Cu Mircea Horia Simionescu
Nota Observator : Mircea Horia Simionescu, de care multi poate că n-au auzit (pentru că nu este o vedetă mediatică&culturală), e fără îndoială cel mai important prozator român în viată.
Scriitorul Mircea Horia Simionescua primit la 15 octombrie 2008 , premiul pentru Opera Omnia, în valoare de 100 000 de lei, in cadrul celei de-a şaptea editii a Premiilor Prometheus, oferite de Fundatia Anonimul.
"Mircea Horia Simionescu era un duh al avangardei, care apărea înainte de 1989 în toate împrejurările. Un om plin de umor. O prezentă extrem de calmă", a declarat presedintele juriului, Andrei Plesu.
Mircea Horia Simionescu a fondat împreuna cu Radu Petrescu grupul literar „Scoala de la Tîrgovişte“. A debutat cu povestirea Cum l-am tradat pe Pascal, în 1968, şi ca romancier cu Dictionar onomastic în 1969, primul volum al tetralogiei Ingeniosul bine temperat. A mai publicat volume precum După 1900, pe la amiază (1974) şi Paltonul de vară (1996), ambele distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
La Editura Humanitas, în tetralogia Ingeniosul bine temperat au apărut Dictionar onomastic, Bibliografia generală, Breviarul. Historia Calamitatum si Toxicologia sau Dincolo de bine si dincoace de rău.
Cezar Paul-Bădescu: În cărtile dumneavoastră întâlnim o imensă ironie la adresa literaturii, la adresa cărtii în general. Ce v-a făcut literatura?
Mircea Horia Simionescu: Literatura m-a amăgit. Am fost un individ cu mare admiratie pentru realitatea pipăibilă. Am avut un frate, un "geniu tehnic" căruia nu i-a prea plăcut scoala, un permanent surubar care umbla după fiecare fier si înjgheba tot felul de lucruri, iar omul ăsta mi-a transmis si mie un gust pentru palpabil.
Ca urmare, literatura mi s-a părut o chestiune frivolă. Eu nu am citit "Cuore", "Robinson Crusoe", n-am citit lucruri pe care toti copiii le-au citit; pe Creangă l-am priceput pe la 14 ani... Altfel, eram într-o joacă perpetuă. Nici mie nu mi-a plăcut scoala si am avut păcatul că am si chiulit deseori.
- Si ce făceati? Erati golănas?
- Am fost un aventurier fără spectacole. Nu mă dădeam în spectacol, ca atare lumea m-a considerat un tip docil si rezonabil. În realitate, am făcut de toate. Am ajuns până acolo că, la 20 de ani când am venit în Bucuresti, am intrat în tangentă chiar cu lumea hotilor de buzunare si a celor care frecventau "Crucea de Piatră". Pentru experientă, desigur.
- Ce vă atrăgea la lumea interlopă?
- Lumea asta mă interesa nemaipomenit. Mă interesau, ca si astăzi, mentalitătile - până si cele patologice. Toată această experientă a făcut ca părerea mea despre literatură să nu fie prea strălucită. Adică uite, domn'e, umblăm după un Niculăită Minciună sau după niste anecdote, pe care însă le putem afla foarte bine si de la primul colt de stradă.
- Deci realitatea vi se părea mai ofertantă decât literatura?
- Sigur că da. Chestiunea paradoxală este că multi comentatori literari au considerat că am trăit într-o lume abstractă si că am fost cam absent din realitatea asta imediată. Si nu e deloc asa. Literatura mea (sau, altfel spus, procedeul meu de incifrare a realitătii) a părut că e o altă realitate, dincolo de concret si de imediat; or, aluziile si toate judecătile critice asupra evenimentelor pe care le-am trăit există în textele mele. Nu e vorba de o literatură evazivă, cum spuneau unii.
De exemplu, "Breviarul" e, în fond, o carte plicticoasă, pentru că vremea era plicticoasă (dacă ar fi fost numai atât!) - nu e altceva decât un continuu discurs, o pălăvrăgeală, toti aduc la un congres imaginar de animale salutul lor (asa cum se întâmpla la congresele partidului). Dacă cititorul are răbdarea să parcurgă de la pagina 80 la pagina 200, îsi dă seama că este aceeasi materie si nu trebuie să citească tot; eu sunt multumit să citească frazările, nu întregul volum.
Pe mine mă interesează mai putin "sentimentul", chiar povestea în sine, cât abilitatea, frazarea si plăcerea modelării cuvintelor si a îmbinărilor. În literatura mea, am căutat să întorc frazele, să modelez până la a fi eliptice de subiect, de articol.
În fata pericolului, în fata zidului cenzurii, am găsit formula asta. Dacă am realizat ceva în literatură, a fost găsirea canalelor secundare de fugă si de articulare în asa fel încât cenzura să ridice din umeri, iar cititorul să priceapă. Sunt constient că nu am un public de stadion, ci un public de odaie, de mansardă, de subsol.
- Cărtile dumneavoastră erau destul de subversive. Cum ati reusit să înselati cenzura?
