », subsemnatul face o serie de referiri, cu multiple exemplificari, cu privire la modul in care romanii, risipiti pe toate meridianele lumii, pastreaza inca si cauta sa cinsteasca, sa continuie traditiile si datinile romanesti stravechi mostenite din acel « paradis pierdut » al obarsiilor. Pentru documentare, deosebit de importante au fost si impresiile multor confrati incetateniti deja prin Canada si America, contactati direct, la fata locului, sau despre care m-am informat din mass- media, inclusiv prin mijlocirea remarcabilei publicatii romanesti din Toronto, « Observatorul ».
« Rastimp » se incheie cu « Sumarul general al revistei IZVORA}UL (XXI) » semnat de Nicolae Chipurici (revista de cultura populara, folclor literar ti muzical, dintre cele mai valoroase si longevive din publicistica interbelica, editata de preotul Gh. Dumitrescu-Bistrita) si rubrica de permanenta « Carti, reviste, insemnari », semnaland aparitii recente ale unor carti sau publicatii mai importante de pe intreg cuprinsul tarii.¬
Profesor Florian Vladica
|
Florian Vladica 11/13/2008 |
Contact: |
|
|
