Si stelele pot plânge
Luna
Înc-o zi se stinse-n noapte
Ca o lampă fără gaz.
Adormite-n jur mi-s toate,
Numai eu sunt încă treaz.
Vântul trece cu smerenie
Printre plopii de la drum,
Purtând darnic, in băjenie,
Aromaticu-i parfum.
Susurând aud izvorul
Clipocind lânga hotar.
Prin vecini, chemându-si dorul
Lătra jalnic un ogar.
Luna intră pe fereastră
Furisându-se sfios
In odaia mea albastră,
Unduindu-se pe jos.
Lumânarea acu-i topită
In suportu-i argintiu.
Mintea-mi este amortită
Ca o umbră în pustiu.
Si când bezna mă-nconjoară
Ucigându-mi ultim vers,
Luna-n geam se înfioară,
Luminându-mi stihul sters.
In paloarea ei nocturnă
Tristă mi-a zâmbit de sus,
Ca o zână, tandră, bună,
Si frumoasă cum nu-i spus.
Smulge-mi Lună de pe buză
Topit dorul intr-un vers,
Du-l la lumea ceea ursuză
Să-l îngăne’n gând în mers.
Fortă
Cer cărămiziu
cu pete de cenusă
atârnând pustiu
sângerând căpusă.
Strivit élan si visuri
îmbrăcate’n zdrente
păstrate’n zeci de mituri
si lumii exigente.
Calcă cizma dură
un crez de soare’n mâine
de rod mijind nervură
ce se transformă’n pâine
si simt pe umeri greul
strivind în mine zarea
si forta ce plebeul
a frânt în două marea.
Ridic fruntea înăltată
pe bolt’acoperită
s-alung negura mată
cu suflu-mi dinamită
să vâd dinnou seninul
dătător de soare
în vin crescut ciorchinul
si pâinea pe ogoare.
Si stelele pot plânge
Si stele pot plânge
în noptile de vară
cu lacrimi arzânde
ce mor în jalnica cădere
ca săgeata despicând bolta
în tăcere,
Din îndepărtatul noctunal culcus
neatins si nevăzut celor in viata
ele încâlzesc răcoarea noptiilor
cu licăriri de chilimbar.
La fel sunt eu
când timpul se risipeste în vid
când golul din suflet începe să doară
si irosirea urlă cu voce surdă
de câte ori gândul mă poartă
la tine.
|
David Kimel 10/12/2008 |
Contact: |
|
|