- La cenzură erau vreo 3-4 fosti colegi de-ai mei de la facultate, de la Filologie, si ăstia mă anuntau uneori. "Cartea pe care o ai la Editura Eminescu e la noi; sunt probleme acolo, dacă ai putea să tratezi cu editura să bagi 60 de pagini, oricare ar fi, pentru ca în referatul nostru să scriem că am scos deja 60 de pagini de la Simionescu din carte, si nu mai e cazul să mai tăiem, că nu mai rămâne nimic".
Pe de altă parte, erau unele "sopârle" pe care nu le-au înteles si pe care nu le-am înteles nici eu. La recitire, îmi ziceam: "Cum am lăsat povestea asta, cum de a trecut?"
- Deci, până la urmă, nu vă tăiau nimic din textul dv. propriu-zis? Tăiau numai adaosurile de formă?
- Cum? Au tăiat destule! Interesant e că tot timpul am cernut si am renuntat la lucruri care erau mai extravagante si mai putin importante, ca să las lucrurile grele. Si uneori n-am dormit noaptea de grijă gândindu-mă să fac ceva să scape aia de la pagina 89 sau 75, chiar dacă taie jocurile de cuvinte. Sigur că era o pierdere că scoteau jocurile de cuvinte... Pierderea la cântar era totusi câstigul meu.
- Ati avut totusi si pozitii privilegiate: ati lucrat la Scânteia, apoi în CC, ati fost consilierul lui Dumitru Popescu-Dumnezeu...
- Privit din afară, eu eram omul care a stat consilier un an si opt luni de zile la Popescu-Dumnezeu. Consilier? Pe dracu! De fapt, m-am certat cu Popescu-Dumnezeu, ne-am întors spatele reciproc într-o solidaritate dispersă, centrifugă. Tin minte că stăteam în biroul meu si fumam enorm, în asa fel încât să nu-i vină lui ideea vreodată să intre vizavi, la mine; fumam ca un sarpe, ceea ce m-a dus si la un infarct cu vremea.
Mult timp, am avut pus pe peretele camerei mele, aici, un citat din Mateiu Caragiale care spunea că, dacă as fi continuat această rătăcire, ar fi fost falimentul vietii mele. Am pus acolo ca să nu mă mai gândesc nici la CC, nici la Popescu-Dumnezeu, nici la nimic. Asta în momentul în care am iesit din spitalul de nebuni - că am fost si pe-acolo.
- Care era rătăcirea?
- Cum care? Faptul că am intrat între ei. Desi, la Scânteia, în anii "50 când am fost eu, era un sol atât de fertil, încât dacă mai stăteam acolo încă vreo 10 ani, poate găseam ceva mai mult decât am găsit. Eu mă ocupam de scrisorile adresate redactiei - care erau de fapt delatiuni, niste pâre ordinare, cu fel de fel de dedesubturi, pe care nu le aflai nici din ziare sau din alte părti, erau multi grafomani, ca si astăzi... Pe scurt, la sectia scrisori era nemaipomenit de interesant.
- Aveati materie pentru literatură.
- Era unul, Domnisoru', din Gara Pascani, care trimitea aproape zilnic scrisori intitulate "Proces-verbal" si în care povestea tot ce se întâmpla pe peronul gării. Când m-a luat Popescu-Dumnezeu de la Scânteia, i le-am lăsat unui prieten, cu gândul să fac o antologie cândva, cu toate nebuniile ăstora sub formă de note informative.
- Sunteti multumit de cum au fost interpretate cărtile dumneavoastră?
- Criticii care s-au ocupat de mine nu au putut să spună o multime de lucruri. De pildă, ultimele două volume din ciclul "Ingeniosul bine temperat" - "Breviarul" si "Toxicologia" - sunt necitite. În primul rând, au fost editii restrânse, tiraje tăiate de coadă. Se spunea că sunt 3.000 de exemplare si nu erau decât 500.
Si atunci accentul a picat pe primele două, care au avut difuzare mai mare, "Dictionarul onomastic" si "Bibliografia generală". Problema e că undeva se iveste o chestiune si rezolvarea este la al treilea sau al patrulea volum. Pentru că aceste cărti sunt ca niste vase comunicante. Sunt ca cele patru anotimpuri sau cele patru vârste ale omului.
De la copilărie sau primăvara, primul volum ("Dictionarul onomastic"), până la "Toxicologia", care pică în autobiografie - tentatia oamenilor în vârstă... Acum, trei dintre ele au apărut la Humanitas. Nu stiu de ce a fost lăsat la urmă tocmai primul volum, "Dictionarul onomastic". Liiceanu a spus "ăsta nu acum". În asa fel încât cei patru evanghelisti sunt trei, Luca si Matei.
Oricum e mult, chiar si asa. Mă gândesc - ce face cititorul? Dă un milion pe trei cărti? Ce, este nebun? Cât despre mine nu mai spun... Că am obligatii, trebuie să le dau cadou pe la diversi. Ce fac? Dau un milion pentru fiecare? Am fost toată viata sărac. Am băgat banii în cărti si în muzică. Nu stiu dacă vă puteti închipui ce foame am putut trage în unele perioade ale vietii... Si ce spaime!
