Imagini : Târâsul iederei
De când se stie, omul a căutat să-si reflecteze imaginea în tot ce-l înconjoară, dând lucrurilor ceva din comportamentul său, ca apoi, aceasta să fie receptionată de ceilalti.
Când el singur are această posibilitate, normalul este cel scontat, însă atunci când intervine „ochiul soacrei” nu ai decât să te asezi la colt si să rumegi în sec ceea ce se crede despre tine.
Pentru a ilustra, cât de cât, această, am să recurg la o poveste banală, în aparentă, dar cuprinzătoare în ceea ce priveste caracterul uman, dintr-un „dialog” între o plantă târâtoare, iedera, spre exemplu, si un brad falnic, ce crescuseră împreună în curtea unui gospodar.
„M-am săturat, îsi zice iedera în sine, să mă tot târăsc pe pământ si să mă catăr pe vrejuri de dovleci, vreau ceva înalt, semet, si care să rămână verde tot anul. Numai asa pot fi verde cât vreau”.
Asa că, fără să mai astepte , se târâ, cum putu, până la rădăcina unui brad tânăr, semet si falnic ca un catarg. Din vârful lui se vedea soarele în toată splendoarea, iar vietuitoarele ... cât niste furnici.Îsi încolăci tulpina subtire pe grumazul bradului si se azvârli în sus, doritoare de înăltime. Toate au fost bune până când ajunse în locul unde încep crengile, soarele abia se întrezărea, iar jos nu mai putea nimeni să-i aprecieze suisul. Totusi, orgolioasă, rezistă până toamna, în speranta că vor cădea frunzele cpăacului si ea va rămâne verde în toată splendoarea. „Am să le arât eu lor cine sunt”, gândea ea cu ultima brumă de sperantă. „Cum natura îsi are legile ei si nu tine cont de ceea ce vrem să fim, bradul rămase verde, în timp ce iedera devenise un fir subtire de ată pe care erau însirate câteva frunze uscate.
Un vânticel mai obraznic, iscat de deasupra tuturor, o goli si de acestea, asa că se transformă într-un imens semn de întrebare azvârlit în sus.
Revenind cu picioarele pe pământ, târâsul iederei nu înseamnă...ÎNALTAREA!
|
Marin Trască 10/17/2008 |
Contact: |
|
|
