Îti multumesc, Ioane, iar mă simt slab
Fac eu ce fac, si tot la Creteanu mă întorc, omul care printr-o fărâmă de viers mă tine legat de acasă, mă tine robul clipelor durute, a patimilor cusute, a diminetilor splălate pe ochi de ceata noptilor în nesomnul aiuristic al înstrăinării sufletului de restul ce rămâne-n drum a mirare, cât un munte de sare cursă pe furis la ceas de liniste si singurătate, când nici frunză nu bate, când vântul o bate. Numai când îl aud din răceala gri a ebonitei cântătoare si realitatea se destramă în bucăti mari de pânză ruginită pe margini a dor de acasă, dor de ciutura din fântână ce scârtâia ca o vioară în zilele de sărbătoare. Să fie oare semn că mi-a venit dor, mie care ziceam că peste nu stiu câti ani mă voi gândi când să mă întorc? Mi-e teamă să recunosc, mai am mult de trebăluit prin ogrăzile de pe aici, nevoia este mai mare decât masa si masa decât casa. Timpul s-a comprimat si s-a ascuns într-un ungher întunecat, precum realitatea subredă cusută cu ata albă a indiferentei semănată între oameni, a intolerantei de a crede că suntem încă biete fiinte trăitoare în felii de viată tăiate din ce în ce mai mici. Revenind la bunul si statornicul meu prieten de dincolo de mări si tări, de acolo unde creste musetelul, Ion Creteanu, viersul său, pentru mine, nu este decât glasul îngerului care mă strigă de pe malul prăpastiei în care simt că mă prăvălesc, o dulce amară alunecare spre adânc spre somnul care adoarme spiritul ce tremură de frică a NECUNOSCUT. Cândva scrisesem, la un periodic din tară, ceva despre lăutarii de tărână, acei oameni ce colindau ulitele satelor noastre cu bucătica de lemn uscat sub brat, aducându-ne frumusetea unui popor care a stiut întotdeauna să treacă peste greu cântând cu jale, dar niciodată fără sclipirea sperantei. Ei bine, am avut momentul de slăbiciune de a-i împărtăsi si lui Creteanu, prietenul clipelor de singurătate ale copilului din mine, această „definitie” a acelui segment de lume ce trăia prin a face fericită, sau, cel putin, de moment, de a uita suisurile si coborâsurile unei vieti în deriva, dar niciodată fără un orizont, si tot ei erau cei care.l întrezăreau si-l colorau cum se pricepeau mai bine. De câte ori mă sună, îmi aduce aminte de acea datorie autoimpusă de a nu uita legământul cu pământul făcut la botez. „Plâng lăutarii tăi de tărână, Mărine, te-ai înstrăinat de ei, nu cred că mai ai puterea de a-i yugrăvi asa cum o făceai în mijlocul lo. Să nu-ti adoarmă condeiul, că e jale!” Nu-mi adoarme, Ioane, nu-mi adoarme! Dacă ai stii tu că esti semnul trimis de înger pentru a nu-i lăsa uitati undeva într-un colt, fără să sterg praful de pe amintirea lor! Cântecele tale îmi servesc totdeauna punctul de plecare într-o „discutie” cu ei, tu esti cel care întretine focul aprins, si mă readuce la normalul de odinioară. Îti multumesc, Ioane, iar mă simt slab si tu mă întăresti!
|
Marin Trască 11/4/2008 |
Contact: |
|
|