Scriitorul a renuntat la proză în favoarea poeziei
- După o perioadă întreagă dedicată prozei, acum spuneti că scrieti poezii...
- Am scris proză o viată de om, de pe la 20 la 75 de ani. De cinci ani, scriu numai poezii.
- Ati mai scris poezie si în adolescentă, ca tot omul?
- Da. Am scris vreo 3.000 de poezii între 17 si 23 de ani, după care numai proză. Toate acele 3.000 de poezii le-am aruncat.
- Cum sunt poeziile de acum?
- Pleacă si de la o teorie simtită: faptul că noi ne atasăm de expresii deja existente în interior, dar diferite cenzuri ne opresc a le exprima. De exemplu, avem propozitia: "Guvi e un copil drăgut". Atât. Dar de unde a venit chestia asta? Si atunci cere si al doilea, si al treilea vers. Undeva, în subconstient, s-au depozitat formule, fragmente, cum e "La Pasa vine un arab", alături de care se află "Oare ce or mai fi făcut Mira, Rodica" (sau alte foste iubite). Astea sunt în poeziile mele.
De pildă, primul vers: "Oglinda de dimineată - cum mă priveste" (asta trebuie să-mi fi venit când mă bărbieream). Restul e vorbărie. As spune că este si o reactie a prea-sătulului de literatură. Si în felul acesta ajung iar la vârsta copilăriei (pentru că bătrânetea este o a doua copilărie), când nu mă interesa "Cuore". Poate este o formă de ramolisment... Oricum, astept o revelatie a mecanismului omenesc pe care-l posed si care se află la fiecare.
- Încă mai asteptati o revelatie? Ati avut vreodată?
- Da, astept o revelatie. Pentru că eu de fapt mă consider mai mult cercetător si căutător de solutii (de viată, estetice, morale) decât scriitor. Sunt mai mult un aventurier în căutare de noutăti. Cam gresesc cei care spun că semăn cu Borges.
El mergea pe alte lucruri, pe luciditate, pe satiră metafizică. Ca să ironizezi constructia, universurile (specialitatea lui), e cam mult. Satira mea bate mai tintit, mai aproape. De exemplu, la mine, "În trenul de Bucuresti-Târgoviste, pe la Titu, se află Florenta". Eu mă opresc la teritorii mai mici.
Ideea care mă urmăreste ar fi să pot pătrunde în universul mic, si ca atare nu prea mai sunt entuziast - cum am fost cândva - de lozincile umanitare. Tăietura de pe obraz la rasul de dimineată, durerea de rinichi sau de sold că am ridicat un aparat de radio - astea mi se par astăzi foarte importante.
Cărti tratate cu multă ironie
"Dictionarul onomastic", "Bibliografia generală", "Breviarul" si "Toxicologia" fac parte din ciclul "Ingeniosul bine temperat" (doar ultimele trei au fost publicate deocamdată în cadrul colectiei de la Editura Humanitas). Aceste cărti ale lui Mircea Horia Simionescu sunt false lucrări stiintifice - false dictionare, false biografii, false tratate.
"Dictionarul onomastic" este compus din mai multe articole de dictionar, în care diferitelor nume le sunt asociate diferite personaje, care sunt caracterizate pe scurt. "Bibliografia generală" are o serie de rezumate ale unor cărti inexistente - dar prezentate "stiintific", indicându-se autorul, titlul, editura si anul aparitiei. "Breviarul" este o istorie a calamitătilor omenirii - inventată si ea.
"Toxicologia" este o falsă autobiografie. Toate aceste cărti parodiază formulele literare si stiintifice cu un umor inegalabil. Iată, spre exemplu, una din notele "Bibliografiei generale": "Hanibal Lambetwalk: Chef cu glicerină - Foarte reusită, convingătoare si spirituală, povestea dovedeste că nimic din ceea ce este valoros în lume nu rămâne necunoscut si că omenirea evoluează chiar si în perioadele zise de regresiune. Se oferă exemplul Spaniei. (Editura Orbis, Cracovia, 1953.)"
"Tare as vrea să provoc un scandal!"
"Mare dorintă as avea, dacă mi-ar permite următorii cinci ani, să scot la iveală jurnalele mele intime, vreo 40 de volume groase. Acolo mă aflu în răspăr cu toată lumea si tare as vrea să provoc automatismele - dacă nu la ceartă, măcar la ghionti si bobârnace. Tare as vrea să isc un scandal! Să fie un fel de aruncat de mănusă... Pentru că opinia mea fermă e că gândirea pozitivă este o prostie. Să fiu lăsat în pace cu chestia asta! Atâta timp cât sângele pulsează în inimă si în vase, voi scrie cu sare si cu piper."
|
de Cezar Paul-Bădescu 10/21/2008 |
Contact: |
|
|
